ULTIMELE POSTURI
REPORTAJE - COMENTARII - POVESTI DE VIATA - ACTUALITATE - OAMENI SI FAPTELE LOR
1

Fata din vis

Mi-e dor de ea mereu, ca de iubire. Când nu pot să dorm, îmi amintesc de valuri, de mângâieri, de săruturile timide, buze arse de soare, de nisipul ca o […]

Mi-e dor de ea mereu, ca de iubire. Când nu pot să dorm, îmi amintesc de valuri, de mângâieri, de săruturile timide, buze arse de soare, de nisipul ca o piele de om iubit și de scoicile care mă tăiau până la sânge. Și somnul vine rapid, pătimaș ca un amant nemernic, prea obosit și prea plin de dragoste.

O iubesc în toate anotimpurile. O râvnesc și luni și joi. Am vorbit cu ea și iarna, când stabilopozii era glazurați cu gheață sărată. I-am simțit vânturile iuți primăvara, furia, urletele, gemetele, am dormit pe plaja ei, în august, când totul se poate…Dormit? Clănțănit poate, că era un frig de crăpau meduzele. Dar eram tânără, ca și ea, nebună, rea și inconștientă.

Stelele mă înghițeau flămânde, îmi venea să plâng de bucurie, îmi era și frig și cald și sete, eram sărată și iubită, iar Paul Ciuci de la Compact cânta de zor „Fata din vis” la Teatrul de vară din Costinești. Eu eram fata din vis. Toate fetele din Costinești erau fete din vis…

După atâția ani, o privesc în ochi. Suntem doar noi două. Ea e la fel: tânără, aprigă, superbă, când veselă, când tristă, când verde, când neagră, niciodată liniștită, e doar o aparență. Eu m-am schimbat. Mult. Ea se uită în mine parșiv și râde. Știe tot, nu poate fi mințită. Aude și vede tot ceea ce vreau să ascund, să astup, să opresc, să sufoc.

O aud: „De ce? Muchinuțo, de ce?”

Nu-s valuri, sunt vorbe. Nu-i răspund. Cu milioane de degete mă cuprinde, se face că mă sugrumă, dar nu…doar mă sperie, mă lovește, mă sărută, mă miroase, apoi îmi dă drumul. Pleacă, vine, pleacă vine. Și e întotdeauna acolo…Îmi știe toate secretele.

Marea mea. Sunt fata din vis. Doi pescăruși râd deasupra noastră ca de o glumă bună: hahahahahahah!

Dana Fodor Mateescu

 

1

Moartea maestrului Beligan

Radu Beligan, omul care a intrat în Cartea Recordurilor drept cel mai longeviv actor în activitate, în 2013, a murit, azi la Spitalul Elias, la vârsta de  97 de ani, conform […]

Radu Beligan, omul care a intrat în Cartea Recordurilor drept cel mai longeviv actor în activitate, în 2013, a murit, azi la Spitalul Elias, la vârsta de  97 de ani, conform News.ro.

„Maestrul Radu Beligan, în vârstă de 97 de ani, a fost internat în Spitalul de Urgenţă Elias vineri, la ora 13.00, în secţia de Terapie Intensivă, în stare de degradare biologică progresivă, în contextul vârstei. Pe perioada internării, a beneficiat de monitorizare strictă a funcţiilor vitale şi a confortului fizic şi psihic adecvate. A decedat miercuri, la ora 13.00, în urma unui stop cardio-respirator ireversibil”, a spus directorul medical al Spitalului Elias, Dana Safta, citată de news.ro.

A jucat în sute de filme, piese de teatru, a apărut de nenumărate ori pe micul ecran bucurându-ne cu surâsul său enigamtic și talentul actoricesc. N-am să uit niciodată rolul pe care l-a făcut în filmul Singurătatea Florilor, 1976, film regizat de Mihai Constantinescu după scenariul prozatorului Octav Pancu-Iași. În rolurile principale au mai jucat: Toma Caragiu, Valeria Gagialov, Micaela Caracaș, Colea Răutu și George Constantin.

Radu Beligan a fost președinte de onoare al Institutului Internațional de Teatru și membru de onoare al Academiei Române, din 2004.

Între anii 1961 și 1969, Radu Beligan a fost director al Teatrului de Comedie din Bucureşti şi director al Teatrului Naţional Bucureşti, între 1969 şi 1990. De asemenea a fost profesor la Institutul de Teatru şi Film, între 1950 şi 1965.

Maestrul a fost decorat cu Ordinul „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer, Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur şi colan şi Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare în grad de Ofiţer, din partea Franţei. A fost Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti.

În februarie 2014, Radu Beligan este inclus într-un top al celor mai puternice o sută de personalităţi din lume din domeniul divertismentului. În clasament se regăsesc numeroase celebrităţi de toate vârstele, de la Hollywood, printre care Robert De Niro, Martin Scorsese, Clint Eastwood, Woody Allen, Judi Dench, Helen Mirren şi Angelina Jolie, potrivit site-ului american Business Insider.

Dumnezeu să-l odihnească!

 

0

Dresorul de purici

Pulex Irritans. Mic, oacheș, iute la mânie și dat dracu. Pe românește: purice. N-are aripi, e urât cu spumele mării Negre, dar e isteț-foc, are strategii de atact, scheme suficiente […]

Pulex Irritans. Mic, oacheș, iute la mânie și dat dracu. Pe românește: purice.

N-are aripi, e urât cu spumele mării Negre, dar e isteț-foc, are strategii de atact, scheme suficiente și posedă niște craci lungi, perechea posterioară fiind bine adaptată pentru sărituri înalte.

Nu știu cum au apărut în casa noastră nenorociții de hematofagi. E posibil să fi fost aduși de Neghiniță, motanul nostru, care a avut o gagică.

Noi avem pisici de ani de zile. Le-am deparazitat intern și extern, le-am pus zgardă anti-purici, le-am dat cu pudră, le-am dat Frontline Combo, le-am făcut baie. Nu am pățit niciodată un asemenea necaz!

Nu știu nici acum ce fel a fost pulexul, de pisică, de cățel, de elicopter sau de rinocer…Un nebun, (veți face cunoștință cu el mai jos, în text), ne-a zis că ar fi purici de om, luați de la…om! Care om?

Citeste mai mult…

0

Durerea cu colți de argint

Dormeam. Nu visam nimic. Pur și simplu căzusem lată. Ciment. CM11. Deodată, pe la două noaptea, m-a pocnit în ceafă, ca o rangă fierbinte. Era o durere crâncenă, o fiară […]

Dormeam. Nu visam nimic. Pur și simplu căzusem lată. Ciment. CM11.

Deodată, pe la două noaptea, m-a pocnit în ceafă, ca o rangă fierbinte. Era o durere crâncenă, o fiară cu dinți de argint, o suferință care se întindea spre umeri cu o usturime colțuroasă.

Ce naiba e asta? Nu e posibil! În viața mea n-am pățit așa ceva!

Eu nu iau medicamente, decât în situații limită, când nu mai pot îndura. Nu știu de algocalmine, de pastile de somn, de antibiotice, de nimic!

Nu iau anticoncepționale (cred că, în total, am înghițit vreo patru folii, în 26 de ani, și alea numai terapeutic, recomandate de ginecolog pentru dureri). Dar în noaptea asta, am crezut că se rupe ceva în „uterul” creierului meu…Că-mi pocnesc urechile.

Îmi simțeam meningele cum sfârâie, fierbea cu clăbuci, ca mămăliga. Neuronii, care se mai mișcau, se certau între ei ca niște cocalari, se înjurau de mame și-și rupeau dendritele unul altuia. Cum mă ridicam în capul oaselor, îi auzeam cum își flutură amenințători tecile de mielină.

Huooo, dar potoliți-vă odată! (Doamne, te „pomeni” că pățesc ca bietul Cotabiță?) Ei? Nimic! Dondăneau mai departe. Știu, știu, neuronii nu dor, dar așa simțeam eu, atât era de puternică cefaleea.

Citeste mai mult…

0

Străzile bucureștene își spun povestea numelui

Bucureştiul adevărat este oraşul poveştilor petrecute pe străzile lui. Fiecare plăcuţă de la capătul străzii înmagazinează memorie urbană. Pornind de la numele ei, descoperim întâmplări petrecute ordinioară, indicii despre vechii […]

Bucureştiul adevărat este oraşul poveştilor petrecute pe străzile lui. Fiecare plăcuţă de la capătul străzii înmagazinează memorie urbană. Pornind de la numele ei, descoperim întâmplări petrecute ordinioară, indicii despre vechii locuitori, meserii dispărute, amintiri despre clădiri care nu mai există.
Vechile nume de străzi au fost martore fidele ale istoriei bucureştene, pentru că un regim politic a lăsat întotdeauna urme în denumirea străzilor. Iată câteva străzi sau cartiere bucureştene ce-şi spun singure povestea:

Bulevardul Aviatorilor. În vremea când unea Piața Victoriei sau Capul Podul Mogoșoaii de lacul Herăstrău se numea Șoseaua Jianu. De-o parte și de alta se afla vestita Grădină Bordei, unde lumea petrecea la Paști, Sfântul Gheorghe și Armindeni.

Cartierul Balta Albă-Titan. Se spune că, în timpul epidemiei de ciumă din 1813, morții erau aduși în aceste locuri aflate la marginea moșiei Dudești și stropiți cu var nestins. Ploile spălau varul, formându-se bălți albe. După alte opinii, pe la 1900, un oarecare Petre și-a deschis o cârciumă și o grădină de vară. În apropiere se afla un teren unde se strângea apa de ploaie, iar razele soarelui se reflectau şi dădeau impresia unei întinderi albe. Priveliștea l-a îndemnat pe cârciumar să-și boteze localul “Balta Albă” și să-și picteze firma cu o baltă pe care înotau niște rațe. În 1912 a fost înființată Fabrica de ciment „Titan”, de unde și numele viitorului cartier.

Cartierul Băneasa. Pe la 1761, satul Cârstienești, aflat în zona Bănesei de azi, a intrat în proprietatea Ecaterinei Văcărescu, văduva marelui ban Ștefan Văcărescu, căreia i se spunea „băneasă”. Banul era un rang boieresc înalt în Țara Românească. Comuna a devenit cartier al orașului București, numit Băneasa. După 1920, au fost amenajate pistele destinate avioanelor civile.

Citeste mai mult…

0

Ana Ciontea: „O iau de la zero cu fiecare rol”

Anul acesta, Ana Ciontea a trăit emoţia declanşată de primul pas pe covorul roşu de la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Este actriţa Teatrului Naţional din Bucureşti, dar […]

Anul acesta, Ana Ciontea a trăit emoţia declanşată de primul pas pe covorul roşu de la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Este actriţa Teatrului Naţional din Bucureşti, dar a jucat în spectacole la „Odeon”, „Teatrul Mic”, „Bulandra”, „Teatrul de Comedie”, Teatrul Naţional din Craiova.  La Teatrul „Metropolis” o puteţi vedea în „Paganini”, în regia lui Mick Davis.

Ana Ciontea a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie din Bucureşti „I.L. Caragiale”, secţia Actorie, la clasa profesorilor: Ion Cojar, Marin Moraru, Adriana Popovici, în 1982, cu rolul Jo – “Gustul mierii” de Shelagh Delaney, regia Ion Cojar. Zece ani a jucat teatru la Théâtre de L’Union, Limoges, în Franţa, unde a avut şi activitate pedagogică: la Académie théâtrale de l’Union Limoges, Compania şi şcoala de teatru “Actea”, Caen şi Lycée Gay-Lussac, Limoges, clasele de teatru. Are o bogată activitate în teatru, film, radio, televiziune. Dintre premiile numeroase amintim: Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar  pentru rolul Maria, din spectacolul cu piesa “Un duel” după A.P. Cehov, regia Alexandru Dabija (2010) şi  Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar  pentru rolul Mama tânărului, din spectacolul cu piesa “Avalanşa” de  Tuncer Cücenoğl, în regia Radu Afrim (2011).

Monica Andrei: Care a fost primul gând când aţi păşit prima dată pe covorul roşu la Cannes pentru premiera filmului „Sieranevada”, în regia lui Cristi Puiu?

Ana Ciontea: Primul gând a fost de entuziasm şi prima senzaţie pe care am trăit-o era aceea de a fi împreună în echipa lui Cristi Puiu. Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, de anul acesta, rămâne pentru mine o amintire unică. Momentul nu m-a putut lăsa indiferentă. Am gustat din plăcerea unei organizări perfecte şi a respectului pentru artist, ceva ce nu poate fi imaginat în cuvinte. Eşti invitat şi respecţi rigorile protocolului. Ţi se transmite de la început, că trebuie să te prezinţi într-o ţinută de gală, iar dacă eşti femeie, să porţi tocuri. Nu ţi se impune culoarea rochiei de seară. Odată ajuns acolo, simţi că eşti în altă lume, eşti văzut altfel. În seara premierei filmului, am plecat cu toată echipa, în maşinile oficiale care au parcurs până la covorul roşu din faţa sălii de festivaluri ale Palatului din Cannes, un kilometru cam în 40 de minute, tocmai ca să fii văzut. De la primul pas de pe trotuar, pe covorul roşu, am intrat într-un sistem unde totul era organizat. Cristi Puiu a fost generos. A dorit să fie înconjurat de o echipă largă de actori, scenografi, oameni din echipa de filmare.

Citeste mai mult…

1

Unde sunt serbările de altădată?

Azi am fost tristă. Nu chiar ca o batistă, dar aproape. Mi s-a strâns sufletul ca un pumn din care fuge nisipul… Cei care știu ce vreau să zic, mă […]

Azi am fost tristă. Nu chiar ca o batistă, dar aproape. Mi s-a strâns sufletul ca un pumn din care fuge nisipul…

Cei care știu ce vreau să zic, mă vor înțelege perfect. Cei care au trăit clipe de emoție profundă, de dârdâială și bucurie supremă, de la sfârșitul anilor școlari de pe vremuri, vor ști despre ce dondăn eu aici.

La miezul lunii iunie, când înnebuneau teii din parcuri și crinii imperiali de pe tarabele florăreselor, și un orb știa că…vine vacanța școalară și că sunt serbări. Duduiau cartierele încă de dimineață, se auzeau ecouri care se spărgeau în cioburi de zidurile blocurilor: „doi-zece, doi, zece…probă, zzzzzzz!”, de ne pocneau timpanele, copiii se pregăteau să spună poezii, cântece, erau dansuri, piese de teatru (haideți, cei care au trăit asta în anii 70-80, amintiți-vă cât era de frumos!).

Când am trecut din clasa a doua într-a treia, copiii de la școala generală 170, unde învățam, jucau piese de teatru, Caragiale, recitau din Eminescu și cântau de mama focului. Erau îmbrăcați în costume frumoase, de albinuțe, flori sau iepurași. Glasurile lor de clopoței se auzeau până departe, la Gara de Nord.

Bucureștiul meu râdea cu gura până la urechi, făcea gropițe în obraji, avea coroniță din flori pe frunte și se ținea de șotii. Preșcolari, școlari, mamai, tatai, mame, tați, mătuși și unchi, dădeau năvala pe străzi îmbrăcați frumos (exclus șlapi, budigăi și tricouri cu De puta Madre – astea nici nu existau atunci, dar nu m-am putut abține!). Mamele erau coafate, superbe, limpezi, tații proaspăt bărbieriți, la cravată și cămașă. Școala era respectată!

Copilul meu a terminat clasa a doua. Azi a avut loc premierea. Am stat o oră și jumătate în picioare, în soare și am așteptat. Am cântat cu toții Imnul național, leșinat, sugrumat, bălmăjit. Apoi a urmat discursul doamnei directoare. Apoi discursul doamnei directoare adjunct…Apoi…

Câteva bunici au leșinat, (tensiune mare!) unei fetițe i s-a făcut rău, o căra maică-sa în brațe, unii băieți s-au luat la bătaie cu florile destinate doamnele profesoare, mai mulți părinți erau nervoși (Domne, dar de ce începe cu clasa a opta, ăștia mici stau în soare, ei n-au răbdare! Extraordinar!), alții făceau poze cu telefoanele mobile, câțiva vorbeau la ele…

În jur gălăgie, absolut nimic festiv, nimic sărbătoresc, fiecare se gândea la ale lui și făcea ceea ce credea că e mai util: „Mariane, ia, mă, florile, du-te la doamna cu ele! Cosmina! Unde ți-e carnetul de note? Mama, mie mi-e sete! Mai stăm mult? Jasmino, ce ți-am zis eu azi-dimineață? De ce ți-ai pătat rochița? Roberto! Încetează că iei bătaie….etc”

Încet, încet, elevii au defilat prin fața tuturor și și-au primit diplomele: cam aceleași pentru toți. N-au fost coronițe, n-au fost cântece, nici dansuri și nici poezii…Părinții le-au făcut poze. Să aibă amintiri!

Apoi am plecat. Puteți să ziceți orice. Eu am un gol în stomac, de parcă am ținut în gură tot timpul  o pastilă de…care e cea mai amară pastilă? Hai să zicem algocalminul.

Și stau și mă întreb, ca proasta cu cercei verzi: unde sunt serbările de altădată? Sau am nimerit eu într-o lume greșită?

Dana Fodor Mateescu

ARTICOLE POPULARE
  • Mi-e dor de ea mereu, ca de iubire. Când nu pot să dorm, îmi amintesc de valuri, de mângâieri, de săruturile timide, buze arse de soare, de nisipul ca o […]

    Fata din vis

    Mi-e dor de ea mereu, ca de iubire. Când nu pot să dorm, îmi amintesc de valuri, de mângâieri, de săruturile timide, buze arse de soare, de nisipul ca o […]

  • Radu Beligan, omul care a intrat în Cartea Recordurilor drept cel mai longeviv actor în activitate, în 2013, a murit, azi la Spitalul Elias, la vârsta de  97 de ani, conform […]

    Moartea maestrului Beligan

    Radu Beligan, omul care a intrat în Cartea Recordurilor drept cel mai longeviv actor în activitate, în 2013, a murit, azi la Spitalul Elias, la vârsta de  97 de ani, conform […]

  • Pulex Irritans. Mic, oacheș, iute la mânie și dat dracu. Pe românește: purice. N-are aripi, e urât cu spumele mării Negre, dar e isteț-foc, are strategii de atact, scheme suficiente […]

    Dresorul de purici

    Pulex Irritans. Mic, oacheș, iute la mânie și dat dracu. Pe românește: purice. N-are aripi, e urât cu spumele mării Negre, dar e isteț-foc, are strategii de atact, scheme suficiente […]