ULTIMELE POSTURI
  • Știam c-o să plece într-o bună zi. Dar nu mă așteptam să mă răstoarne durerea în halul ăsta! Credeam că sunt puternică și mândră, așa, ca străbunii mei, care zâmbeau […]

    Victor

    Știam c-o să plece într-o bună zi. Dar nu mă așteptam să mă răstoarne durerea în halul ăsta! Credeam că sunt puternică și mândră, așa, ca străbunii mei, care zâmbeau […]

  • În urmă cu mai bine de o lună, am primit o somație de plată și o înștiințare de executare silită de la ANAF,  prin care mi-a fost adus la cunoștință […]

    Cum ne îmbolnăvește Casa de Sănătate Ilfov

    În urmă cu mai bine de o lună, am primit o somație de plată și o înștiințare de executare silită de la ANAF,  prin care mi-a fost adus la cunoștință […]

  • Aveam 10 ani și credeam că lumea întreagă așteaptă, cu mic cu mare, s-o schimb, s-o salvez (era în chinuri! Se tăvălea pe jos de dureri!) și s-o decorez așa, […]

    Eroina din strada Poarta-Alba

    Aveam 10 ani și credeam că lumea întreagă așteaptă, cu mic cu mare, s-o schimb, s-o salvez (era în chinuri! Se tăvălea pe jos de dureri!) și s-o decorez așa, […]

  • Seara de iunie zâmbea vanilat din toate petuniile mov de pe marginea bulevardului, iar asfaltul proaspăt udat de tulumbele primăriei de verde aburea dulce spre înălțimi abia ghicite. Bucureștiul își […]

    Lacrimi de mamă

    Seara de iunie zâmbea vanilat din toate petuniile mov de pe marginea bulevardului, iar asfaltul proaspăt udat de tulumbele primăriei de verde aburea dulce spre înălțimi abia ghicite. Bucureștiul își […]

  • Sinceră şi amuzantă, Carmen Tănase povesteşte despre drumul său în teatru şi film, vacanţele cu Olga Tudorache care i-a profesoară, mentor şi mamă, rolul de suflet Flacăra din filmul “Inimă […]

    Carmen Tănase – Olga Tudorache mi-a marcat destinul

    Sinceră şi amuzantă, Carmen Tănase povesteşte despre drumul său în teatru şi film, vacanţele cu Olga Tudorache care i-a profesoară, mentor şi mamă, rolul de suflet Flacăra din filmul “Inimă […]

  • Toată viața mea am fost un om optimist. Incurabil. Și cinic. Ironic. Nu m-am putut controla niciodată. Așa sunt eu formată, lipită unde am fost ruptă, cusută, alintată și certată. […]

    Acceptare cu zâmbet

    Toată viața mea am fost un om optimist. Incurabil. Și cinic. Ironic. Nu m-am putut controla niciodată. Așa sunt eu formată, lipită unde am fost ruptă, cusută, alintată și certată. […]

  • Omule, vrei să-ți fie bine? Bucură-te de ce ai! De copiii tăi, de frați și părinți (dacă mai ai!). Viața nu-i o gumă de mestecat, pe care s-o poooți întinde […]

    Toamna, ca o pară aurie

    Omule, vrei să-ți fie bine? Bucură-te de ce ai! De copiii tăi, de frați și părinți (dacă mai ai!). Viața nu-i o gumă de mestecat, pe care s-o poooți întinde […]

  • N-aveam șase ani împliniți când am făcut trăsnaia asta. M-am trezit într-o dimineață, atât de veselă, încât putea să mi se întâmple orice, că nu-mi mai păsa. Era vară, cald, […]

    În pielea goală pe acoperișul fierbinte

    N-aveam șase ani împliniți când am făcut trăsnaia asta. M-am trezit într-o dimineață, atât de veselă, încât putea să mi se întâmple orice, că nu-mi mai păsa. Era vară, cald, […]

  • De câte ori un adult strivește, uneori inconștient, sufletul unui copil, îmi aduc aminte de întâmplarea asta. Există persoane care distrug în noi ceva, din fragedă pruncie. O vorbă rea, […]

    Lecția de …nepictură

    De câte ori un adult strivește, uneori inconștient, sufletul unui copil, îmi aduc aminte de întâmplarea asta. Există persoane care distrug în noi ceva, din fragedă pruncie. O vorbă rea, […]

REPORTAJE - COMENTARII - POVESTI DE VIATA - ACTUALITATE - OAMENI SI FAPTELE LOR
0

Victor

Știam c-o să plece într-o bună zi. Dar nu mă așteptam să mă răstoarne durerea în halul ăsta! Credeam că sunt puternică și mândră, așa, ca străbunii mei, care zâmbeau […]

Știam c-o să plece într-o bună zi. Dar nu mă așteptam să mă răstoarne durerea în halul ăsta! Credeam că sunt puternică și mândră, așa, ca străbunii mei, care zâmbeau ironic atunci când li se rupea sufletu-n ei de suferință. Dar nu sunt…Nu pot!

Victor. Golden Retriever. 9 ani. Îl văd și acum cum vine spre mine, vesel, cu urechile-i blonde fluturând în vânt, cu balele lui de cățel pofticios, atârnând până la pământ! Ham! Ham!

A crescut odată cu Andrei, băiatul meu.

Victor…N-a fost niciodată bolnav, n-a făcut niciodată vreun rău altui animal sau vreunui om. Era prieten cu toată lumea, blând, mare și cald ca o sobiță aurie. Victor…

Pe 15 decembrie ar fi fost ziua lui. Dar n-a mai apucat-o. Nu știu ce l-a răpus. Medicii au spus că a fost otrăvit. Rinichii erau făcuți praf, pancresul la fel, ficatul umflat ca un cimpoi, plus o anemie. Nicio boală infectioasă gen Babesioză sau altceva… Doar organele distruse. Atât.

……………………………..

Într-o zi, l-am strigat și n-a mai venit. L-am căutat:

-Victoraș! Ce-ai, mă, băiatule?

M-a privit cu ochii lui nea Fodor, clipind din genele scurte și blonde:

-O să mă ușchesc, Muchinuțo!, mi-a zis, apoi mi-a plescăit ușor la ureche și mi-a lins blugii.

Mi s-a pus un ghem în gât! N-am crezut! I-am dat să mănânce ceva bun, l-am chemat, l-am mângâiat. Dar pentru el, totul se sfârșise. Știa asta! El, un biet câine știa! Iar eu mă încăpățânam ca o nebună să cred că nu! Specific mie!

Am chemat ambulanța veterinară. Au venit, l-au luat, i-au făcut analize, ecografii, perfuzii. Zadarnic. Prea târziu.

În ultima lui zi, a lătrat mereu. Zăcea într-o parte și lătra. Răzvan i-a pus muzică de la Trinitas, dar nici așa nu s-a liniștit. Când obosea, scheuna și ofta ca un om suferind. Ah! Nu vreau să știți cum oftează un retriever!! Tăcea numai când veneam lângă el și-i luam capul în brațe.

-Te doare, mă, băiatule?

-Mă doare, Muchinuțo, mă doare!

Aș fi plecat pe câmpuri departe, mi-aș fi rupt țoalele de pe mine, aș fi alergat ca Forrest Gump, încontinuu, să nu mai văd, să nu mai aud, să nu-i mai văd ochișorii ăia de cățel pedepsit pe nedrept de un cretin cu căcat în loc de inimă…

Victor!

Duminică, 10 decembrie, a intrat în comă. N-a mai răspuns. Nu s-a mai trezit. Apoi… Câteva spasme și dus a fost. Bietul meu cățel!

Afară era frig, iar norii întindau brațe lungi spre noi.  Victor, retrieverul care n-a făcut niciun rău niciodată nimănui se răcea și el, încet, încet…

Muchinuta

13.12.2017

 

1

Cum ne îmbolnăvește Casa de Sănătate Ilfov

În urmă cu mai bine de o lună, am primit o somație de plată și o înștiințare de executare silită de la ANAF,  prin care mi-a fost adus la cunoștință […]

În urmă cu mai bine de o lună, am primit o somație de plată și o înștiințare de executare silită de la ANAF,  prin care mi-a fost adus la cunoștință că am datorii neachitate 37146 lei.  Adică trei sute șaptezeci și unu de milioane o sută patruzeci și șase de lei vechi! O sumă la care, probabil, și latifundiarul din Pipera ar încrunta din sprâncene. somatie razvan (3)

Nefericita înștiințare a ajuns la mine într-o vineri, la ora patru după-amiaza, astfel încât orice încercare de contactare a executorului și institutiei avide de recuperare a banilor cetățenilor rău-platnci ar fi fost sortită eșecului. Tot ce-aș fi putut face ar fi fost doar un infarct sau un drăguț de AVC. Au mai fost cazuri!

37146 de lei reprezintă o mașină nouă sau avansul la o locuință, o sumă mare, pe care orice cetățean normal, ale cărui drumuri în viață nu duc pe la DNA (decât în interes de serviciu!) nu o are asupra lui. Să fie o greșeală? Vreun răuvoitor care m-a reclamat că fac trafic cu piei de cloșcă? Trei zile m-am perpelit. Ce să fie?

Răspunsul aveam să-l aflu luni dimineața de la sediul ANAF din bd. Lucrețiu Pătrășcanu. „Această datorie este în urma vânzării unui apartament în 2009, iar decizia a venit de la Casa de Ajutor de Sănătate a județului Ilfov pentru ca noi s-o punem în aplicare. Mergeti la ei și lămuriți lucrurile, pentru că dacă ați fost angajat în perioada respectivă, iar firma la care ați lucrat și-a plătit dările la CAS, nu trebuie să mai plătiți nimic în urma vânzării acelui apartament.”

Asta este tot ce am putut afla de la reprezentantul ANAF.  Inspectorul mi-a mai explicat că notarul public la care am făcut tranzacția imobiliară a raportat-o la finanțe, conform legii de atunci. Nu mi-a venit să cred! Nici acum nu-mi vine.

Aproape nouă ani (9!!!) de zile le-au trebuit ANAF-ului și Casei de Ajutor de Sănătate Ilfov să-mi trimită Titlul executoriu și Decizie de poprire pe veniturile obținute din vânzarea acelui amărât de apartament, deși în acea perioadă, prin firma pe care o dețin și la care eram angajat, mi-am achitat cu conștiinciozitate, lunar contribuțiile la asigurările de sănătate.

Am fost la și la Casa de Ajutor de Sănătate -Ilfov, din strada Popișteanu nr. 46, sector 1, Bucuresti, cu Contractul de muncă din acel an (2009) și copii după Ordinele de Plată, o adeverință care atestă aceste plăți și o cerere în care am solicitat anularea acestei decizii abuzive, însă fără niciun rezultat. Nimeni de acolo nu a catadixit să îmi dea vreun răspuns la solicitare, aceasta fiind depusă încă din data de 10 octombrie 2017!

O totală lipsă de comunicare și abuz din partea reprezentanților statului român

Fără un răspuns de la Casa de Ajutor de Sănătate, nu pot să mă duc la ANAF și să cer încetarea punerii în aplicare a executării silite și a popririi, iar astăzi, 27. 11. 2017, ANAF-ul îmi pune poprire pe salariu și îmi notifică propria firmă că sunt supus executării silite, și orice sumă de lei îmi va fi virată în contul personal, salariu, etc, va fi reținută și virată într-un cont special al Trezoreriei de Stat destinat asigurărilor de sănătate, adică același cont unde tot firma Mateescu plătește încă de la înființare, cu regularitate, asigurările sociale pentru angajați!!!

În condițiile în care în România, mai mult de 2 milioane de cetățeni nu au achitate asigurările de sănătate (nu din vina lor, ci a angajatorilor lor), noi, o firmă mică, care ne-am achitat aceste datorii până la ultimul bănuț, suntem puși în imposibilitatea de a ne continua activitatea, fiind nevoiți să ajungem, probabil muritori de foame, pentru că așa vor FISCUL și Casa de Ajutor de Sănătate-Ilfov.

Halal Stat român!!

Răzvan Mateescu

 

0

Eroina din strada Poarta-Alba

Aveam 10 ani și credeam că lumea întreagă așteaptă, cu mic cu mare, s-o schimb, s-o salvez (era în chinuri! Se tăvălea pe jos de dureri!) și s-o decorez așa, […]

Aveam 10 ani și credeam că lumea întreagă așteaptă, cu mic cu mare, s-o schimb, s-o salvez (era în chinuri! Se tăvălea pe jos de dureri!) și s-o decorez așa, după inima mea de copil tembel, jucăuș și zâmbitor.

Din ea făcea parte și frate-miu, Doduțe, care pe vremea aia avea și el vreo trei ani.

1980. Timpurile de sacrificiu. Începuseră fazele tip: azi nu e carne, maine nu e lapte și poimâine nu avem curent și apă caldă. Dar mie nu-mi păsa. Rolele, bicicleta Pegas primită în dar de la tataia Săndulescu, un măr verde și soarele pe cer îmi erau suficiente.

De ce voiam să-l salvez pe fratele meu? Pentru că era dus în fiecare luni la grădinița săptămânală (aceeași unde am fost și eu).

Bietul băiețel! Parcă îl văd. Avea un puloveraș verde, tricotat de mama, ochii în lacrimi, gurița încrețită, gata de urlet, plânsul îi stătea în pieptic, ascuns, mânuțele reci se adunau în mici pumni de revoltă. Neajutorat, se încălța invers, și aștepta trist la ușa apartamentului din Militari.

Eu, soră-sa, turbam! Știam ce înseamnă grădinița săptămânală, știam ce bătăi luai acolo, și cât e de greu fără părinți șase zile. Îmi era o milă nesfârșită de el! Așa că, într-o zi, duminica pe la 4 după-amiaza, am hotărât. Îl voi salva! Gata! S-a zis cu necazul!

Ah!! Mă și vedeam! Eram o eroină balcanică, cu pletele în vânt (aveam părul scurt, evident, dar în „filmul” meu era cel puțin până la călcâie!), țineam în mâini steagul patriei, fluturând, și alergam să-mi salvez frățiorul din ghearele bestiilor de la grădiniță. Nimeni nu-mi putea ține calea! Nimeni nu mă putea opri…Nimeni!

-Auzi, mă?, îi ziceam lui Doduțe care tocmai se scormonea visător în nara stângă. Marți vin să te răpesc de la grădiniță. Vrei?

-Vreau!, a zis făcând ochișorii mari.

-Uite cum facem: șopa-șopa-șopa-șa…i-am explicat frumușel la ureche. Nu ne auzea nimeni, dar totul trebuia sa fie SECRET!

-Ai înțeles, mă?

-Da! Cum îți văd saboții că dansează pe sub poartă, mă bag pe dedesubt și…

Citeste mai mult…

0

Lacrimi de mamă

Seara de iunie zâmbea vanilat din toate petuniile mov de pe marginea bulevardului, iar asfaltul proaspăt udat de tulumbele primăriei de verde aburea dulce spre înălțimi abia ghicite. Bucureștiul își […]

Seara de iunie zâmbea vanilat din toate petuniile mov de pe marginea bulevardului, iar asfaltul proaspăt udat de tulumbele primăriei de verde aburea dulce spre înălțimi abia ghicite. Bucureștiul își aprinsese o țigară fără filtru și ofta îndrăgostit din toate mahalalele lui. Era vremea iubirii, a teraselor cu mititei sfârâind pe gratare, a berii înspumate și-a lăutarilor vestiți.

Dumitrel avea 17 ani și toată lumea îl considera un geniu, profesorii, rudele, vecinii, inclusiv nea Tănase, șpițerul din colț, care turna apă în spirt, ca să-l lungească…

Băiatul excela în toate, și-n științele exacte și-n literatură sau poezie, iar părinții lui, Tică și Marghioala Dănilă, erau mândri și fericiți. Așa noroc la copii, mai rar!

Dumitrel era frumos ca un prinț rus. Pictură de Botticelli, nu altceva! Alb la pielița obrazului, cu ochi mari, albaștri-verzui, adânci și triști. Gene lungi, de femeie, și nasul drept. Un oval perfect, îmbrățișa o gură senzuală, de bărbat în devenire, care știe ce simte și ce vrea.

-Cu mine seamănă!, zicea tatăl lui fudul, în timp ce-și sorbea cafeluța pe terasa vilei din cartierul Domenii.

-Ba cu soră-mea, Smaranda!, sărea nevastă-sa. Ea era așa în adolescență…Are gura ei, Tică, nu vezi?!

Bărbatul strâmba din nas și dădea din cap.

-Soră-ta, Smaranda! Are numai parașute-n cap, motoare, elice și avioane. Aia nu e muiere! E drac! De când o cunosc e în cer! Nu tu o ciorbă, o ciulama, un polonic! Manșa avionului și parașuta! Atâta știe.

-Mai taci din gură! Soră-mea e celebră-n toată lumea. Ce, ca tine? Ai facut filosofia la Paris, te-ai tras de cravată în `912, cu Lenin, cu marele VLADIMIRI ILICI, și acum ești paznic la cimitirul Reînvierea. Halal prieten!! Halal Filosof!

-Marghioalo!

-Nicio Marghioală!

Și Marghioala pleca ofensată, cu buzele țuguiate. De fiecare dată când Tică se lua de Smaranda, sora ei, se făcea foc și pară. Smaranda Brăescu, căci despre ea este vorba, era pe vremea aceea „Regina Înălțimilor”, se putea mândri cu un palmares aeronautic extraordinar: recordul mondial absolut de altitudine, la saltul cu parașuta, realizat în 1932 în Statele Unite ale Americii, o serie de raiduri aeriene europene, participarea la numeroase mitinguri aeronautice interne și internaționale. O, dar câte nu făcuse Smaranda! De ce n-ar semăna nepotu-său cu ea?

Dumitrel era în ultimul an la liceul Lazăr, elev eminent, cu rezultate excepționale. Note maxime pe toată linia, o purtare exemplară, o ținută impecabilă și un caracter de mare nobil.

-Domnule, Dănilă! Băiatul dumneavoastră e un geniu! Va ajunge departe de tot! E și frumos, e și deștept! Aveți grijă de el!, îi spunea profesorul de Filosofie, dar și cel de Matemetici.

Însă, pe lângă admiratori, tânărul căpătase și mulți dușmani, mai ales printre colegii de clasă, care nu aveau atâtea calități. Toate fetele de la Școala Centrală sau de la pension erau îndrăgostite până peste urechi de el, iar treaba asta nu era de acceptat așa ușor. Majoritatea colegilor îl urau sincer, de moarte, le clocotea invidia-n sânge și l-ar fi pisat de viu. Dar cine avea curajul? verso poza copil tica (2)

Citeste mai mult…

0

Carmen Tănase – Olga Tudorache mi-a marcat destinul

Sinceră şi amuzantă, Carmen Tănase povesteşte despre drumul său în teatru şi film, vacanţele cu Olga Tudorache care i-a profesoară, mentor şi mamă, rolul de suflet Flacăra din filmul “Inimă […]

Sinceră şi amuzantă, Carmen Tănase povesteşte despre drumul său în teatru şi film, vacanţele cu Olga Tudorache care i-a profesoară, mentor şi mamă, rolul de suflet Flacăra din filmul “Inimă de ţigan”, spectacolele dragi de la Teatrul Metropolis.

Când ați avut primul gând care v-a trimis spre meseria de actriță?

Visam să fiu medic veterinar sau inginer zootehnist pentru că-mi plăceau animalele. Tatăl meu care făcea parte dintr-o familie cu neam din neam au fost învățători, profesori, mi-a zis: “Nu se poate, fata mea ca o prințesă, să stea la coada vacii?”. Drept pentru care m-a dat la Liceul Pedagogic împotriva voinței mele, cu gândul că dacă nu voi intra la facultate, voi avea o meserie onorabilă, curată, frumoasă. Nu voiam să devin profesoară. Tot atunci, eu ascultam mult teatru radiofonic, seara, în camera mea, îmi imaginam tot felul de chestii, mă puneam în tot felul de situații. Eram îndrăgostită de vocea Ginei Patrichi, pe care o văzusem și la televizor. Îmi plăcea teatrul, dar nu doream să fiu actriță. Nu conștientizam ce înseamnă să fii o actriță. Terminam liceul, a venit tata acasă, cu o programă de admitere la facultate, ca să aleg. Taică-miu mi-a zis: „du-te la teatru, că la limba română ești bună, trebuie să înveți niște poezii, un monolog și o povestire”. M-am hotărât să dau la teatru, exact ca un copil tâmpit care nu înțelege că teatrul e ceva greu. Am picat la probele eliminatorii. Am ieșit de la examen, mă aștepta tata, m-a întrebat: “ce facem cu chestia asta, continuăm sau te pregătești pentru altceva?”. M-am pregătit cu Olga Delia Mateescu. Ea nu mai făcuse pregătire cu viitori studenți până atunci, era primul ei experiment. M-a pus să fac tot felul de chestii grele, abia după trei luni mi-a spus: “e posibil să intri”. Am intrat ultima. Apoi am nimerit la clasa Olgăi Tudorache.

Cum era ca profesor şi apoi ca om, Olga Tudorache?

Ca să spun tot ce am de spus despre Olga Tudorache e greu de spus în cuvinte. Am învățat meserie de la un mare artist, de la un mare om. Are un suflet extraordinar. În facultate, uneori era dură cu noi, dar când o cunoșteai realizai că era o mască duritatea ei, iar dincolo de ea descopereai un suflet milos. Ne iubea mult. Chiar și atunci când o luam pe cocoașă, pentru că făceam prostii, că eram tineri, ea ne certa cu iubire. Nu te puteai supăra pe ea. M-a luat să joc la Teatrul Mic, din anul III de facultate. Era o chestie mare de tot ca înainte de Revoluția din ’89 să joci într-un teatru, pe o scenă profesionistă. Eu și Radu Duda am jucat cu dânsa în spectacolul cu piesa „Fluturi, Fluturi”. Nu apucasem să trec turul de foc de la Studioul „Casandra”. Era primul meu spectacol, primul rol pe o scenă în teatru, aveam 20 de ani, am învățat meserie. Și totuși, să joci lângă doamna Olga nu era simplu, nu era ușor, trebuia să faci față. Acolo am învățat multe din mers. Stând în culise, vedeam ce face, cum face. Am jucat spectacolul şi după ce am terminat facultatea, la Iași, la Teatrul Național, unde am fost repartizată, în regia lui Cristian Hadji Culea, iar doamna Olga a venit după noi. Făcând turneu prin țară cu spectacolul, dar și în Israel, repetam, dormeam împreună, mâncam împreună, era normal să ne apropiem. Apoi am făcut vacanțele la mare împreună, eu, Radu și doamna Olga. De multe ori, i-am spus despre mine secrete pe care mamei n-am avut curajul să i le spun. Este omul care mi-a pus meseria în mână, mi-a fost model, mentor, o iubesc dincolo de cuvinte. Mi-e ca o mamă şi acum. Când m-am îndrăgostit prima dată, a fost lângă mine, se bucura cu mine, se enerva sau înjura cu mine dacă ăla îmi făcea ceva rău. Mi-a dat sfaturi.

Ca om, Olga Tudorache a fost puternică, generoasă, bună, cu umor. Am trăit multe întâmplări haioase împreună, multe nu-s de povestit la toată lumea. (râde) Eram la mare, la hotel “București”, care se numeşte „Iaki” acum. Jucau canastă: Olga, Radu, două prietene ale doamnei Olga. N-am știut niciodată să joc cărți. Uneori, când nu era și a patra persoană, mă puneau pe mine să țin niște cărți de joc în mână, iar ceilalți luau câte una. Jucau pe terasă. Balconul dădea deasupra restaurantului, jos cânta Vali Sterian același repertoriu, seară de seară, Dumnezeu să-l ierte. Celebra melodie “Yelow submarine” se repeta, iar Vali Sterian o adaptase în limba română. „La, la, la ce are nea Mărin?”, întreba Vali Sterian, iar publicul răspundea: „are un submarin”. De o sută de ori. În acea seară, era puțină lume în restaurant, niște copii alergau prin boscheți și răspundeau anemic. La un moment dat doamna Olga nervoasă, că nu-i ieșeau cărțile, aproape că pierdea, i-a răspuns lui Vali Sterian: „are pe p…, cu ecou”. Vali Sterian: “Sărut mâna doamna Olga. Bine ați venit la noi!”.

Am petrecut mult timp împreună acasă la ea, am stat de vorbă, apoi la spital când era nevoie, am vegheat-o. Alergam des pe la ea, printre filmări și repetiții, spectacole la teatru. A jucat până acum patru ani pe scenă. „Pește cu mazăre” la Teatrul Metropolis, „Portretul doamnei T”. Pentru ea teatrul este ceva sfânt. Ca să nu regrete, ca să nu rămână cu o nostalgie, i-am spus, că nu i-ar mai plăcea să joace teatru.

După facultate ați ajuns la Iași apoi la București?

Noi am avut noroc cu repartiția, după absolvire, chiar dacă acum unii o să mă înjure, îți plăcea sau nu, mergeai acolo, jucai, îţi făceai profesia. Nu aveam opțiuni. Citeam, stăteam în teatru, repetam, jucam, aveam spectacole multe. Se făceau și filme, dar mai puține, erau două-trei ore de emisie la televizor, zilnic, iar lumea venea la teatru pentru că nu avea alt refugiu. Era altă atmosferă. Pentru că Teatrul Național din Iași inaugura atunci un nou teatru, la Suceava, am mers mai mulți din promoție să revoluționăm Suceava, dar n-am prea revoluționat-o. Am vrut să plec spre București, dar n-aveam buletin și nici intrare în oraș, sau mai aproape de casă, la Ploiești. Domnul Mircea Radu Iacoban a aflat și m-a chemat la teatrul din Iași unde am stat șase ani. În București am ajuns pentru că eram însărcinată şi îmi era rău. Se întâmpla înainte de 1989. Am născut, apoi a venit Revoluția, am dat concurs la Teatrul “Odeon”, unde sunt și azi.

Cum a venit filmul spre dumneavoastră?

N-am avut noroc înainte de ’89 să joc în film pentru că mi se spunea că nu am o figură care nu era a tinerilor de atunci, nu eram bună pentru rol de comunistă nici de țărancă. N-am suferit pentru că mie îmi plăcea teatrul. Aveam 45 de ani când am început să joc în filme de televiziune. Am peste 2000 de episoade și mai fac în continuare. M-am descurcat pentru că platoul de televiziune seamănă cu scena de la teatru. Adică sunt 3-4 camere care te filmează, ai o libertate de mișcare. Pe când eram studentă, am lucrat cu Ruxandra Ion, care era asistent de regie pentru spectacolul “Fluturi, fluturi” de la Teatrul Mic, apoi ne-am reîntâlnit la “ProTv” când am lucrat cu regizorul Iura Luncașu, un regizor imaginativ, creativ, care mi-a destupat niște supape blocate de prejudecăți. Le mulțumesc amândurora că am căpătat o mobilitate de care aveam nevoie. Am curaj să fac orice. La “ProTv” am stat zece ani. Înclinam să cred că televiziunea îmi plăcea mai mult decât teatrul pentru aia făceam toată ziua și aveam satisfacție. La  „Odeon” jucam doar în „Gaițele”, în rest, nu mă mai distribuise în vreun spectacol. La un moment dat aveam o dilemă, mă întrebam dacă-mi place mai mult televiziunea decât teatrul. Când s-a încheiat capitolul “ProTv” m-am reîntors la teatru. Nu mi-a fost ușor. Acum joc în 11 spectacole, trei la teatrul „Metropolis” și teatrul „Elisabeta”. Când Ruxandra Ion a făcut canalul „Happy Chanel”, am revenit la televiziune.

Sunteţi ambasador “Happy Chanel”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră?

Postul promovează independența femeii, curajul ei, faptul că nu trebuie să fie dependentă de banii unui bărbat. Femeia e puternică, adică dacă rămâne singură ea se descurcă. Cristina Ciobănașu e prototipul de fată, Anca Țurcașiu e femeia de vârsta a II-a, iar eu reprezint vârsta a III-a. Ca ambasador nu știu ce înseamnă. Ruxandra Ion e producător la “Happy Chanel” cum să zic, e Valentina Tereșkova. Pe vremea copilăriei mele, era o cosmonaută rusă care a ajuns pe Lună, iar părinții mei spuneau că Luna e Valentina Tereșkova. În concluzie, a rămas ideea că era prima femeie ieșită din comun. Pentru mine Ruxandra Ion e Valentina Tereșkova, adică genul care deschide drumuri altora. A adus postul de televiziune „Acasă” pe primul loc la audiență, chiar de la derularea filmului „Lacrimi de iubire”. Când a fost lansat serialul „Inimă de țigan”, postul a băut în materie de audiență tot ce era pe piață ca televiziune. Ruxandra Ion a făcut primul mini-serial filmat cu telefonul cu episoade de 12 minute. Apoi a realizat primul iSerial din România, “Când mama nu-i acasă”, la Happy Channel care are o oră comercială. E Valentina Tereșkova? Este! Ştie să facă film de ficțiune, a adus seriale pe post, are audienţă. Știe ea ce vor femeile. Eu merg pe stradă, la piață, cu troleibuzul, cu taxiul, absolut toată lumea mă întreabă de ce nu se fac seriale. Oamenii vor povești. Cred că este necesar sun studiu de piață prin care să se vadă că omul de rând, de la cerșetor până la profesorul universitar, preferă serialul în locul emisiunilor de “reality show”.

Dintre toate rolurile jucate în filmul de televiziune care v-a rămas la suflet?

Rolul Flacăra, normal, din filmul „Inimă de țigan”. Am făcut un cuplu cu George Visu care a rămas în mintea telespectatorului. Ne-am înțeles bine, ne-am respectat, avem același gen de umor, iar acest lucru a contat enorm. Serialul a fost vizionat, avea mare audiență. Mă sunase Sanda Manu să-mi spună că este înnebunită după serial, iar doamna Olga Tudorache râdea în hohote. Când filmam eram preocupată de tot ce se întâmpla în timpul filmărilor. Când personajele au prins cheag, lumea mergea cu noi, ne accepta, viziona serialul. Florin Zamfirescu face unul din cele mai mari roluri pe care le-a făcut vreodată în serial. E incredibil! Scene de mare actorie de film. Grele. Reluarea serialului mi-a făcut o plăcere nebună. Mă strigă lumea și acum Flăcărica pe stradă. Până o să mor cred că o să mă strige așa pe drum. M-a oprit o țigancă cu o fetiță care avea vreo șase ani, ca să-mi spună că a botezat-o Flăcărica, după serial, că era însărcinată atunci când a văzut filmul la televizor.

Era obositor că începeam ziua de filmare la ora 8:00 și terminam după miezul nopții. Trezirea, dimineața, era grea. Apoi, ne simțeam bine între noi, leșinam de râs, mai ațipeam pe canapea, ne distram. Nu se putea filma. Aşa am petrecut 10 ani în Buftea, în afară de vacanțele de Paști, Crăciun, weekend-uri, zi de zi eram la filmări. Când am realizat că totul se termină mi-a fost greu. Mă obișnuisem cu drumul, cu locul, știu tot în Buftea, orice colțișor. După ce au eliminat toți oamenii lui Sârbu, ne-au aruncat și pe noi de acolo. M-a durut groaznic. M-am întors la teatru. Lipsisem niște ani buni, nu mi-a fost ușor. Oamenii lucrează unii cu alții, fac echipe, se cunosc. Jucam de 15 ani în “Gaițele”, „Agnes, aleasa lui Dumnezeu” s-a jucat puțin, „Procesul lui Brâncuși” e spectacol de nișă, la „Odeon”. Și când m-am întors la teatru, am primit propunerea să joc în „Pescărușul” de A.P. Cehov, la Teatrul de Comedie. Apoi, au început să curgă propunerile. Joc la Teatrul “Elisabeta” şi La Teatrul „Metropolis”, în spectacolele: „S-a furat mireasa”,  “Şi negru şi alb şi gri”, „Jack și femeile lui”,  unde am partener de rol pe Ștefan Bănică. Jucasem cândva în „Domnișoara Anastasia” în regia lui Horea Popescu.

V-ați reîntâlnit cu Ștefan Bănică la Teatrul Metropolis, în spectacolul cu piesa “Jack și femeile lui”. Cum îl descrieți ca partener de scenă, de rol?

Ștefan Bănică este un profesionist desăvârșit. Spun acest lucru tuturor până închid ochii. L-am văzut la repetiții la concertele lui şi este incredibil. La teatru, nu întârzie la repetiții, învață textul, îl desface în detaliu, pune întrebări pentru că vrea să se dumirească cum e pe rol. E preocupat de ceea ce face până la cel mai mic amănunt, nu lasă să treacă ceva dacă nu e lămurit. Cred că doarme cu textul sub pernă acasă. E un actor excepțional. Joc bine cu el. Tot dar spectacolul de la „Metropolis”, care-mi place cel mai mult, pe care-l iubesc la nebunie este “Și negru și alb și gri”.

E un rol de suflet cel din spectacolul “Și negru și alb și gri”?

E un rol care mă solicită prea mult. Mimi Brănescu semnează textul și face regia spectacolului. Ca să explic, fac o paranteză. Eram actriță la Iași. Într-un turneu la Chișinău l-am cunoscut pe Ion Ungureanu, care era atunci ministrul Culturii și Cultelor, avea şcoala de actorie de la Moscova, se lăsase de meserie pentru că se îmbolnăvise de inimă. M-am împrietenit cu el, am vorbit mult, am mers la teatru împreună, a venit el în România, a lucrat la ICR. L-am tot întrebat de ce nu revine pe scenă. N-a vrut și n-a vrut. Într-o zi, Rodica Mandache îmi propune un text cu trei personaje şi cu Ion Ungureanu în rolul masculin, căci numai ea putea să-l convingă să joace. Începem repetițiile. Eram bucuroasă şi hotărâtă să arăt că pot. Am citit acasă textul, ceea ce eu nu fac de obicei înaintea repetițiilor, am găsit sensuri, căci el tradusese piesa din limba rusă. La repetiție, citim, bag motoare, sensibilitate, terminăm de repetat și îmi zic: „stai, să vezi ce mă laudă acum!”, iar el a zis: „Sunteți două actrițe minunate. Sigur, pentru o primă citire, e doar bine. Acum, hai, să începem să lucrăm!”. Niciodată n-am lucrat mai profund un text. Te ducea în adâncul, adâncul, adâncul cuvântului ca să-l înțelegi, iar în clipa în care l-ai scos pe gură, să știi exact ce-ai spus. Ceva incredibil. Mă uitam la el cum rostea, ca la Dumnezeu. Fiecare cuvânt era muncit, iar dacă voiam să-l schimb cu altul, îmi dădeam seama că nu mai sună bine textul, că cel scris de el era cuvântul potrivit. Rodica Mandache l-a contrazis într-o zi, i-a spus că e mai bine nu știu cum, el s-a supărat, a intrat în spital cu fibrilații. Am rămas cu nostalgia celor trei săptămâni de repetiții și n-o să le uit niciodată. La repetițiile cu Mimi Brănescu am trăit aceeași experiență. Mimi când scrie muncește pentru fiecare cuvânt. La repetiţie, ţine să-l zici pe ăla, pentru că el știe de ce l-a pus acolo. Am învățat două cuvinte greșit, le-am schimbat și fraza nu avea același sens. Mirela mi-a atras atenția că nu spun cum scrie în text. A curs sudoare pe foaie când a scris “Și negru și alb și gri”, ca să ne pună nouă actorilor replica în gură. Atâta respect avem noi, să rostim textul exact. Am stat cu gura căscată la repetiții, am filmat cu tableta, ca apoi să revăd acasă. Scrie excepțional Mimi Brănescu și lucrează cu actorul exact așa ca domnul Ungureanu.

Ce faceți în timpul liber?

Îmi împart timpul cu animalele mele, filmări și spectacole de teatru. Alerg între două case, a mea şi a fiului meu unde am alți câini, alte pisici. Nu pot să-i unesc că s-ar încinge niște bătăi…. Am o cățelușă, o corcitură cu blană cârlionțată, pe care am luat-o de la adăpost. Era piele și os, murdară, acum e grasă şi răsfățată. Ca să o hrănesc, mă scol cu trei ore înainte de plecare, alerg cu dumicatul prin casă după ea. Uneori nu mănâncă nimic. Pisicile se urcă pe unde vor ele, pentru că le permit. Sunt membrii familiei mele toți. Niște răsfățați. Fiul meu Tudor are un motan, “Tovarășul Putin” și a dispărut trei zile. L-am căutat disperată. Nu-mi dau seama ce au zis vecinii mei când eu strigam, seara, prin jur: „Tovarășul Putin!”.

E bine că n-aveți vecini care lucrează în presa tabloidă.

Am fost victima unui tabloid, cândva. Mă urmăriseră. Îmi vedeam de viața mea, nu ies la premiere, nu-s mondenă, nu trăiesc cu fotbaliști. Sunt un om normal. În timp ce eram în taxi, mi-a atras atenția şoferul că mă urmărește o mașină.Apoi mi-a spus o vecină că mașina descrisă de mine a stat două luni în fața blocului. După mizeria apărută în presă am făcut demers în instanţă, dar au intervenit altele în viața mea, roluri, filmări și am renunțat. Cine nu mă cunoaște ar putea crede minciuna de atunci când tastează numele meu pe Google. N-am înțeles care a fost scopul lor atunci, căci sunt atâtea persoane mondene care abia așteaptă să apară minciuni despre ele în tabloide.

Ce așteptați de la publicul dumneavoastră?

Să încerce să creadă în mine. Știu că nu plac la toată lumea, dar nu vreau să dezamăgesc. Fac tot posibilul să-mi fac profesia cât mai bine cu putință așa cum am învățat de la doamna Olga Delia Mateescu și apoi de la doamna Olga Tudorache care mi-a marcat destinul. Să vină la teatru că e important, e altă energie pe scenă, un suflul nou care vine spre spectator, să nu stea numai la televizor, să ne respecte profesia, că e grea, deși nu pare la prima vedere. Și sănătate!

de Monica Andrei

foto: Metropolis

 

 

 

 

 

 

0

Acceptare cu zâmbet

Toată viața mea am fost un om optimist. Incurabil. Și cinic. Ironic. Nu m-am putut controla niciodată. Așa sunt eu formată, lipită unde am fost ruptă, cusută, alintată și certată. […]

Toată viața mea am fost un om optimist. Incurabil. Și cinic. Ironic. Nu m-am putut controla niciodată. Așa sunt eu formată, lipită unde am fost ruptă, cusută, alintată și certată. Cred că dacă aș fi fost un copac, aș fi avut ramurile în formă de zâmbet…

Când eram mică și ai mei mă duceau la grădinița săptămânală, urlam până-mi sărea șorțulețul albastru de pe mine, cu tot cu funda aia roșie de sub bărbiță. Apoi, văzând că viața e cam de rahat, și că nimeni nu mă mângâie, mă mângâiam singură! Îmi făceam ghidușii, ca să râd. Mă înveseleam. Din hârtia igienică de la baie, furam (era adusă tot de părinții copiilor!) câteva bucățele. Din alea îmi construiam personaje de basm: zâne cu rochii umflate ca un mac, prințese, voinici cu săbii lungi, cai năzdrăvani, zmei cretini și bolnavi de nervi (ăștia mă făceau cel mai mult să râd în hohote!), vrăjitoare, gheonoaie și maștere balcâze. Inventam povești, pe care doar eu le interpretam și le apreciam, că doar erau ale mele. Mama găsea prin buzunărașele mele numai cocoloașe de hârtie igienică. „Dani, ce tot faci cu astea, acolo, la grădiniță?”

Răspunsul sărea într-un picior, ca și fetița cu bretonel: „Păi după ce plâng, plâng și plâng după tine, mă joc cu prințesele…”

Când mă trimiteau la țară, la bunica maternă (rar, extrem de rar), plângeam cu tot trupușorul, cu mânuțele, cu unghiuțele tăiate rotuuund de mama, cu părul și cu ochii mei mari, ca două castane proaspete abia căzute din copac. După trei ore de suspine, bale, muci și lacrimi, mă opream, de pacă cineva apăsa pe un buton. Iar îmi găseam singură drumul. Iar îmi făceam singură jucării. Jocuri. Îmi trecea. Numai că atunci când pica seara, dorul de acasă mă chinuia din nou și abia-mi opream lacrimile. Afurisitele!

Mirosul de coceni arși de bunica în soba din curte (era o sobiță lipită de mâinile ei), sunetele satului, mirosul pielii de cal, ugerul cald al caprei, gâgâitul îndepărtat al gâștelor și un vânticel rece de septembrie, mă întristau și mai mult. „Vântul ăsta vine de la București?”, o întrebam pe bunica. „ Nuuu, vine de la mare. Sau de la Borcea, zicea ea. Nu-l simți? Miroase a pește.”

Atunci, ca și acum, încerc să-mi fac singură viața frumoasă, așa cum îmi place mie, să mi-o colorez cum am eu chef, să o schimb, s-o coafez, s-o scot afară și s-o dau cu capul de stele…

Îmi construiesc bucurii, pentru că niciodată n-am așteptat asta de la alții. Niciodată! M-am obișnuit așa, de mică, nu mă pot schimba.

Apoi, accept transformările fizice ca pe niște glume. Am 47 de ani și mă doare-n cot! Nu-i pot opri să vină. Nici nu mă agit. Asta e!

Uneori mă bufnește râsul când mă privesc în oglindă. Uite încă un rid! Bună, dragă ce faci? Pe tine cine te-a mai adus? Andrei? Tac-su?

Ridul tace chitic, nu zice nimic, ce dracu` să zică?! Doar n-o fi prost! Tace și nu mai pleacă. Hopa! Încă unul. Ba nu! Două! Sau trei? De unde veniți, frate? Dar ce-i aici, nuntă? Bairam? E mai ieftin la mine? Ce-aveți? V-a chemat cineva?

Sub ochi am niște cearcăne ca-n filmele cu țărani răsculați! Și ridulețe fine-fine. P-alea nici nu le pot contabiliza. Orium am fost tare proastă la contabilitate în liceu. Și nici acum nu-s mai brează!

În jurul gurii mă gâdilă două minunății de riduri „de expresie”. De la râs! Râd cam mult. V-am zis că-mi fac singură jucării! Chiar și acum, la 47 de ani.

Le accept pe toate! Și ridurile, și șuncile, și pielea uscată pe alocuri, și venele sparte de pe glezne (de la perioada de sarcină). Dacă fug de ele, oricum, mă ajung. Obosesc repede. Haideți fetelor, veniți încoace la mine! O să vă tratez cu fistic și cafea tare. Tare bună! O să vă simțiți atât de bine cu mine și-n mine, că nu veți mai pleca niciodată. Niciodată…

Dana Fodor Mateescu

16.10.2017

0

Toamna, ca o pară aurie

Omule, vrei să-ți fie bine? Bucură-te de ce ai! De copiii tăi, de frați și părinți (dacă mai ai!). Viața nu-i o gumă de mestecat, pe care s-o poooți întinde […]

Omule, vrei să-ți fie bine? Bucură-te de ce ai! De copiii tăi, de frați și părinți (dacă mai ai!). Viața nu-i o gumă de mestecat, pe care s-o poooți întinde cât vrei. Nu mai râvni la altceva, la ce nu poți fi, la ce nu poți atinge, la postul bine plătit al altuia, la ce nu-i al tău, la casa altcuiva (că-i mai mare și mai țuguiată), la nevasta altcuiva, (ai și tu una! ce? nu-i bună? ți-am găsit-o noi, ceilalți?! tu ți-ai ales-o! să fii sănătos!).

Iar tu, femeie tristă, respiră mai adânc când ieși afară, șterge-ți cutele alea dintre sprâncene, că se văd aiurea, și, apropo de sprâncene: nu te mai compara cu aia sau cu aialaltă! Tu ești tu! Nu copia! Adaptează culorile la firea ta. Nu te mai enerva aiurea pe oricine și din orice! Știu, e greu, dar măcar încearcă. Supărarea cronică e soră bună cu depresia. Iar depresia e mama morții…

Împrietenește-te cu ridurile tale, cu pielea, cu ochii tăi, vorbește-le, cântă-le, povestește-le ceva mișto, spune-le un banc! Ai să vezi diferența după!

Și zâmbește mai des, dar sincer, nu de chichi, doar atunci când îți faci selfie și-l arunci repede pe rețelele de socializare, ca să vadă lumea cât ești de fericită! Zâmbetul fals e ca o perucă mâncată de molii.

SONY DSC

Mergi pe drumul tău! Fă-ți un cadou! Fă podul de sus (dacă mai poți!), aleargă, fugi cu bicicleta undeva, du-te la bazin și baga paișpe ture de fluture (heheeh, știu, mă scuzați! Dar nu m-am putut abține!). Te vei simți mai bine!

Ia-te așa cum ești, omule! Primește-te! Împacă-te cu tine, cu viața ta! Mușcă din toamna asta, ca dintr-o pară aurie, ca dintr-o savarină acum scoasă din laboratorul cofetăriei… Fii fericit! Și vorba lui Dinică în Filantropica: decât să ne certăm, hai, mai bine-un cântec vesel să cântăm!

Dana Fodor Mateescu

08.10.2017

ARTICOLE POPULARE