ULTIMELE POSTURI
  • N-o mai văzusem de mult, dar o știam aproape, o auzeam noaptea cum mă cheamă șoptit: „Hai, Muchinuțo, mi-au înfrunzit copacii, vino! Te aștept!” (Eu nimic, Batman, Batman…!) Recunosc că […]

    Pădurea din mine

    N-o mai văzusem de mult, dar o știam aproape, o auzeam noaptea cum mă cheamă șoptit: „Hai, Muchinuțo, mi-au înfrunzit copacii, vino! Te aștept!” (Eu nimic, Batman, Batman…!) Recunosc că […]

  • Autorul „Pastelurilor”, care a trăit între 21 iulie /2 august 1821 şi 22 august / 3 septembrie 1890, a avut o răvăşitoare iubire, pe care şi-a trăit-o, în secret, la […]

    Ultimele două luni din viața iubirii secrete a lui Vasile Alecsandri, la Veneția

    Autorul „Pastelurilor”, care a trăit între 21 iulie /2 august 1821 şi 22 august / 3 septembrie 1890, a avut o răvăşitoare iubire, pe care şi-a trăit-o, în secret, la […]

  • De fiecare dată când văd urzici la orizont îmi amintesc de mama. Ea gătea, mereu, primăvara, felul ăsta de mâncare. Le curăța cu mâinile goale și o vedeam cu strânge […]

    Cum am reușit să mănânc urzici

    De fiecare dată când văd urzici la orizont îmi amintesc de mama. Ea gătea, mereu, primăvara, felul ăsta de mâncare. Le curăța cu mâinile goale și o vedeam cu strânge […]

  • Gândurile îi zburau… Poate că în drum spre casă a trecut pe lângă casa Eirenei căci și-a adus aminte că a intrat pe Vladimirescu pentru a ajunge la piață. Poate […]

    Dragostea care nu se vede…

    Gândurile îi zburau… Poate că în drum spre casă a trecut pe lângă casa Eirenei căci și-a adus aminte că a intrat pe Vladimirescu pentru a ajunge la piață. Poate […]

  • Pe poteci, spre inima ta Într-o vreme cam ciudată și greu de recunoscut, pentru unii dintre noi, vreme în care tinerii și mai puțin tinerii preferă să-și petreacă timpul liber […]

    Ioan Stoenică, omul care aduce munții acasă

    Pe poteci, spre inima ta Într-o vreme cam ciudată și greu de recunoscut, pentru unii dintre noi, vreme în care tinerii și mai puțin tinerii preferă să-și petreacă timpul liber […]

  • Cei doi bunici ai mei, din partea mamei, îmi spuneau niște povești impresionante. Îmi amintesc când îmi citea bunica din copilăria lui Mihai Eminescu. Ea îmi citea cu un glas […]

    Magia copilăriei

    Cei doi bunici ai mei, din partea mamei, îmi spuneau niște povești impresionante. Îmi amintesc când îmi citea bunica din copilăria lui Mihai Eminescu. Ea îmi citea cu un glas […]

  • Dimineață uimită de martie.  Ora 7.30. Vin dinspre Știrbei-Vodă. În față am Spitalul Universitar de Urgență, și la picioarele lui Dâmbovița, draga de ea, ca un fular verde întins peste […]

    Ecografia-poezia

    Dimineață uimită de martie.  Ora 7.30. Vin dinspre Știrbei-Vodă. În față am Spitalul Universitar de Urgență, și la picioarele lui Dâmbovița, draga de ea, ca un fular verde întins peste […]

  • Sunt răcit, dar azi am ieșit afară pentru că a fost frumos și este Ziua Internațională a Femeii. Ne-am plimbat prin pădure, eu mama și tata. Ca de obicei, mama […]

    Oameni, respectați pădurea!

    Sunt răcit, dar azi am ieșit afară pentru că a fost frumos și este Ziua Internațională a Femeii. Ne-am plimbat prin pădure, eu mama și tata. Ca de obicei, mama […]

  • Nu știa nici ea când a început să-l iubească atât de mult. Și nici de ce. S-a întâmplat într-o vineri. Era la birou, șeful o rugase să „rezolve” niște dosare […]

    Iubirea mută

    Nu știa nici ea când a început să-l iubească atât de mult. Și nici de ce. S-a întâmplat într-o vineri. Era la birou, șeful o rugase să „rezolve” niște dosare […]

REPORTAJE - COMENTARII - POVESTI DE VIATA - ACTUALITATE - OAMENI SI FAPTELE LOR
0

Pădurea din mine

N-o mai văzusem de mult, dar o știam aproape, o auzeam noaptea cum mă cheamă șoptit: „Hai, Muchinuțo, mi-au înfrunzit copacii, vino! Te aștept!” (Eu nimic, Batman, Batman…!) Recunosc că […]

N-o mai văzusem de mult, dar o știam aproape, o auzeam noaptea cum mă cheamă șoptit: „Hai, Muchinuțo, mi-au înfrunzit copacii, vino! Te aștept!”

(Eu nimic, Batman, Batman…!)

Recunosc că mi-era un dor nebun de ea, de pulpele ei zvelte, până la nori, de brațele lungi, de părul verde, de păsările, cerul și respirația ei. Aș fi vrut s-o strâng în brațe ca pe-o prietenă regăsită. Însă nu puteam ajunge la ea.

Ieri însă, n-am mai rezistat. Am scăpat din lanțuri, mi-am dat botnița jos și m-am oprit fericită la sânul ei voluptos.

Mi-am pus obrajii pe scoarța plină de mușchi, am tras în piept, adânc, aromă dulce de frunză crudă și rășină de foioase…Un drac de vânticel mi s-a strecurat ca hoțul pe sub bluză (pleacă, mă d-aici!) și, uite-așa, am uitat eu de toate mizeriile pe care mi le fac primitivii. Hihihi!

Privighetorile tocmai se căsătoriseră și cântau de mama focului, cintezoii și sticleții se întorceau veseli din câmpie, iar eu am închis ochii pentru cinci clipe. Cinci clipe de fericire maximă. Încercați și voi! Funcționează!

Dana Fodor Mateescu

28.04.2017

0

Ultimele două luni din viața iubirii secrete a lui Vasile Alecsandri, la Veneția

Autorul „Pastelurilor”, care a trăit între 21 iulie /2 august 1821 şi 22 august / 3 septembrie 1890, a avut o răvăşitoare iubire, pe care şi-a trăit-o, în secret, la […]

Autorul „Pastelurilor”, care a trăit între 21 iulie /2 august 1821 şi 22 august / 3 septembrie 1890, a avut o răvăşitoare iubire, pe care şi-a trăit-o, în secret, la Veneţia.

Este unul din marii noștri clasici care a scris pe lângă poezie și vodeviluri, operete, feerie, drame romantice și comediile care au personaj principal Chirița. Avea 26 de ani când a cunoscut-o pe Elena Negri, sora prietenului său Costache Negri, înainte de Revoluția de la 1848. Povestea lor de dragoste a început la moșia de la Mînjina, în Moldova, unde aveau loc mese festive de pomină, partide de mers călare la vânătoare, hore unde boierii un pic beți se amestecau în dans cu țărăncile satului. Când s-au cunoscut, nu bănuia cineva că se va înfiripa ceva în inimile lor, ce va urma, cum se va termina și de ce și-au trăit în secret dragostea, la Veneția.

La acea vreme, Elena Negri, după cum apare în tabloul lui Rosenthal, era o femeie mai mult atrăgătoare și interesantă decât frumoasă, cu ochi negri mari, adânci, ce trădau blândețea, o gură senzuală luminată de un surâs misterios. „Un drăcușor plin de duh – scria Alecsandri în al său jurnal – încântător, ironic; figură malițioasă și plină de grație; fire bogată, generoasă, sensibilă; inimă de înger, închipuire arzătoare și nobilă”.

Ne aflăm cu mult timp înainte de 1850, în epoca, când eticheta rigidă a societății condamna adulterul, divorțurile, copii nelegitimi, concubinajul. Îndrăgostiții riscau mult, în fața societății, se întâlneau pe ascuns, căci atunci când s-au cunoscut, ea era divorțată, iar el nu fusese însurat, n-avea gânduri ce treceau pe la starea civilă sau prin altar. Elena era bolnavă, iar medicii îi recomandaseră schimbarea zonei, a climei. Hotărăște să plece din țară la Veneția. Înțelegându-se cu scriitorul să o urmeze în secret, ei pleacă, în 1846 spre destinație, cu mijloace de transport și pe trasee diferite. Era un prilej bun pentru a-și trăi dragostea în tihnă, departe de ochii lumii, fără remușcări, temeri.Căci numai acolo erau la adăpost de trivialitatea bârfei de acasă, printre gondole, trăsuri, palate, prinți, prințese, curtezane, apusuri de vis și răsărituri pline de speranță în dragostea lor.

Un cuvânt, o sărutare, o plimbare și două inimi înflăcărate

În septembrie 1846, Vasile Alecsandri ajunge la Trieste, în Italia, se cazează la un hotel, așteptându-și iubita nerăbdător scrie în al său jurnal: „Măsor camera în lung și în lat ca un nebun. Elena sosește obosită, suferindă. Mă duc în camera ei și o strâng la piept cu toată căldura unei iubiri răscolite de o despărțire de două îndelungate luni… Cu toate acestea, mângâierile și fericirea de a ne revedea după despărțire atât de îndelungată o însănătoșesc pe dată”.

Traversează amândoi Adriatica și se stabilesc la Veneția, închiriază un apartament în palatul Benzon, pe Canal Grande. Trăiesc într-o dulce intimitate, bucurându-se ca doi îndrăgostiți de toate nimicurile. Nu-i cunoaște cineva. Se răsfață dimineața până târziu în pat, apoi ea prepară cafeaua turcească, el încropește tartine. În cursul zilei, ea îi face dulceață de portocale, el face cumpărături, trece pe la piață. Când toată Veneția doarme, ei își oferă mici supeuri prin oraș până la ora 2 noaptea. Se întorc acasă, stau ghemuiți pe canapea, ajung unul în brațele celuilalt, vorbesc despre viitorul lor. Aleargă în jurul mobilelor, ca niște școlari râzând în hohote. “Un cuvânt și o sărutare, iată deviza convorbirilor noastre” notează în jurnal autorul „Cânticelelor comice”.

Ziua se plimbă cu trăsura prin oraș, pe malul mării, sau gondola prin apa verzuie, la asfințit. Hoinăresc insensibili prin forfota străzilor, intră într-un restaurant, beau, mănâncă. Bucuria de a fi împreună le anulează nevoia anturajului. Lumea îi ia drept căsătoriți. Ea înghite în sec, nu comentează, el aude, se comportă ca și cum așa ar fi. O altă frază învie în jurnal: “Simțim în tăcere fericirea adevărată pe care două inimi tinere și înflăcărate pot s-o cuprindă…”. Pe birou, în apartamentul lor se adună scrisori, dar ei n-au vreme să le citească.

Fericire cât n-ar fi putut visa, în doar două luni, la Veneția

„Prima noastră lună a trecut cu așa o repeziciune, încât abia am găsit timpul, să mergem de două ori la grădinile publice, să intrăm de două ori în biserica San Marco și să vizităm în treacăt biserica San Salvador și muzeul de antichități, situat vizavi.”

În următoarea lună, clima rece îi obligă să stea în casă. Privesc tristețea de afară, pe geam, citesc, vorbesc despre sarcină, căci iubita lui este însărcinată. Ea se vede deja îmbrățișându-l, alintându-l, pupându-l, strângându-l la piept. El o admiră. Presupun că va fi băiat, va deveni amiral, cu un viitor fericit. „Cerul ne datorează și acest har – scrie în Jurnal poetul – nu pentru a întregi fericirea noastră căci ea este deplină, pentru a uni iubirile noastre într-un sentiment unic, care ar face din copilul nostru ființa cea mai fericită din lume”.

Veselia unuia alungă tristețea celuilalt, e deajuns un cuvânt, o privire, un surâs. Își țin loc unul altuia de tot: lume, familie și patrie. Uită de boală. Parcă nici n-ar fi fost. Își fac portretele la domnul Felice Schiavoni. El răcește, are dureri de șale îngrozitoare. Un medic îl vindecă în două zile cu un leac moldovenesc. Ea tușește, are dureri de cap, un medic o face să râdă, îi spune că un bolnav care râde ca ea este pe jumătate vindecat. Timpul trece, plouă mult, tinerii fac planuri de călătorie. El îi dăruiește o gondolă în filigran, iar ea îi cumpără un portțigaret din filigran aurit.

Convorbiri nebunești, visări dulci, râsete neîntrerupte, ocupații gospodărești. N-au avut timp să viziteze nici bisericile, nici palatele, nici insulele, nici lagunele. Nici măcar Veneția.Adună cadourile, fac bagajele, pașapoartele și pleacă. Rămân în urmă tainele inimii. Scenele duioase se transformă în amintiri. Fiecare loc din casă ce le spune povestea lor de dragoste neștiută de nimeni de acolo. Totul în jurul lor e liniștit și întunecat, ca și plecarea lor. “Părăsesc Veneția cu părere de rău, căci aici i-ai dat mai multă fericire decât am putut visa vreodată” îi spune Elena poetului.

O ultimă plimbare, o ultimă privire, sfârșitul paradisului

Tot ce le-a fost drag rămâne în urmă. S-au iubit firesc, au vorbit despre dragoste în puține cuvinte, nu și-au făcut jurăminte. Trecuseră două luni, erau departe de restul lumii zgomotoase de acasă, care i-ar fi incriminat. O ultimă plimbare prin locurile dragi. O ultimă privire în apartamentul în care obiectele erau încărcate de energia lor. „Fiecare mobilă are amintirea ei, fiecare colț are pentru noi mica lui istorie, cunoscută numai noi doi. Fiecare fereastră ne înfățișează o imagine, un tablou.”

„8 martie 1845 – 11 septembrie 1846. Întreaga mea viață sufletească este cuprinsă între aceste două epoci”, scria în Jurnal poetul. Era ziua când s-au cunoscut și cea când au plecat în lunga călătorie. 12 noiembrie 1846. Se îmbarcă amândoi separat, pe vapor, apoi călătoresc cu diligența la Gratz, de unde iau trenul spre Viena, se opresc la Salzburg unde se întâlnesc. Trec frontiera, intră în Bavaria, călătoresc până la München, trec prin Ulm apoi Stuttgart, iar de la Strasbourg se opresc în Franța, la Paris. Zile cu umezeală și noroi. Se îndreaptă spre Marsilia de unde se îmbarcă spre Genova. Pleacă din Neapole, ajung la Palermo. Viața prin hoteluri, restaurante, trenuri, trăsuri, vapoare, devine obositoare. În 25 aprilie 1847 împreună cu Bălăceanu și Kogălniceanu, Alecsandri pleacă spre Constatinopole. În dimineața de 4 mai, Elena Negri moare pe vapor, la intrarea în Cornul-de Azur. Avea tuberculoză și era însărcinată. A fost înmormântată la biserica grecească din Pera.

Mai departe cititi in Metropolis!

De Monica Andrei

0

Cum am reușit să mănânc urzici

De fiecare dată când văd urzici la orizont îmi amintesc de mama. Ea gătea, mereu, primăvara, felul ăsta de mâncare. Le curăța cu mâinile goale și o vedeam cu strânge […]

De fiecare dată când văd urzici la orizont îmi amintesc de mama. Ea gătea, mereu, primăvara, felul ăsta de mâncare. Le curăța cu mâinile goale și o vedeam cu strânge din dinți. O usturau degetele.

-Danieluța, îți face mama urzicuțe cu ouț, da?

Strâmbam din nas, răsfățată. Nu-mi plăceau! Credeam că mă vor urzica pe limbă. Și nu voiam să le mănânc, oricâte vorbe bune ar fi spus mama despre ele. Le uram! Asta din cauza bunicii din partea tatălui, Bențoaia, care într-o zi m-a amenințat că-mi va de pe limbă cu urzici, dacă mai sunt obraznică…Dar tot ea a fost cea care m-a făcut să le accept și să le iubesc. Dar azi, de fiecare dată când le văd îmi amintesc de mirosul lor de fân verde, proaspăt cosit… și mi-e dor de palmele urzicate și moi ale mamei.

Bunică-mea le aduna din pădure. Mergea împreună cu madam Ferry, unguroaica și madam Goldman să le culeagă.

O zi întreagă lipsea de acasă, timp în care desăvârșeam răzbunări cumplite: îi puneam o cană cu apă sus, pe ușa puțin întredeschisă, săream încălțată în patul ei, îi strâmbam tablourile și icoanele, îi aruncam pietre în oalele cu ciorbă, îi mânjeam cu dulceață mânerele de la camere, scriam cu vaselină pe pereții casei: „mamaia = proastă = grasă = unguroaică”, parcă n-ar fi știut nimeni că eu eram realizatoarea tuturor drăciilor respective.

Ei, în ziua următoare, după asemenea porcării, bunică-mea m-a făcut să mănânc urzici, drept pedeapsă. Avea ea un sistem bătrânesc de a mă determina să execut ordine, pe care, altfel, nimeni, din nicio lume posibilă n-ar fi putut. Numai dacă m-ar fi forțat!

-Fir-ar Pavel al dracului, iar n-ai fost cuminte, Dănuță! Ce ți-aș scărmăna eu ție pielea, dac-ai fi pruncuța me!

Citeste mai mult…

0

Dragostea care nu se vede…

Gândurile îi zburau… Poate că în drum spre casă a trecut pe lângă casa Eirenei căci și-a adus aminte că a intrat pe Vladimirescu pentru a ajunge la piață. Poate […]

Gândurile îi zburau… Poate că în drum spre casă a trecut pe lângă casa Eirenei căci și-a adus aminte că a intrat pe Vladimirescu pentru a ajunge la piață. Poate a și văzut-o! Oare cum arăta? Era ea oare fidelă pe internet acum, doar lui, sau mai vorbea și cu altcineva? Deja era gelos… Nu putea să accepte asta…

Simțea că i se întâmpla ceva unic… îndrăgea o necunoscută cu care vorbise. Ce ți-e și cu internetul acesta! Nu era dragoste, dar nici indiferență nu era. Ce era? Dacă totuși era dragoste? Cu aceste gânduri adormi…

Eirene nu putea să doarmă…Faza cu prietenul ei, pe care l-a lăsat perplex când i-a spus zâmbind: „Mă bucur că te văd astăzi!”, îi stăruia în minte. De la cele cuvinte ale lui Soul s-a schimbat parcă…Îi era greu, dar era excelent ce se întâmpla. Întâlnirea cu Claudia a făcut-o să înțeleagă că sunt multe alte poveri mai grele decât să te lase cineva și, dăruind puțină încurajare, a dobândit-o la rându-i! vand aripi

Ce băiat, Soul ăsta! Cine știe ce namilă de bărbat în care se ascunde un suflet de copil…Ce bine că a apărut acum! E ca un balsam pe rană. A vrut s-o cunoască. Wow, a vrut s-o cunoască! Dar cum era ea încăpățânată, nu i-a dat voie! Să lupte pentru ea dacă vrea. Să lupte! Trupul obosit mai tresaltă odată într-un căscat, după care Rebeca vizită tărâmul viselor…

By Cornel Dărvășan

Fragment din volumul Vând aripi de înger, apărut la editura Fabrica de vise, 2015

0

Ioan Stoenică, omul care aduce munții acasă

Pe poteci, spre inima ta Într-o vreme cam ciudată și greu de recunoscut, pentru unii dintre noi, vreme în care tinerii și mai puțin tinerii preferă să-și petreacă timpul liber […]

Pe poteci, spre inima ta

Într-o vreme cam ciudată și greu de recunoscut, pentru unii dintre noi, vreme în care tinerii și mai puțin tinerii preferă să-și petreacă timpul liber în cluburi, cârciumi, lipiți, efectiv, de jocurile de la computer sau de ecranul televizoarelor, mai există și oameni care mușcă din viața ca dintr-un măr roșu și-i învață și pe alții cum s-o facă. Elegant! Cu suflet. Cu înțelepciune. Unul dintre aceștia este Ioan Stoenică, un tânăr care-ți pătrunde în minte din  prima secundă. pe poteci la travel mix5

E vesel și tonic ca o vitamină efervescentă, tocmai bun atunci când nu mai știi încotro s-o iei, cine ești, și de ce ești trist. L-am descoperit într-o seară udă și friguroasă de februarie. Am dat din întâmplare, pe YouTube, peste un film de-al lui, o excursie prin Bucegi. Am vrut să văd despre ce e vorba. Și am rămas impresionată. Imaginile erau vii, pure, complexe, vorbeau, te luau de mână, te ajutau să urci pe stânci, să te ții de pietre și să vezi minunile muntelui. În seara aia, m-am cocoțat cu Ioan la Crucea eroilor ceferiști de pe Caraiman, am simțit biciul vântului pe obraji, mi-a fost sete și foame odată cu el, m-au durut picioarele și genunchii…Totul a fost real.

Apoi, în seara următoare am fost în Munții Baiului. Tot cu el! În alta, am urcat în Munții Piatra Craiului, pe creastă, la lanțuri. Eram ca și câinele lui Pavlov. Cum cădea seara, aveam chef de plecat în munți…

L-am căutat apoi pe Facebook și ne-a împrietenit. Așa am aflat că scrie de mult povești despre munți și călătorii, că este pasionat de fotografie și că a început totul încă din timpul facultății. A adunat pană acum 144 de albume pe Picasa și încă scrie „povești de trezit adulții”. Ioan și-a expus fotografiile în multe orașe din țară: Alba Iulia, București, Brașov, Craiova, Galați, Iași, Pitești, Ploiești, Piatra Neamț, Sibiu, Timisoara, Breaza, etc. de multe ori alături de tatăl lui, pictorul Adrian Stoenică (www.adrianstoenica.ro). Totodată, revista National Geographic România i-a publicat o fotografie în numărul din aprilie 2013.

12998670_10153700743510852_6415710814534918562_n

1.   Cum de ți-a venit ideea să faci o promovare masivă a traseelor montane, prin intermediulul filmelor?

„Ideea de la care a plecat totul nu era despre cum să promovez mersul pe munte – ci despre cum aș putea să fac ceea ce-mi place (mersul pe munte) cât mai mult – și eventual să încerc să și trăiesc din asta. La început a fost mersul pe munte, care s-a combinat foarte bine cu fotografia și cu jurnalele de munte. Văzând efectul pe care acestea îl aveau în privitori – bucuria pe care o aduceau dar și informațiile utile, am încercat să avansez pe această direcție.”

Ideea pentru emisiunea „Pe poteci, spre inima ta!” a apărut la o expoziție foto pe care a avut-o în Brașov în 2013, unde a stat de vorbă cu directorul postului TV Brașov.

„A fost ceva de genul… cum ar fi o emisiune tv despre mersul pe munte? (nu mai stiu cine a pus întrebarea, dacă el sau eu. Cred că de fapt mama mea a spus-o!). Am zis că merită încercat, deși habar nu aveam cum ar putea fi, ce aș putea prezenta, dacă aș reuși să mă ocup și de asta (ca timp, efort, muncă, financiar etc). Țin minte că mi-am dorit două lucruri de la această emisiune, încă de la început: să fie naturală, sinceră, să pot să fiu eu în ea – fără scenarii rigide sau impuse și… să ating oamenii, nu doar prin imaginile cu munți – cât și prin redarea unor emoții, a unor trăiri de pe munte. Să-i fac să vrea să meargă și ei pe munte. Și sunt bucuros că asta chiar s-a întâmplat. Îmi spune lumea că reușesc să promovez frumusețile României, dar pentru mine mai important e să încerc să trezesc în oameni dorința de a porni la drum, de a descoperi mai mult, nu contează unde! Că dacă apare această dorință, atunci și frumusețile din jur vor fi mult mai ușor de văzut. Și ele vor lua locul mai ușor computerului sau telefonului.”17342759_10154553467500852_3116219296262161823_n

Citeste mai mult…

0

Magia copilăriei

Cei doi bunici ai mei, din partea mamei, îmi spuneau niște povești impresionante. Îmi amintesc când îmi citea bunica din copilăria lui Mihai Eminescu. Ea îmi citea cu un glas […]

Cei doi bunici ai mei, din partea mamei, îmi spuneau niște povești impresionante.

Îmi amintesc când îmi citea bunica din copilăria lui Mihai Eminescu. Ea îmi citea cu un glas magic și o vocea sclipitor de curată, iar eu stăteam în poala ei, seara…

Mereu o întrebam cum arăta Mihai Eminescu și cum arătau școlile de pe atunci și cum arătau prietenii lui. Mie îmi plăceau aventurile lui Mihai Eminescu și îmi plăcea cum era scrisă cartea și ce palpitant o zicea…Adormeam în poala bunicii și visam să-mi citească povestea la nesfârșit.

Azi, și în fiecare zi, îmi este dor de bunici și aș vrea să se întoarcă…

Andrei Cristian Mateescu

13/03/2017

Clasa a-III-a C

0

Ecografia-poezia

Dimineață uimită de martie.  Ora 7.30. Vin dinspre Știrbei-Vodă. În față am Spitalul Universitar de Urgență, și la picioarele lui Dâmbovița, draga de ea, ca un fular verde întins peste […]

Dimineață uimită de martie.  Ora 7.30. Vin dinspre Știrbei-Vodă. În față am Spitalul Universitar de Urgență, și la picioarele lui Dâmbovița, draga de ea, ca un fular verde întins peste șosea.

Cobor din mașină. În dreapta e gardul din tablă unde au murit Cristi Nemescu, Andrei Toncu și Radu Aruștei. Încă se vede negreala rămasă de la lumânări. Cristi, Cristi…

Stop. Traversez. Mi-e frig și teamă. Tre să fac un control medical. Unul mic. Mic de tot.

Ani de zile am avut probleme, dureri, chisturi, draci, laci și carcalaci, naiba știe ce… Plus că am în spate moșteniri genetice „minunate”, toate numai cancere din alea terminate-n copârșeu și vin roșu pe piept. Așa că, trebuia să mă vadă un medic specialist, nu?

Pe trotuar, florării. Flori multe. Puzderie. Mirosuri, arome, culori. Frezii, zambie, lalele. Curtea spitalului, bolnavi triști, rude, medici, asistente gureșe, studenți.

Intru. Scări din marmură albă și pereți galbeni-galbeni, ca-ntr-un tablou de van Gogh. Mi-am amintit cum urcam 12 etaje, în urmă cu patru luni, ca să-l caut pe tata. Și cum am coborât, într-o zi, la morgă. Acolo mă aștepta pitit într-un sertar. Nu, nu se mai juca de-a v-ați ascunselea. Era cuminte, strâns în el însuși, supărat că nu mai poate să vadă Star Trek și alte seriale SF , supărat că a trebuit să se „cărăbănească” din lumea asta, fără o bere, fără o votcă, fără noi…Tatăl meu! Tata. Gata. Nu mai e…muchitt aspital

Mă întorc pe dos. Mă întristez cumplit. Nu mai sunt eu.

Totuși ajung la etajul patru. Aștept. Privesc în jur. Lume multă. Gravide intrenate, bolnave, unele dintre ele triste, altele cu privirile goale și umezi. Probabil că își poartă diagnosticul și chimioterapia în păr, în gene, în sprâncene. Liana, Mioara, Carmen, Elena, Mihaela, au în brațe sau în genți, aranjate pe ani, luni și zile „trimiterile”, „ieșirile” sau „internările”, actele medicale, care povestesc de ce boli suferă: chisturi ovariene, fibroame, endometrioze, leziuni ale colului uterin sau carcinoame cervicale invazive. Și ele sunt tot „la control”…

Mi-e o milă de mor, deja le „văd” țâncii, părinții de la țară, care oftează a plâns, soții îmbătrîniți peste noapte, surorile, frații, cumnatele. Respir adânc și clipesc iute, ca să-mi alung lacrimile. Sper ca eu să fiu bine. Sper!

Citeste mai mult…

ARTICOLE POPULARE