ULTIMELE POSTURI
REPORTAJE - COMENTARII - POVESTI DE VIATA - ACTUALITATE - OAMENI SI FAPTELE LOR
0

Ana Ciontea: „O iau de la zero cu fiecare rol”

Anul acesta, Ana Ciontea a trăit emoţia declanşată de primul pas pe covorul roşu de la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Este actriţa Teatrului Naţional din Bucureşti, dar […]

Anul acesta, Ana Ciontea a trăit emoţia declanşată de primul pas pe covorul roşu de la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Este actriţa Teatrului Naţional din Bucureşti, dar a jucat în spectacole la „Odeon”, „Teatrul Mic”, „Bulandra”, „Teatrul de Comedie”, Teatrul Naţional din Craiova.  La Teatrul „Metropolis” o puteţi vedea în „Paganini”, în regia lui Mick Davis.

Ana Ciontea a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie din Bucureşti „I.L. Caragiale”, secţia Actorie, la clasa profesorilor: Ion Cojar, Marin Moraru, Adriana Popovici, în 1982, cu rolul Jo – “Gustul mierii” de Shelagh Delaney, regia Ion Cojar. Zece ani a jucat teatru la Théâtre de L’Union, Limoges, în Franţa, unde a avut şi activitate pedagogică: la Académie théâtrale de l’Union Limoges, Compania şi şcoala de teatru “Actea”, Caen şi Lycée Gay-Lussac, Limoges, clasele de teatru. Are o bogată activitate în teatru, film, radio, televiziune. Dintre premiile numeroase amintim: Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar  pentru rolul Maria, din spectacolul cu piesa “Un duel” după A.P. Cehov, regia Alexandru Dabija (2010) şi  Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar  pentru rolul Mama tânărului, din spectacolul cu piesa “Avalanşa” de  Tuncer Cücenoğl, în regia Radu Afrim (2011).

Monica Andrei: Care a fost primul gând când aţi păşit prima dată pe covorul roşu la Cannes pentru premiera filmului „Sieranevada”, în regia lui Cristi Puiu?

Ana Ciontea: Primul gând a fost de entuziasm şi prima senzaţie pe care am trăit-o era aceea de a fi împreună în echipa lui Cristi Puiu. Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, de anul acesta, rămâne pentru mine o amintire unică. Momentul nu m-a putut lăsa indiferentă. Am gustat din plăcerea unei organizări perfecte şi a respectului pentru artist, ceva ce nu poate fi imaginat în cuvinte. Eşti invitat şi respecţi rigorile protocolului. Ţi se transmite de la început, că trebuie să te prezinţi într-o ţinută de gală, iar dacă eşti femeie, să porţi tocuri. Nu ţi se impune culoarea rochiei de seară. Odată ajuns acolo, simţi că eşti în altă lume, eşti văzut altfel. În seara premierei filmului, am plecat cu toată echipa, în maşinile oficiale care au parcurs până la covorul roşu din faţa sălii de festivaluri ale Palatului din Cannes, un kilometru cam în 40 de minute, tocmai ca să fii văzut. De la primul pas de pe trotuar, pe covorul roşu, am intrat într-un sistem unde totul era organizat. Cristi Puiu a fost generos. A dorit să fie înconjurat de o echipă largă de actori, scenografi, oameni din echipa de filmare.

Citeste mai mult…

1

Unde sunt serbările de altădată?

Azi am fost tristă. Nu chiar ca o batistă, dar aproape. Mi s-a strâns sufletul ca un pumn din care fuge nisipul… Cei care știu ce vreau să zic, mă […]

Azi am fost tristă. Nu chiar ca o batistă, dar aproape. Mi s-a strâns sufletul ca un pumn din care fuge nisipul…

Cei care știu ce vreau să zic, mă vor înțelege perfect. Cei care au trăit clipe de emoție profundă, de dârdâială și bucurie supremă, de la sfârșitul anilor școlari de pe vremuri, vor ști despre ce dondăn eu aici.

La miezul lunii iunie, când înnebuneau teii din parcuri și crinii imperiali de pe tarabele florăreselor, și un orb știa că…vine vacanța școalară și că sunt serbări. Duduiau cartierele încă de dimineață, se auzeau ecouri care se spărgeau în cioburi de zidurile blocurilor: „doi-zece, doi, zece…probă, zzzzzzz!”, de ne pocneau timpanele, copiii se pregăteau să spună poezii, cântece, erau dansuri, piese de teatru (haideți, cei care au trăit asta în anii 70-80, amintiți-vă cât era de frumos!).

Când am trecut din clasa a doua într-a treia, copiii de la școala generală 170, unde învățam, jucau piese de teatru, Caragiale, recitau din Eminescu și cântau de mama focului. Erau îmbrăcați în costume frumoase, de albinuțe, flori sau iepurași. Glasurile lor de clopoței se auzeau până departe, la Gara de Nord.

Bucureștiul meu râdea cu gura până la urechi, făcea gropițe în obraji, avea coroniță din flori pe frunte și se ținea de șotii. Preșcolari, școlari, mamai, tatai, mame, tați, mătuși și unchi, dădeau năvala pe străzi îmbrăcați frumos (exclus șlapi, budigăi și tricouri cu De puta Madre – astea nici nu existau atunci, dar nu m-am putut abține!). Mamele erau coafate, superbe, limpezi, tații proaspăt bărbieriți, la cravată și cămașă. Școala era respectată!

Copilul meu a terminat clasa a doua. Azi a avut loc premierea. Am stat o oră și jumătate în picioare, în soare și am așteptat. Am cântat cu toții Imnul național, leșinat, sugrumat, bălmăjit. Apoi a urmat discursul doamnei directoare. Apoi discursul doamnei directoare adjunct…Apoi…

Câteva bunici au leșinat, (tensiune mare!) unei fetițe i s-a făcut rău, o căra maică-sa în brațe, unii băieți s-au luat la bătaie cu florile destinate doamnele profesoare, mai mulți părinți erau nervoși (Domne, dar de ce începe cu clasa a opta, ăștia mici stau în soare, ei n-au răbdare! Extraordinar!), alții făceau poze cu telefoanele mobile, câțiva vorbeau la ele…

În jur gălăgie, absolut nimic festiv, nimic sărbătoresc, fiecare se gândea la ale lui și făcea ceea ce credea că e mai util: „Mariane, ia, mă, florile, du-te la doamna cu ele! Cosmina! Unde ți-e carnetul de note? Mama, mie mi-e sete! Mai stăm mult? Jasmino, ce ți-am zis eu azi-dimineață? De ce ți-ai pătat rochița? Roberto! Încetează că iei bătaie….etc”

Încet, încet, elevii au defilat prin fața tuturor și și-au primit diplomele: cam aceleași pentru toți. N-au fost coronițe, n-au fost cântece, nici dansuri și nici poezii…Părinții le-au făcut poze. Să aibă amintiri!

Apoi am plecat. Puteți să ziceți orice. Eu am un gol în stomac, de parcă am ținut în gură tot timpul  o pastilă de…care e cea mai amară pastilă? Hai să zicem algocalminul.

Și stau și mă întreb, ca proasta cu cercei verzi: unde sunt serbările de altădată? Sau am nimerit eu într-o lume greșită?

Dana Fodor Mateescu

0

Vreau să vă povestesc o întâmplare, pe care n-am putut-o uita, chiar dacă m-am prefăcut că n-o știu!

Pentru că altă cale nu există, înainte de a da în judecata site-ul Faze Bune, – site care se numea POZE 24 inainte și care  mi-a furat textul de mai […]

Pentru că altă cale nu există, înainte de a da în judecata site-ul Faze Bune, – site care se numea POZE 24 inainte și care  mi-a furat textul de mai jos, cu nesimtire, mi-l repostez încă o dată aici, ca să vadă toată lumea de ce sunt ei în stare și poate că voi ajuta astfel și alți scriitori sau jurnaliști, cărora le-au fost furate textele în același mod. Atenție! Titlurile sunt schimbate!! D.M.
Înainte ca mama să rămână însărcinată cu fratele meu, auzeam cum niște vecine „inteligente” o sfătuiau să „nu-l lase”, că e greu cu doi copii, iar nebuna (adică eu!) „o să fie geloasă pe el și cine știe ce-i face”! Mama nu le-a luat în serios, firește, dar eu, la scurt timp, mi-am dat în petic, ca de obicei, făcându-le o mare și minunată bucurie cârcotașelor, care râdeau în pumni și țâțâiau pe la porți: „Dacă nu ne-a ascultat!”
Cred că prima dată când am simțit o gelozie cruntă și că mi-a fost încălcată proprietatea, dreptul meu la iubirea părinților, a fost când aveam vreo șapte ani. (Mi-a trecut ulterior.)
Eram geloasă, ca Bistrița la ploi, pe bietul frate-miu, care abia se născuse. Vecinele aveau dreptate. Ce caută în familia noastră cheliosul ăsta, care râde ca prostu` și se pișă pe el non-stop?
Am hotarât să plec de acasă și să mă duc singură la orfelinat, să sun la sonerie și să spun, cu lacrimi în ochișori, că pe mine nu mă iubește nimeni…
Mi-am făcut bagajul (un tricou, o rochiță, un ursuleț negru, din catifea, pe care tataia Săndulescu îl găsise sub niște dărâmături rămase de la cutremurul din 77, și o poză cu mama.). Apoi am scris, cu litere de tipar, un bilet, cam așa: „Adio! Plec la orfelinat. Dani”
M-am cărăbănit pe șest, fără să spun nimănui nimic, ca o ticăloasă. „Așa le trebuie dacă nu m-au știut prețui!”
Direct la primăria din Banu-Manta m-am oprit. Acolo mă jucam de obicei. Voiam doar să-i scutur nițel pe ai mei, să se sperie. Nu era drept! O asemenea fetiță ca mine, cumiiinte, deșteaaaaptă, haaaarnică, trebuie iubită, umplută cu daruri minunate și pupată non-stop. Iar ei, nu mai făceau asta, de când se născuse grăsanul de frate-miu. Îi uram!
Vreo patru ore nu m-a căutat nimeni. Apoi m-am plictisit și am sărit gardul în cimitirul evreiesc. Era cald și mirosea a inimă de gărgăriță. Pe mormântul uneia, Leia numai știu cum, alergau furnici mari și roșii. Cărau o fărâmiță de pâine. Mi s-a făcut foame. Îmi plângeau mațele. M-am cățărat într-un zarzăr și-am găsit vreo patru fructe obosite. Le-am înfulecat, apoi am rămas acolo, uitându-mă la cer și la norișorii albi.
Seara, m-am întors. Poarta era deschisă, luminile din casă aprinse. Înăuntru, nici țipenie. „Oare unde-o fi?”
Am luat o bucată de pâine și m-am ascuns în șifonier, printre haine. „Aici stau până apar, apoi ies și zic: Cu-cu!”
Dar am adormit rapid. M-am trezit dimineață, când mama, plânsă, disperată, după drumuri, întrebări, declarații la Miliție și căutări zadarnice, a vrut să-și ia o altă haină.
-Ce cauți aici?, a țipat la mine, cu mâna la inimă.
-Cum ai putut să faci așa ceva? Cum? Unde-ai fost?

Plângea ea, plângeam și eu, orăcăia și cheliosul de frate din cauza căruia am vrut să plec de acasă pentru totdeauna. Am urlat așa până a venit tata. M-a certat și el. A răsărit pe la ferestre și bunică-mea, ca o pacoste cu basma ungurească, (i-am tăiat-o mai târziu cu lama):-Tulai, te, da` ce-o fo` în capu` tău, bolândă ce ești?! O plâns mumă-ta ca disperata după tine, te-o căutat pe la coleji, prin tot cartieru`…No, să fi avut io un copil ca tine, mieluț îl făceam. Picuță al meu (adică tata!) n-a ieșit niciodată din vorba me!Și-i dădea înainte cu dojana ei enervantă. Le-am întors spatele, care mă durea de tristețe. M-am apropiat încet de frate-miu. Era în altă cameră, singur. Gângurea și se juca de zor cu mânuțele. Ia să-l pedepsesc eu, când nu mă vede nimeni! Că numai din cauza lui sufeream eu atâta.

L-am ciupit de o pulpiță, cu răutate și sadism. Și-a încrețit fruntișoara, a lăsat colțurile guriței în jos și a izbucnit în plânsete. Din tot piepticul lui de băiețel neajutorat. Mă privea cu lacrimi mari, nu cu ochii, și chiar dacă avea atunci doar vreo cinci luni, l-am auzit clar cum mi-a vorbit. Numai mie:

-De ce nu mă iubești?
Doamne, odată mi s-a făcut inima ca un pumn ridicat. L-am luat în brațe și l-am strâns. Nu tare, încet, atât cât să-mi pornească și mie plânsul vinovat de fetiță rea, egoistă și tralala la cap. În hohote am plâns, zguduindu-l și pe el.
L-am pupat și i-am cerut iertare. Frățiorul meu drag!
M-am oprit din bâzâit, mi-am șters mucii și, țeapănă ca o lanternă chinezească, i-am cântat „Șoimii patriei și pionierii” , „Treceți batalioane române Carpații” și „Țara mea are…”. Săracul! A început să râdă la mine și să cârâie fericit. Gata! Eram prieteni.
Mirosea a lapte și-a uimire. Dacă mă uitam mai bine la el, nu era bocciu. Era chiar superb. Avea obrăjorii roz, părul blond-nordic și ochișori cenușii. Din momentul ăla l-am iubit cumplit. (Ei, îl mai cafteam eu când nu mă asculta, dar asta nu se pune!).
Primul cuvânt pe care l-a rostit, după câteva luni, n-a fost „mama”, ci „tractor”. Al doilea însă, a fost „Dani”. Numele meu. Păi nu eram eu sor-sa?

Dana Fodor Mateescu

0

Ca să ajung la tine

Per raggiungerti Per raggiungerti ho lacerato piedi d’emozioni pungenti, tizzi su sassi ardenti, deserti che di rado annunciavano l’oasi. Intorno a me solo ombre bipedi, sorelle di pochi denari, ma […]

Per raggiungerti

Per raggiungerti

ho lacerato piedi

d’emozioni pungenti,

tizzi

su sassi ardenti,

deserti

che di rado

annunciavano l’oasi.

Intorno a me

solo ombre bipedi,

sorelle

di pochi denari,

ma per raggiungerti,

la schiena rotta,

ignorai l’età reale

nell’aura d’ambra

d’illusori trascorsi infantili

fra braccia

ancor

di giovane madre.

 

Ca să-ajung la tine

Ca să-ajung la tine

mi-am sfâşiat picioarele

cu emoții înțepătoare,

tăciuni

pe pietre arzătoare,

deşerturi

ce rareori

prevesteau oaza.

În jurul meu

doar umbre bipede,

surori

de nimic,

dar ca să-ajung la tine,

cu spatele rupte,

ignorai vârsta reală

în aura ambrei

a iluzoriilor trecute infantile

în brațele

din nou

ale tinerei mame.

Citeste mai mult…

0

Cine vrea să fie fericit, să își urmeze vocația!

Cu 29 de ani de experienta de viață, pot spune ca stiu despre ce vorbesc, in mare parte. Majoritatea oamenilor sunt saraci, stiu asta, probabil cei mai multi dintre voi […]

Cu 29 de ani de experienta de viață, pot spune ca stiu despre ce vorbesc, in mare parte. Majoritatea oamenilor sunt saraci, stiu asta, probabil cei mai multi dintre voi stiti asta. Ceea ce multi dintre noi nu stim ca dincolo de orice scuza, pentru care unii oameni sunt saraci, este oarecum ascuns un mic adevar, respectiv ca banii pe care ii castigi, oarecum sunt direct proportionali cu cat esti tu personal dezvoltat. De aceea cei ce câstiga milioane de euro la Loto, ii pierd in cativa ani si, de cele mai multe ori, ajung mai saraci decat erau inainte.

Pentru ca ei, ca si personalitate, sunt destul de mici, iar banii aceia multi, de cele mai multe ori nu li se cuvin. Trebuie sa fii pregatit sa gestionezi sume colosale de bani, altfel risti sa ii pierzi in investitii proaste, respectiv pe vicii.

Pe oricine intalnesc, imi spune ca nu mai are bani, ca este criza. Poate este o scuza destul de plauzibila, care ne lasa sa ne odihnim noaptea. Banii nu sunt la noi in portofel, insa si altii o duc la fel de prost, afacerea lor este pe butuci. Ne bucuram, parca nu o mai ducem atat de rau, daca vecinul nostru o duce si mai rau!

Multi cred că, dacă nu au bani, sunt nefericiti. Nu au bani? Nu se pot educa si dezvolta. Nu au bani? Șansa lor in aceasta viata este nula…Total gresit! Banii care iti lipsesc sunt efectul cauzei, cauza fiind chiar tu!

Multi incearca sa joace la pariuri sportive, bingo, unde li se promite bogatia garantata, ins, din cate observ, se termina cu cate un esec lamentabil. Altii sunt paraziti pe spatele parintilor, le place pur si simplu sa fie paraziti. Altii fac combinatii, le place viata de asa zis mafiot, insa, dupa parerea mea, dosarul penal nu face bine la inima, adrenalina se poate servi cu o domnisoara si un vin rosu.

Nici sa muncesti la patron, pe un salariu de nimic, nu este bine, fara nici o perspectiva de viitor, pe un salariu care nu iti va aduce niciodata satisfactia unei case a ta, masina ta si respectiv familia ta, ca si in filme.

Cine vrea sa fie fericit, sa isi urmeze vocatia, asa ajungi implinit si liber! Sa faci ceea ce te pasioneaza este raspunsul de care ai nevoie pentru a ajunge prosper financiar. Cine isi doreste cu adevarat un lucru cauta cat mai multe solutii, nu scuze gen ,,Sunt prea tanar”, ,,Nu am experienta”, ,,De maine ma apuc sa …”, ,,Sunt bolnav, ma doare capul, burta…”, ,,Cand o sa fiu pregatit, acum am emotii…”’. Astea sunt doar motive.

Toate motivele de mai sus nu mi-au adus nicio satisfactie in viata, eu mi-am depasit conditia si sunt fericit, doar cu ambitie si cu dorinta de a imi depasi limitele. Niciodata nu am mers pe premiza sa ma intind atat cat imi este plapuma. Imi place sa sparg bariere si norme, imi place sa castig si, mai ales, imi place competitia! dr. Andrei Costin

dr. Andrei Costin, medic la Spitalul Clinic de Ortopedie-Traumatologie „Foisor”, Spitalul Clinic de Urgenta Bucuresti.

2

Unde au fugit bairamurile de altădata?

Dragii mei, eu cred că petrecerile tinerilor de la începutul anilor ’90 erau total diferite faţă de cele de acum. După revoluţie, sau ce-o fi fost ea, aveam cu toţii […]

Dragii mei, eu cred că petrecerile tinerilor de la începutul anilor ’90 erau total diferite faţă de cele de acum. După revoluţie, sau ce-o fi fost ea, aveam cu toţii o foame de viaţă, de distracţie, de oameni şi de iubire, cum numai după marile războaie se mai întâmplă. Eu, tânără studentă, mă învârteam fericită ca un titirez prin Bucureştiul hilar, care încă mai purta urme de gloanţe în obraji şi inscripţii de genul: „Jos Tiranul!” sau „Comunist, te-aş scuipa, dar mi-e ruşine de mine, nu de tine!”.

Prin ’93-’94 aveam o gaşcă de prieteni, rockeri majoritatea, cu care ieşeam seara în târg, colindam crâşme parfumate, care azi nu mai există şi…(ştiu că o să râdeţi de mine, dar asta e…îmi asum copilăria) ne plimbam pe străduţele vechi din centru, sunam la sonerii şi… fugeam. Din când în când, ne dădeam cu capul de pereţi la vreun concert rock, trash sau death-metal, săream, urlam şi dansam, ca toţi dracii. Ne simţeam excelent împreună, râdeam, făceam băşcălie de orice şi de oricine. Atunci nu prea erau cluburi de fiţe, iar discotecile, le numărai pe degete. Nu-mi plăceau.

Cel mai bine era când organizam paranghelii la mine, acasă, în Militari. Făceam adevărate orgii…muzicale, un cocktail demenţial de stiluri, accente, urlete, ritmuri, imnuri şi zgomote, cum n-au mai existat nicăieri, niciodată şi nici n-or să mai existe. Ca să ne fandosim, ziceam că pregătim conferinţe de presă şi lipeam pe uşa de la intrare în apartament o hârtie, pe care scriam cu litere de-o şchioapă: CONFERINŢĂ DE PRESĂ.

Playlist-ul conţinea piesele trupelor Manowar, Sepultura, Metallica, Morgoth, Survolaj, Led Zepp, Black Sabbath şi Guns N’ Roses, combinate diavoliceşte cu Bjork, Jamiroquai, Beck, Madonna, Snow (Informer), Vaya con Dios, Jovanotti, Ada Milea, Gică Petrescu, Benone Sinulescu, Aneta Stan, Romica Puceanu şi Jean Moscopol. Alea, cu muzică populară şi de petrecere, erau înregistrate pe vinil şi aparţineau bietei mele mame, care habar n-avea cât de umilite, frecate şi pângărite erau comorile ei folclorice de suflet, când ea lipsea de acasă, of course. Ca bonusuri surpriză utilizam fragmente din filmele româneşti care ne-au marcat pentru totdeauna existenţele fragede: A-11-a poruncă, Moromeţii, Domnişoara Aurica, Prin cenuşa Imperiului, Reconstituirea sau BD-urile: în acţiune, în alertă, la munte şi la mare. Toate, „trase” de mine cu reportofonul, direct de la TV. Sunau groaznic, dar cu volumul la maximum, noaptea pe la 3, îngheţau hematiile-n om când zicea Bibanu: „Trandafire! Patrauleo! Dormiţi, mă?” Vecinii, în marea lor majoritate creştini familişti, cumsecade, absolvenţi de şcoală profesională şi liceu la seral, erau ORIPILAŢI de fiecare dată: „Aoleu, iar a venitără sectanţii ăia la nea Fodor, dracu’ ne ia în noaptea asta!”

Citeste mai mult…

0

Cineva vinde o firmă

Vand firma ( CUI – 34964060 ) cu sediul in Buftea, finantata cu fonduri europene ( 50 000 euro ). Firma are ca obiect plasare forta de munca din mediul […]

Vand firma ( CUI – 34964060 ) cu sediul in Buftea, finantata cu fonduri europene ( 50 000 euro ).

Firma are ca obiect plasare forta de munca din mediul rural. La angajari se acorda comision. Contractul de finantare este semnat, cumparatorul trebuind doar sa implementeza proiectul. Proiectul cuprinde achizitionare de mobilier, calculatoare, telefoane si papetarie, cu bani europeni.

Pret: 4000 (usor negociabil)

artmanagement@gmail.com

tel: 0720 629 177

 

 

ARTICOLE POPULARE