ULTIMELE POSTURI
REPORTAJE - COMENTARII - POVESTI DE VIATA - ACTUALITATE - OAMENI SI FAPTELE LOR
0

Răzvănisme

Știm sigur că a murit un actor sau un compozitor genial, dar nu vom ști niciodată când se naște unul. By Răzvan Mateescu

Știm sigur că a murit un actor sau un compozitor genial, dar nu vom ști niciodată când se naște unul.

By Răzvan Mateescu

0

Vocea de la biserică – când un adolescent de 17 ani vrăjeşte o lume întreagă

Trăiam cu impresia că în Ploieşti nu se întâmplă prea multe lucruri bune. Şi că nu ar exista nici prea mulţi oameni pasionaţi de ceea ce fac, sau determinaţi, sau […]

Trăiam cu impresia că în Ploieşti nu se întâmplă prea multe lucruri bune. Şi că nu ar exista nici prea mulţi oameni pasionaţi de ceea ce fac, sau determinaţi, sau despre care aş putea vorbi admirativ. Nu credeam că ar fi fost ceva care să mă surprindă în această urbe care stă, parcă, mult prea mult în umbra capitalei. Acum câteva săptămâni, însă, mi-am dat seama că mă înşelam. Mă înşelam pentru că îi uitam pe ei: adolescenţii.

Era o dimineaţă obişnuită de duminică în care încercam să ajung cât mai repede la biserică. Biserica, un alt subiect controversat în zilele noastre, dar în care mie încă îmi place să ajung pentru simplul motiv că o asociez simplu cu Dumnezeu şi credinţa. Restul sunt detalii.

Într-un sfârşit, am ajuns la slujba de la Catedrala Înălţarea Domnului, din Ploiesti, Vest. Şi, printre rugăciuni, oameni care veneau şi plecau, a fost ceva care m-a surprins atât pe mine, cât şi pe cei prezenţi: vocea de la strană.

Întâi, doar am auzit-o: o voce puternică, dar melodioasă, care dădea greutate şi sensibilitate fiecărui cântec religios. La un moment dat, mă simţeam ca la un concert, şi nu la slujba care, trebuie să recunosc, uneori mi se pare prea lungă şi monotonă. Acum, însă, era altceva. mariina

La final, aveam să şi cunosc această voce. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că, de fapt, cel care cânta atât de frumos era un adolescent. Un băiat căruia eu nu îi dădeam mai mult de 16-17 ani, cânta cu atâta plăcere, chiar dacă slujba propriu-zisă se terminase, iar oamenii aşteptau la miruit. Nu obosise, ba mai mult, părea că nu vrea să rateze nicio cântare vine la rând.

Şi, aşa, într-o hotărâre de moment (trimisă de sus, cine ştie), am vrut să aflu mai multe despre el.

De ce?

Citeste mai mult…

0

Turmă de mistreți în sectorul 1, București

În seara asta, 26 septembrie 2016, în jurul orei 22, chiar peste drum de intrarea la Academia de Poliție Al. Ioan Cuza, pe Bd. Privighetorilor, ne-am întâlnit cu o familie […]

În seara asta, 26 septembrie 2016, în jurul orei 22, chiar peste drum de intrarea la Academia de Poliție Al. Ioan Cuza, pe Bd. Privighetorilor, ne-am întâlnit cu o familie de…mistreți.

Nu, nu e o glumă! Ieșiseră din pădure în căutare de ghinde, în zonă fiind foarte mulți stejari și nuci. I-am surprins ronțăind de zor, dar n-am avut curajul să cobor din mașina. Așa că, le-am făcut o poză cu telefonul.

DFM

0

Operă în trei acte, cu bice, cătușe și simulări de act sexual

Aseară n-am avut ce face. Mă uitam la Mezzo, canalul de muzică clasică. Urma Handel, cu opera Alcina. -Lasă aici!, zice Răzvan. Și cheamă-l și pe Andrei, o să fie […]

Aseară n-am avut ce face. Mă uitam la Mezzo, canalul de muzică clasică. Urma Handel, cu opera Alcina.

-Lasă aici!, zice Răzvan. Și cheamă-l și pe Andrei, o să fie ceva frumos. alcina 2

-Bine, am zis.

Mie Handel îmi place, dar opera asta n-o văzusem niciodată.

Hai să tragem puțină cultură-n piept. Și m-am așezat frumușel la televizor.

Apare și Andrei, îmbufnat, pentru că l-am dezlipit de la Minecraft.

Până să înceapă povestea propriu-siză, m-am uitat și pe o cărticică pe care o cumpărase Răzvan cu ceva vreme în urmă. Aveam o variantă a Alcinei, pe un DVD, dar n-o vizionasem.

alcina 5În timp ce artiștii cântau (voci superbe, muzica incredibil de frumoasă, interpretări absolut divine!!!), trăgeam cu ochiul la sinopsisul din mânuța mea. Dar nu înțelegeam de ce nu se leagă. (Oi fi fost eu nițel ușchită la ora aia?) Este totuși, o piesă clasică, nu?

La Mezzo se derula cu totul altceva. Artiștii erau îmbrăcați ca în zilele noastre (OK, nu-i o problemă! Am mai văzut adaptări d-astea!) dar, la un moment dat, au apărut niște polițiști (cred ca antitero) cu bocanci și cu pistoale. Îi amenințau p-aia de pe scenă! alcina 7

Apoi, în pat (în aproape toate actele exista un pat mare!) au început să se pupe personajele principale. Alcina cu Ruggiero…Domne, cânta Alcinuța (soprană) ca o pitulice (de altfel o interpretă foarte expresivă, extrem de talentată și bine pregătită, a rezistat 2 ore!!)  și-l mângâia pe Ruggiero (castrato, contratenor) pe la jliț, pe la spate, iar el, întărâtat, hop, bagă capul sub fusta ei…

Citeste mai mult…

0

Jean Moscopol, idolul Bucureștiului anilor ’30

Cântecele Bucureștilor de odinioară, ce înviau din pâlnia patefoanelor acasă, puteau fi ascultate pe la teatrele de revistă sau prin vechile grădini bucureștene, în perioada interbelică. Ca să atragă clienții, […]

Cântecele Bucureștilor de odinioară, ce înviau din pâlnia patefoanelor acasă, puteau fi ascultate pe la teatrele de revistă sau prin vechile grădini bucureștene, în perioada interbelică. Ca să atragă clienții, în cafenele sau restaurante, patronii angajau o orchestră cu lăutar sau un cântăreț. Tot atunci s-a derulat povestea succesului în muzică a celui pe care Alfred Pagony, șeful de orchestră de la restaurantul Zissu, de pe Şerban Vodă, frecventat de lumea bună din capitală, fascinat de fluieratul şi de vocea lui, l-a botezat Jean Moscopol. Grecul cu temperament aprins și o mulțime de prieteni, despre care Gică Petrescu spunea că „intuia uşor defectele, viciile, neajunsurile celor cu care venea în contact”, pe numele real, Ioan Moscu, s-a născut la Brăila, în 26 februarie 1903.

O carieră internațională și o vogă scurtă

Jean Moscopol avea voce plăcută, își încropise o mică orchestră, cânta la banjo prin localurile bucureștene și avea mare succes la public. Devenise cunoscut, apreciat, căutat. Celibatarul era renumit pentru piesele muzicale romantice și mai ales tangouri. La sala Roxy, situată pe strada Lipscani, a cântat de nenumărate ori alături de Colea Răutu și Gică Petrescu sau au jucat împreună la Teatrul de Revistă „Alhambra”. „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?”, „Dă-mi gurița s-o sărut”, „Mână, birjar”, „Cel mai divin tango”, „Tot ce-i românesc nu piere” erau șlagăre din repertoriul său, ascultate și cerute de toată lumea de atunci.

Elly Roman, Ion Vasilescu, Ionel Fernic i-au compus piese muzicale; regizorul de film Jean Georgescu, care a realizat intergrala Caragiale în film, l-a distribuit în „O noapte furtunoasă”, unde a interpretat rolul şansonetistului care cânta la Grădina de vară „Union”.

Cântase la Viena și Berlin, avusese mare succes, înregistrase piesele sale la casele de discuri His Masters’s Voice și Telefunken, avea recunoaștere internațională, dar dorul de țară îl măcina sufletește, drept pentru care după un succes internațional revenea la București.

Cântărețul, despre care Gică Petrescu spunea că „a fost un Maurice Chevalier al muzicii româneşti, un senior al cântecului, de o eleganţă perfectă, sufletească şi vestimentară” a fost în vogă între 1930-1939. La un moment dat i se închiseseră toate ușile în România. O bună bucată de timp a cântat pe la manifestări organizate în scop caritabil. Trecuse războiul, nu-și mai găsea locul nici rostul în țară. Sfătuit de marea actriță Elvira Popescu, în 1947, emigrează. Pleacă în Grecia, se mută după o vreme în Franța, după care se stabilește definitiv la New York.

Câteva epigrame anodine și o listă neagră

Era prin 1976. Trecuseră ani mulți de la plecarea cântărețului din România când regizorul Mihai Berechet s-a întâlnit, la Hotelul Dixy din New York, cu Jean Moscopol, despre care relatează în ale sale amintiri: „Nu mi-a venit să cred că am în față fostul idol al Bucureștiului anilor ’30, pe acel posesor al glasului dulce, care cânta la celebrul bar Zissu. Era un bătrânel cu pielea albă și întinsă, părul vopsit roșcat, corect îmbrăcat, cu pantofi solizi. Cum a intrat, și-a scos pălăria, s-a dus la oglindă să-și rearanjeze firele de păr care, răvășite, îi descopereau chelia. Am avut revelația unui om delicat, cu o frumoasă cultură, care, ca și mine, se bucura că ne cunoaștem. Era un bun povestitor, fusese coleg de Conservator cu răposata mea soacră, Ecaterina Nițulescu Șahighian, la clasa maestrului Ion Livescu. Studiase și Dreptul și Academia Comercială. Își amintea cu mare simpatie de fratele meu Mircea, cu care fusese prieten. Vorbea o românească perfectă, fără accentul franțuzesc condiționat de cântecele de altădată, fără accentul american în vorbirea lui după atâția ani petrecuți în America”.

„Pe vremea marii mele vogi, în România, eram funcționar la bancă – îi povestea Jean Moscopol lui Mihai Berechet –, succesele mele le-am plătit datorită stilului meu, cu o mie și una de povești inventate despre mine, de atât de activa presă a Bucureștiului. Unii au scornit despre mine că sunt cocainoman. Nu am fost. Alții, că sunt homosexual. Nici pomeneală. Alții, că aș fi bigam. Am avut o mare dragoste, în afară de pasiunea mea pentru cântec. Am fost un om curat. M-au mânjit toți, cât am stat în țară, până în 1947, cât și după plecarea mea în Grecia, apoi în Franța, unde am cântat alături de Edith Piaf. Mi-e dor cumplit de România, dar nu mă mai pot întoarce… Sunt pe lista neagră. Am dat odată niște epigrame anodine la postul „Europa Liberă” și, de atunci, nu mai exist… Aici, în America, nu am dus-o ușor. Am fost paznic de noapte într-un magazin, am mai cântat și fluierat pe la adunările românești și grecești din Queens și Astoria… S-au plictisit și cei de aici de mine… Vocea o am încă bună, dar nu mai sunt la modă nici aici, nici acolo în țară”. Citiți mai departe în Metropolis.

De Monica Andrei

 

0

Smaranda Milu Nemethi: Lucrurile mărunte înfrumusețează viața

Cu ocazia Portes Ouvertes (Porti Deschise), din data de 24 Septembrie 2016, la Paris, are loc inaugurarea colectiei de arta Opera Society One, pusa in scena de artistii Darida Gabrieli […]

Cu ocazia Portes Ouvertes (Porti Deschise), din data de 24 Septembrie 2016, la Paris, are loc inaugurarea colectiei de arta Opera Society One, pusa in scena de artistii Darida Gabrieli si Osan Cristian, alaturi de care vor expune Norma Trif, Paul Osan si invitatul special al acestui eveniment: Smaranda Milu Nemethi.

Cei cinci artisti romani, desi din generatii diferite, absolventi ai liceului de arta Aurel Popp din Satu-Mare, uniti sub umbrela conceptului Opera Society One, isi vor expune creatiile intr-un spatiu expozitional pus la dispozitia lor de catre artista pariziana, Ghislaine Escande.

In anul 1999, in incinta filarmonicii Dinu Lipatti din Satu-Mare, are loc prima expozitie din seria Opera Society One, intitulata “Preludiu”, unde Darida Gabrieli si Smaranda Milu Nemethi si-au prezentat primele viziuni artistice. Expozitia “Preludiu” a fost prima din seria de expozitii care au urmat.

O noua expozitie, intitulata “Reception”, in 2013, cu participarea artistilor Darida Gabrieli si Cristian Osan, la Paris, reprezinta al doilea moment important de structura pentru Opera Society One.

In 2016, in mod firesc, urmeaza expozitia “Uvertura”, marcata prin participarea a cinci artisti satmareni la Paris, in cadrul evenimentului Portes Ouvertes: Darida Gabrieli, Cristian Osan, Paul Osan, Norma Trif si Smaranda Milu Nemethi.

In cadrul scenei Opera Society One, invitata speciala este Smaranda Milu Nemethi. Ea participa cu colectia de picturi Lucruri Marunte, la care a lucrat timp de doi ani, dupa ce a fost diagnosticata de cancer pulmonar. Diagnosticul a ajutat-o sa inteleaga ca lucrurile invizibile de fiecare zi, acele lucruri marunte cotidiene sunt cele care au puterea sa infrumuseteze viata oricui.

“Preludiu”, “Reception” si “Uvertura” constituie fundatia unei structuri artistice in perpetua evolutie,  care se dezvolta urmand modelul unei opere muzicale si este pusa in scena de fiecare data cu pretiozitatea, fastul si precizia impusa de ocazie.

Expozitia este integrata intr-o actiune Portes Ouvertes a artistilor parizieni, in cadrul careia publicul este invitat sa viziteze nu numai expozitiile de arta propuse de artisti dar si insusi spatiul in care acestea au fost create.

 

0

De ce înșeală bărbații?

De ce înșeală bărbații? Niciunul nu o face fără motiv. Asta e clar. Bărbații vor diversitate feminină și sexuală, spun psihologii. Se plictisesc rapid și vor altceva. Cică cei care […]

De ce înșeală bărbații? Niciunul nu o face fără motiv. Asta e clar.

Bărbații vor diversitate feminină și sexuală, spun psihologii. Se plictisesc rapid și vor altceva. Cică cei care își trădează femeile sunt instabili emoțional, imaturi și, unii dintre ei, au mari probleme de comportament. E posibil!

Totuși, se pare că cei mai mulți nu-și înșeală partenerele. Conform studiilor, mai puțin de 50% dintre bărbați recunosc că au călcat pe bec, dar că totul e „secret”. Nu vor să-și părăsească nevestele/iubitele, le vor pe ambele, n-au curaj să rupă una dintre relații, așa că merg mai departe din minciună în miciună. Până când? Cât pot! Cât ține…

Am cunoscut odată un cuplu. Studii medii. Erau căsătoriți de ani de zile și aveau doi copii. El o înșela cât și cum putea. Ziua, noaptea, vara și iarna. A trădat-o la scurt timp după căsătorie. De ce? Numai el știe!

Ea, disperată, îl urmărea peste tot, îl scotocea prin buzunare, în portofel, în urechi, în computer, îi cerea parola, ca să-i citească mesajele, etc. Din cauza suferinței, a geloziei cumplite, a frustrărilor și a înfrângerii, femeia se urâțise, îmbătrânise, se îmbolnăvise de ficat. Fața ei era pământie, buzele subțiri și ochii duși în fundul capului. Se scofâlcise. Arăta rău. Se mai farda, ea săraca, dar degeaba. Doar părul îi rămăsese ca în tinerețe. Restul…epavă!

Citeste mai mult…

ARTICOLE POPULARE