ULTIMELE POSTURI
  • Străzile mă dureau frumos. Mă chemau cu degete lungi și parfumuri care nu există decât în copilărie. Ca să nu le calc prea tare, mergeam pe vârfuri în Bucureștiul meu […]

    Tataia

    Străzile mă dureau frumos. Mă chemau cu degete lungi și parfumuri care nu există decât în copilărie. Ca să nu le calc prea tare, mergeam pe vârfuri în Bucureștiul meu […]

  • Cei care l-au cunoscut își amintesc că atunci când râdea, râsul lui Toma Caragiu era un râs marcat de o tristețe sfâșietoare. Despre râs vorbește, în ultimul său interviu din […]

    Ultima amintire cu Toma Caragiu

    Cei care l-au cunoscut își amintesc că atunci când râdea, râsul lui Toma Caragiu era un râs marcat de o tristețe sfâșietoare. Despre râs vorbește, în ultimul său interviu din […]

  • Atunci când ieși în lumea asta mare și colorată ai mai multe alternative. Mai multe căi. Drumuri. Ferestre. Uși. Cărărui. Țări. Cartiere. Mergi înainte? OK. Aia e una. Ți se […]

    Incotro?

    Atunci când ieși în lumea asta mare și colorată ai mai multe alternative. Mai multe căi. Drumuri. Ferestre. Uși. Cărărui. Țări. Cartiere. Mergi înainte? OK. Aia e una. Ți se […]

  • Abia împlinisem nouă ani când s-a întâmplat povestea asta. August 1979. Bucureștiul meu era vesel, cu spatele drept, bronzat de sus până jos, și-mi făcea cu ochiul numai mie! Uuuh! […]

    Trambulina

    Abia împlinisem nouă ani când s-a întâmplat povestea asta. August 1979. Bucureștiul meu era vesel, cu spatele drept, bronzat de sus până jos, și-mi făcea cu ochiul numai mie! Uuuh! […]

  • O vizită, o plimbare, o scrisoare, conversații lungi acasă în odaia lui, amintiri din lumini și neguri, căci apropierea sufletească presupunea, pentru cei care l-au cunoscut, o pagină de poezie […]

    Ultima vacanţă la Techirghiol, cu Tudor Arghezi

    O vizită, o plimbare, o scrisoare, conversații lungi acasă în odaia lui, amintiri din lumini și neguri, căci apropierea sufletească presupunea, pentru cei care l-au cunoscut, o pagină de poezie […]

  • Intrată de curând în patrimoniul cultural UNESCO, ceramica tradiționala de Horezu reprezintă unul dintre principalele repere ale artei populare meșteșugărești de la noi. Bucuria și mândria ceramiștilor din celebrul cartier […]

    Farfuria din China, sperietoarea iubitorilor de tradiții românești

    Intrată de curând în patrimoniul cultural UNESCO, ceramica tradiționala de Horezu reprezintă unul dintre principalele repere ale artei populare meșteșugărești de la noi. Bucuria și mândria ceramiștilor din celebrul cartier […]

  • Îmi doresc să respir iară Ziua când te-am cunoscut Să mai vină o dată clipa Când mi-ai dat primul sărut.   Când ploua de fericire Luna martie prin noi Am […]

    Să mai vină o dată clipa!

    Îmi doresc să respir iară Ziua când te-am cunoscut Să mai vină o dată clipa Când mi-ai dat primul sărut.   Când ploua de fericire Luna martie prin noi Am […]

  • În urmă cu cinci ani, zilele începutului de iulie mă apăsau cu genunchii lor grei pe piept. Era caniculă leșioasă, aerul frigea, iar mama, mama mea, frumoasa mea Albă-ca Zăpada, […]

    Ploaia asta e mama mea

    În urmă cu cinci ani, zilele începutului de iulie mă apăsau cu genunchii lor grei pe piept. Era caniculă leșioasă, aerul frigea, iar mama, mama mea, frumoasa mea Albă-ca Zăpada, […]

  • De când cu facebook-ul ăsta, primește sute de cereri în căsătorie, este solicitată la întâlniri semibăloase și nocturne sau invitată la naiba știe ce alte inepții masculine penibile toate. La […]

    Cine e ea?

    De când cu facebook-ul ăsta, primește sute de cereri în căsătorie, este solicitată la întâlniri semibăloase și nocturne sau invitată la naiba știe ce alte inepții masculine penibile toate. La […]

REPORTAJE - COMENTARII - POVESTI DE VIATA - ACTUALITATE - OAMENI SI FAPTELE LOR
0

Tataia

Străzile mă dureau frumos. Mă chemau cu degete lungi și parfumuri care nu există decât în copilărie. Ca să nu le calc prea tare, mergeam pe vârfuri în Bucureștiul meu […]

Străzile mă dureau frumos. Mă chemau cu degete lungi și parfumuri care nu există decât în copilărie. Ca să nu le calc prea tare, mergeam pe vârfuri în Bucureștiul meu incredibil și drag.

La fel mă dureau diminețile reci, cu pulpele lor dezgolite și albe, când trebuia să me trezesc din somnul, ca un pântec dulce, și să plec cu tataia la înot. Nu mă ținea de mânuță nici când traversam bulevardul 1 Mai, eram mare, știam asta. Și-apoi, nu-i suportam palmele și degetele! Erau aspre ca șmirghelul, agățau. Unghiile, tocite până la carne, mă faceau să țip, nu știu de ce. Nu-mi plăceau, mi-era frică de ele!

Aveam vreo cinci ani când l-am cunoscut mai bine pe tataia „care nu era chiar tataia”, ci al doilea soț oficial al bunicii paterne. Era înalt și slab, cu părul alb de blond. Avea pistrui peste tot și știa să scoată râsul din min,e când plângeam. Își dădea ochii peste cap, mișca din urechi, era singurul om din lumea mea, care mișca din urechi ca un elefant. Râdeam și râdeam. „Las-o, Georgică, n-o mai alinta atâta, că e rea și obraznică, nu știu cui s-o izbit așa de nebună!”, zicea mamaia.

Îi scoteam o limbă de-un cot și-i arătam dindărătul, ca o nemernică.

Mamaia țâțâia și dădea din cap ardelenește. „Mno, bată-te bunul Dumnezio, să te bată, vine el Picuță și ți-o arăta el cureaua! Atunci să te văd!! Mai scoți limba aia spurcată?”

Nu mai era nimic de făcut pentru mine. Eram pierdută pentru societate. Gata!

Când venea Picuță, adică tata, mamaia deschidea lista infracțiunilor comise de piticania nesuferită:

„O făcut și-o dres, Picuță, dragă! Io ți-oi zice, dară tu, dacă ești un tată bun, numa tre să acționezi o țâră cu joarda. Deci: o scris porcării pă peretele casei! Ni acolo, un dop de fată! Dup-aia, o bătut cocoșii cu paru`. La sfârșit, s-o dezbrăcat în pielea goală și-o ieșit așa pă stradă cântând Soarele și pionierii, Doamne apără și păzește, Picuță, ne ridică ăștia și ne bagă la beci!”

Citeste mai mult…

0

Ultima amintire cu Toma Caragiu

Cei care l-au cunoscut își amintesc că atunci când râdea, râsul lui Toma Caragiu era un râs marcat de o tristețe sfâșietoare. Despre râs vorbește, în ultimul său interviu din […]

Cei care l-au cunoscut își amintesc că atunci când râdea, râsul lui Toma Caragiu era un râs marcat de o tristețe sfâșietoare. Despre râs vorbește, în ultimul său interviu din publicația „Flacăra”, în aprilie 1976, cu un an înainte de pleca dintre noi.

Ultimul interviu…

„Eu nu râd de oameni, ci cu oamenii, îi iau cu mine, mă înțeleg, comunic cu ei. Râd de cei care-și pun morga pe obraz – ca gulerul tare la gât – și eu simt licheaua șireată dedesubt; mă leșină de râs privirea caldă, sinceră, tovărășească, în care eu găsesc demagogia fălcoasă; hohotesc cu sughițuri de principialitatea care acoperă, ca un capac, interesul dă în clocot. Comedia face parte din noi. Comedia trebuie să aibă adresă. Să pună în țeapă. Să biciuiască moravuri, caractere, proaste deprinderi, toate impuritățile morale care plictisesc, obosesc și încurcă mersul înainte. Mediocritatea se apără genial, credeți-mă! Ea află tot, notează tot și, de fapt, mimează tot…”, spunea atunci actorul.

Posteritatea cultivă memoria lui Toma Caragiu. Actorul este la fel de prezent și viu în memoria românilor, prin filmele în care a jucat, spectacolele de teatru radiofonic și televiziune. Despre Toma Caragiu s-au scris cărți, a fost omagiat prin articole, dar cea mai puternică și vie rămâne ultima amintire, deoarece e ultima felie de viață ce se repetă la nesfârșit în mintea celui care l-a cunoscut, ca un film în ralanti.

Ultimul rol, ultimul Revelion și ultima amintire…

Ana Blandiana (vecina de scară): Îmi amintesc în 1977 o întâlnire pe care o am în minte mai bine decât altele, pentru că m-a impresionat în alt fel. Ne vedeam de obicei în lift sau pe scări, schimbam câteva cuvinte, ne promiteam că ne facem timp pentru a sta cândva mai mult de vorbă. De data aceea ne opriserăm însă, în fața Universității, la 20 de metri de blocul în care locuiam și unul și altul, și momentul mi s-ar fi șters desigur din memorie, asemenea altora, dacă în timp ce vorbeam, stând cu fața spre partea cealaltă a pieței, n-aș fi simțit deodată că pe trotuar, în spatele meu, se petrece ceva neobișnuit și neliniștitor și n-aș fi întors incitată capul: pe trotuar în spatele meu, zece, douăzeci, treizeci de trecători (și numărul lor era mereu în creștere), se opriseră și priveau pe interlocutorul meu. Iar el stătea în fața lor nu numai fără apărare, dar și fără curajul sau dorința de a fugi, de a se ascunde, stătea pur și simplu, continuând să vorbească și să asiste, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, trecând cu finețe, aproape pe nesimțite, de la viață la interpretarea vieții, de la o conversație întâmplătoare, la interpretarea unei conversații întâmplătoare, și asta fără ca eu, care-i dădeam replica, să fi simțit altceva decât o intonație mai convingătoare, o inflexiune mai adevărată. Vecinul meu, Toma Caragiu, se afla pe o scenă nevăzută de pe care nu putea – chiar dacă ar fi vrut – să coboare vreodată; și în jurul acestei scene publicul se înghesuia întotdeauna pentru a nu pierde nicio mișcare, niciun cuvânt.

Ion Caramitru (actor): Toma Caragiu a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut în teatru. Poate singurul. Era pe la finalul lui februarie 1977. Chiar în ziua aceea, Toma a primit niște fotografii, dintre cele care se făceau la comanda ACIN. Nu știu ce mi-a venit, dar l-am rugat să-mi dea una cu dedicație. Mi-a scris: „Pino, când nu voi fi, atunci ai să știi sau ai să afli cât am ținut la tine. Toma. ACIN, 28 februarie 1977”. Eram la ACIN atunci, convocat de Toma, să susținem debutul în cinematografie al lui Stere Gulea, cu „Iarba vede de acasă”. Toma arăta foarte bine în pozele acelea, purta sacou în carouri, o cravată roșie, slăbise. A venit 4 martie 1977. La câtăva vreme după aceea, am fost chemat la televiziune pentru o emisiune comemorativă Toma Caragiu. Luasem fotografia cu mine, voiam să-i spun povestea, dar ea mi-a sărit din mână. Toma mi-a fost ca un frate. (Mircea Morariu, Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe, Fundaţia Camil Petrescu)

Citeste mai mult…

0

Incotro?

Atunci când ieși în lumea asta mare și colorată ai mai multe alternative. Mai multe căi. Drumuri. Ferestre. Uși. Cărărui. Țări. Cartiere. Mergi înainte? OK. Aia e una. Ți se […]

Atunci când ieși în lumea asta mare și colorată ai mai multe alternative. Mai multe căi. Drumuri. Ferestre. Uși. Cărărui. Țări. Cartiere.

Mergi înainte? OK. Aia e una. Ți se pare că nu e bine? Că e prea greu? Că ar fi mai mișto pe la umbră? Aaa, ia te uită, e și-o crâșmuliță cochetă. Perfect! Păi du-te pe calea din stânga! Sau din dreapta. Asta ar fi cea de-a doua viață…

Mergi înainte! Tot înainte! Ai obosit? Mai stai nițel și trage-ți sufletul. Vorbește-i! Fă-i un masaj pe spinare, că o fi și el tracasat!! Gâdilă-l sub bărbie! Mănâncă un măr sau întinde mâna după curcubeu.

L-ai găsit pe el? Cel care te face să tremuri de frig în iulie și te provoacă la iubire și când lipești un timbru? E minunat! Mergeți împreună, de mână sau…de picior, pe calea voastră. Cât timp? Habar n-am. Bucurați-vă de voi și de drumul vostru! Cât puteți, bucurați-vă! Să urlați de fericire! El va mânca din sufletul tău, ca dintr-o savarină, că e bun și dulce sufletul, și-i face bine când e trist, înspumat, alungat și se gândește la bicicleta pe care i-a cumpărat-o mă-sa, când avea 5 ani!

Tu te vei înfrupta lacomă din inima lui frumoasă, genială și unică… Vei învăța multe de la el și-ți vei culca tăcerea pe pieptul lui. Veți face schimb de energii, de gânduri, de vise.

Dar uneori, calea se închide. Te sugrumă. Și pe tine și pe el. Relația doare ca un avort spontan la 5 luni și jumătate. Doare rău! Nu mai poți ține pruncul, pentru că a murit, dar nici nu-ți vine să-l dai afară, pentru că-i AL TĂU, pentru că îl vrei…

Ce faci? Fugi? (Unde?) Aștepți? (Ce?) Timpul îți scoate limba se piaptănă zâmbind. Are părul lung-lung și-i încă verde. Tu nu mai ești. Și trebuie să te oprești. Nu mai merge nici la stânga, nici la dreapta.

Înapoi? Nici vorbă! În casă? Cum? Te îngropi în singurătate? Nu! Ieși pe geam? Pe horn? Ar fi a câta viață? Mai ai putere?

Obișnuim să zicem adesea: „Oooo, dacă eu aș fi făcut cutare lucru, nu s-ar fi întâmplat asta!!” Sau: „Dacă aș fi ascultat-o pe X, nu sufeream așa!” Ori: „Dacă aș fi rămas cu Y, poate că acum eram fericită…”

Noi zicem, vorbele curg ca apa de la chiuvetă, dar în interior se petrec cataclisme de nereparat. Nu-ți poți coase la loc sufletul ferfeniță. Sau poți?

Bine. Cu ce ac? Cu ce fel de ață? Poți să-ți vopsești gardul iubirii, dacă s-a scorojit? Dacă țambrele sunt putrede? Nu cred. Și atunci? Pe care cale mai apuci? Stânga, nu, că ai mai fost! Dreapta, în niciun caz! Sus? Sus… unde?

Bună dimineața, oameni!

Dana Fodor Mateescu/16 august 2017/

 

0

Trambulina

Abia împlinisem nouă ani când s-a întâmplat povestea asta. August 1979. Bucureștiul meu era vesel, cu spatele drept, bronzat de sus până jos, și-mi făcea cu ochiul numai mie! Uuuh! […]

Abia împlinisem nouă ani când s-a întâmplat povestea asta. August 1979. Bucureștiul meu era vesel, cu spatele drept, bronzat de sus până jos, și-mi făcea cu ochiul numai mie! Uuuh! Mirosea numai a tartă de struguri albi, nebunul. Eram cea mai fericită fetiță din lume! Și cum să nu fiu, când urmam al treilea an la cursurile de înot, care se țineau la Ștrandul Tineretului, de lângă parcul Herăstrău? Din iunie până în septembrie, acolo eram. Nu lipseam nici când eram răcită-coaptă, strănutând și hornăind de muci.

Mergem zilnic, cu tataia Săndulescu, soțul bunicii paterne, care se recăsătorise „din amor nebun”, pe la 40 și ceva de ani. Tataia fusese tipograf, râdea tot timpul, era blond-blond, avea pistrui și-și rodea unghiile până râmânea din ele o fărâmă de unghie de câțiva milimetri…Meteahnă veche.

Drumul de la noi, din strada Petru Maior și până aproape de Herăstrău îl făceam pe jos. O plăcere! Mersul meu era în acolade și paranteze. Săream în „pasul ștrengarului”, mă cocoțam pe garduri, săream, mă roteam în jurul copacilor, reveneam, iar fugeam înainte, ca mai apoi să mă întorc spre tataia care pășea ticăit, nu se grăbea niciodată. „Copila asta are prea multă energie!”, se plângea el mamei. Zici că-i o iadă!” Și chiar așa mă strigau uneori: iada.

Să vă mai spun cum erau diminețile de vară din anii 70? Limpezi, aurii, cu parfumuri pe care azi nu le mai întâlnesc. Străzile ude aromeau aburi dulci izvorâți din carnea pietrelor de râu, din care erau construite. Mă jucam sărind cu vârful săndăluței pe fiecare în parte, nu TREBUIA să calc între ele!. Petuniile, zorelele, trandafirii portocalii și ochiul-boului își făceau de cap cu fluturii și albinele. Cerul? Bomboană albastră, deasupra tuturor. Cum să fii trist?

Profesorul de înot, Aurel Ionescu, mă aștepta la cursuri. Erau mulți copii în grupa mea, și băieți și fete. Vreo 20. Toți bronzați, cu căști pe cap, dornici de bălăceală. Și acum, după atâția ani, aud glasul antrenorului, ca prin apă: „Ia, suflă, ia, suflă, șase bătăi de picioare, capul sub apă, capul sub apă-am spus!!! Brațele întinse! Nu te opri!”

Îl adoram! Era negru de la soare, înaaaaalt și zâmbăreț. Aveam și-o poză cu el și cu toți colegii. Dar am rătăcit-o, n-o mai găsesc, că v-o arătam și vouă.

În fine, văzând că sar, ca o nebună, de patruzeci de ori într-un sfert de oră, și săturându-se să mă tot aducă înapoi la mal din apa adâncă, profesorul l-a chemat pe tataia și i-a zis:

-Nu vreți s-o înscriem la sărituri, la clubul Rapid? Vă trimit la Cristi.

Am auzit cu o ureche (cealalta era plină cu apă) și am acceptat înainte ca bietul tataia să respire.

-Daaaaaaaaaaaaaaaa!

În aceeași zi i-am fost prezentată lui Cristi, antrenorul de la sărituri.

-Cum te numești?, m-a întrebat.

-Fodor Daniela Cristina.

-Hm…Mai am patru Daniele în grupă, am să te strig Cristina. Și a zâmbit așa, ca o apă…

Citeste mai mult…

0

Ultima vacanţă la Techirghiol, cu Tudor Arghezi

O vizită, o plimbare, o scrisoare, conversații lungi acasă în odaia lui, amintiri din lumini și neguri, căci apropierea sufletească presupunea, pentru cei care l-au cunoscut, o pagină de poezie […]

O vizită, o plimbare, o scrisoare, conversații lungi acasă în odaia lui, amintiri din lumini și neguri, căci apropierea sufletească presupunea, pentru cei care l-au cunoscut, o pagină de poezie printre cireșii înfloriți în mai, sau toamna în apusuri rubinii, acasă în grădina sa. Tudor Arghezi, pe numele său real Ion Nae Theodorescu, s-a născut în 21 mai 1880 și a trăit în București. Își numea locuința „așezământul Mărțișor”, situată în zona mănăstirii Văcărești, pe un maidan plin cu gunoaie, bălării și imense grădini de zarzavaturi. Cine-l vizita, deschidea portița de lemn încuiată ca la schit, știută doar de intimii casei, intra în ograda cu pomi scunzi și ierburi înalte, dădea de mulți câini, capre și pisici, ca într-o adevărată gospodărie și ajungea undeva pe la mijloc unde se afla conacul.

Tudor Arghezi a avut prietenii de lungă durată, s-au vizitat, au corespondat. Pe cei pe care i-a iubit, i-a integrat în marea lui familie. Se spunea că era tare „spurcat la gură” cu străinii și cu vecinii, mai ales la vremea cireșelor sau a strugurilor. Ispita vecinilor de-a se înfrupta din fructe dezlănțuia alergări împleticite prin iarbă, înjurături reciproce peste gard, amenințări cu prăjina. Incidentele treceau odată cu anotimpul, iar bunele vecinătăți se calmau de la sine.

„Între scrisul lui Arghezi și rostirea lui prin viu grai nu era aproape nicio deosebire. Poetul vorbea rar, gutural, spontan și colorat, cu asocieri verbale de-o uimitoare prospețime. Când îi venea bine, nu evita calamburul. (…) Mi-a plăcut la Arghezi discreția muncii lui literare. Am intrat în casa lui de nenumărate ori, am avut acces la chilia de jos, care îi servea drept atelier și odaie de dormit: o cămăruță cu o masă simplă, un pat de fier cu velniță oltenească, o sobă de tuci cu burlan, o etajeră cu cărți și mape, un aparat radio, o gravură semnată de Mitzura, o icoană veche a sfântului Nicolae, îmbrățișată de un șirag de mătănii vegetale. Grădina îi intra pe fereastră printr-o creangă spânzurată de cer. Niciodată n-am surprins, la atâția scriitori, manuscrise uitate pe masă, niciodată nu l-am văzut încurcat între două variante ale unei poezii. Vorbea rar și foarte puțin despre experiența lui scriitoricească intimă”, scrie prietenul său, dramaturgul Valeriu Anania (Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului), în ale sale amintiri.

Citeste mai mult…

0

Farfuria din China, sperietoarea iubitorilor de tradiții românești

Intrată de curând în patrimoniul cultural UNESCO, ceramica tradiționala de Horezu reprezintă unul dintre principalele repere ale artei populare meșteșugărești de la noi. Bucuria și mândria ceramiștilor din celebrul cartier […]

Intrată de curând în patrimoniul cultural UNESCO, ceramica tradiționala de Horezu reprezintă unul dintre principalele repere ale artei populare meșteșugărești de la noi. Bucuria și mândria ceramiștilor din celebrul cartier al olarilor sunt umbrite de apariția în mass-media a unor zvonuri referitoare la autenticitatea acestor obiecte populare.

Ca reporter de teren, și mai apoi, ca mic întreprinzător al unei afaceri cu obiecte de artizanat, am poposit deseori în acești ani în atelierele ceramiștilor vâlceni și am asistat la absolut tot procesul tehnologic alături de ei, de acești oameni muncitori, pe care cineva, nu știu cine, încearcă să-i distrugă, să le pună bocancul pe piept, să-i împiedice să-și mai vândă oalele, ulcioarele și farfuriile. De ce? Cine are un asftel de interes mizerabil?

Am stat lângă ei și am văzut când au scos pământul din gropi, cu greu, apoi l-au transformat în bulgări care știu să aștepte. Și să spună povești, pentru cine poate asculta. Pentru cine iubește acest popor harnic și talentat.

Din bulgării de lut au frământat ca pe-o pâine, farfuriile sau cănile. Le-au pus pe roata învârtită cu piciorul. Le-au băgat la cuptor, și-au făcut semnul crucii și au așteptat lângă, cuminți.

Știți câte grade Celsius sunt acolo pe caniculă? Peste 60! Dacă nu mai mult! Curg apele pe obrajii meșterilor, dar nu se plâng. Și ce bucurie am citit în ochii lor când și-au privit, la sfârșit, lucrarea!

În timp ce acești oameni își văd de treaba lor și continuă să producă farfurii, ulcioare, platouri și căni, o mână de nenorociți care confundă Nordul cu Sudul și ceramica de Corund cu cea de Marginea, se străduie din răsputeri să compromită și să știrbească aceste îndeletniciri care dăinuie de milenii pe aceste meleaguri. În ce laborator ocult sunt fabricate informațiile conform cărora ceramica de la Horezu este făcută în China noi nu putem ști…

Iar spre cei care ar trebui să apere drepturile, interesele și valorile culturale românești nu ne putem îndrepta chiar nicio speranță.

E drept, la magazinele de artizanat din Horezu sunt și foarte multe kitsch-uri cumpărate pe mai nimic din angroul Europa, jucării, cămăși populare, lucrate la mașină, scrumiere, vaze sau lumânări, dar eu, de fiecare dată când am fost acolo, nu am văzut nicio farfurie pe care să scrie Made in China!

Știu cum arată o farfurie originală, ea trebuie să poarte semnătura meșterului pe spate, cunosc semnificația modelelor, am studiat toate acestea în albume de artă pe care le-am cumpărat special pentru documentare.

Am întâlnit iubitori de artă populară care strâmbă superiori din nas la ceramica bulgărească, mă rog, de gustibus, dar oale chinezești, pictate manual și care să copieze modelele vâlcene nu am văzut în cei zece ani de când mă ocup de așa ceva.

Chiar eu am scris, mai demult, la ziarul Adevărul, despre chinezii care vin la târguri și pozează străchinile de la Horezu, apoi le copiază. Asta am aflat-o chiar de la meșteri: „Domnule, chinezii ne copiază!” Și i-am crezut.

„Bun, vă copiază. Dar cum? Plumb aveți și voi în smalț, modelele sunt la fel, cum le deosebiți?”, am întrebat.

„Păi după semnătură!”, mi-a răspuns meșterul.

Asta înseamnă, conform lui, că un chinez e în stare să copieze o farfurie și un model vechi românesc, (un simbol dominant în pictura vaselor de Horezu este cocoșul alături de care întâlnim și alte figuri precum stele, șerpi, copaci, oameni, flori, pești, spirala dublă, linia dreaptă, linia ondulată, frunza, brâul, soarele, spicul, pomul vieții, coada de păun, boboceii), dar nu e capabil să pună acolo o semnătură, Gheorghe Ion sau Vasile Nicolae? Greu de crezut.

Întrebați voi orice meșter vâlcean pe care îl întâlniți, că vă va spune același lucru, așa cum mi-a spus și mie. Chinezul e dușmanul!

Zilele trecute m-a sunat o doamnă, o potențială clientă. Mi-a zis clar, de la obraz: „Eu știu sigur că în Horezu numai două familii mai lucrează efectiv farfurii, restul vând ceramică de la chinezi.”

M-am blocat. Eu cunosc atâția oameni muncitori, care fac oale în Horezu, de ani de zile: familiile Bâscu, Iorga, Popa, Țambrea, Mischiu, Pietraru, Paloși și mulți alții. E de ajuns să te duci în cartierul olarilor și să bați la o poartă. Am încercat să-i explic femeii, să-i spun că nu e adevărat. Nu m-a crezut.

O vorbă veche românească spune că un prost aruncă o piatră în baltă și zece deștepti nu mai pot s-o scoată. Este adevărat că pe plan local concurența e acerbă, însă în cazul ceramicii făcute de chinezi lucrurile miros a altceva, sunt expresia mâniei furibunde îndreptate împotriva acestei nații căreia îi trebuie secerate toate valorile…De ce?

Răzvan Mateescu

iulie 2017

0

Să mai vină o dată clipa!

Îmi doresc să respir iară Ziua când te-am cunoscut Să mai vină o dată clipa Când mi-ai dat primul sărut.   Când ploua de fericire Luna martie prin noi Am […]

Îmi doresc să respir iară

Ziua când te-am cunoscut

Să mai vină o dată clipa

Când mi-ai dat primul sărut.

 

Când ploua de fericire

Luna martie prin noi

Am luat cerul sub umbrelă

Și l-am împărțit la doi.

 

De cât timp, fără speranță

Te iubeam eu înainte?

Să mai vină o dată clipa

Când mi te-ai aprins în minte!

 

Eu te căutam pe stradă

Și în stații de metrou.

Tu veneai în zori, în vise

Și-apoi dispăreai din nou.

 

Răzvan Mateescu – 7 iulie 2017

ARTICOLE POPULARE
  • Străzile mă dureau frumos. Mă chemau cu degete lungi și parfumuri care nu există decât în copilărie. Ca să nu le calc prea tare, mergeam pe vârfuri în Bucureștiul meu […]

    Tataia

    Străzile mă dureau frumos. Mă chemau cu degete lungi și parfumuri care nu există decât în copilărie. Ca să nu le calc prea tare, mergeam pe vârfuri în Bucureștiul meu […]

  • Cei care l-au cunoscut își amintesc că atunci când râdea, râsul lui Toma Caragiu era un râs marcat de o tristețe sfâșietoare. Despre râs vorbește, în ultimul său interviu din […]

    Ultima amintire cu Toma Caragiu

    Cei care l-au cunoscut își amintesc că atunci când râdea, râsul lui Toma Caragiu era un râs marcat de o tristețe sfâșietoare. Despre râs vorbește, în ultimul său interviu din […]

  • Atunci când ieși în lumea asta mare și colorată ai mai multe alternative. Mai multe căi. Drumuri. Ferestre. Uși. Cărărui. Țări. Cartiere. Mergi înainte? OK. Aia e una. Ți se […]

    Incotro?

    Atunci când ieși în lumea asta mare și colorată ai mai multe alternative. Mai multe căi. Drumuri. Ferestre. Uși. Cărărui. Țări. Cartiere. Mergi înainte? OK. Aia e una. Ți se […]