ULTIMELE POSTURI
REPORTAJE - COMENTARII - POVESTI DE VIATA - ACTUALITATE - OAMENI SI FAPTELE LOR
0

O noapte caldă-n București

Era în perioada aia când luna mai se îndrăgostește cumplit de iunie, își dă pletele pe spate și-și dezlănțuie toate forțele: vântul parșiv, care-și strecoară degetele pe unde nu te […]

Era în perioada aia când luna mai se îndrăgostește cumplit de iunie, își dă pletele pe spate și-și dezlănțuie toate forțele: vântul parșiv, care-și strecoară degetele pe unde nu te aștepți, mireasma teilor înnebuniți de dor, trandafirii cu parfumul lor, diminețile ca niște domnișoare de pension uimite și neliniștite.

Să tot trăiești și să te preumbli prin Bucureștiul care-ți zâmbește din toate unghiurile și toate pozițiile.

Ea trebuia să ajungă la un festival de poezie, teatru și cântece de amor, sus, pe terasa Teatrului Național, (la Lăptăria lui Enache).

El, poetul cu plete și barbă și licurici în loc de ochi, locuia la doi pași, așa că, avea-n-avea treabă, tot nimerea la astfel de evenimente, unde mai pui că era prieten la cataramă cu majoritatea actorilor, poeților, scriitorilor, pictorilor și jurnaliștilor din Capitală.

 

Citeste mai mult…

2

Păpușarul

Păpușarul este o piesă de teatru specială. Am fost aseară cu mama și am văzut tot. Acest spectacol se referă la suferințele oamenilor și copiilor evrei din lagărele naziste. Piesa […]

Păpușarul este o piesă de teatru specială. Am fost aseară cu mama și am văzut tot. Acest spectacol se referă la suferințele oamenilor și copiilor evrei din lagărele naziste. Piesa e cu actori simpatici și amuzanți. Ei sunt și triști, cu o mare durere în ochi, dar și veseli. Nu știu dacă veselia e din supărare.

În piesa Păpușarul este vorba despre un om, pe nume Finkelbaum, care era de meserie păpușar. Fusese  în lagăr. Într-o zi, a fugit cu prietenul lui, un personaj parcă din povești, care seamănă puțin cu bunicul meu, care a murit astă-toamnă, numai că el avea o chelie mare și lucioasă.

Din păcate, toată familia lui Samuel Finkelbaum a fost ucisă de naziști. Săracul de el, și-a amintit că a văzut-o pe soția lui într-o groapă. A plâns așa de rău! O iubea foarte mult, pentru că era frumoasă și avea părul lung și creț. A plâns pentru că Rașela era însărcinată cu copilul lor. A murit și el. Mi-a fost milă de ei.

După ce a fugit din lagăr, Samuel a fost disperat. A rămas 5 ani după terminarea războiului într-un apartament micuț și urât. Credea că încă e război. El a făcut cu mâna lui niște păpuși, cu gândul la cei din familia lui. O păpușă pentru tatăl lui, pentru mama lui și pentru alții din gașcă. Samuel vorbea cu ele ca și cu oamenii vii. Eu am crezut că e nebun la început, cam dădea din picioare și parcă îl durea ceva. Mama mi-a spus că îl durea sufletul. Și poate că era nebun, dar asta era asta din cauza suferințelor. Se credea cel mai tare păpușar din lume. Râdea, plângea, dansa, cânta, dar din cauză că îi era dor de Rașela. Uneori, vorbeau și păpușile cu el.

Proprietăreasa, care e Natalie Ester de pe Facebook, a vrut să-l scoată afară din apartament și a adus mulți oameni să-i spună că războiul s-a terminat. Samuel nu voia să deschidă ușa, n-o credea și vorbea prin gaura cheii.

Până la urmă, Natalie l-a adus pe prietenul lui, cu care evadase din lagăr. El a cumpărat niște bilete de tren, sperând că vine și Finkelbaum la el în țară, dar au băut ceva dintr-o sticlă, au plâns puțin, apoi prietenul din lagăr s-a dezbrăcat și și-a scos cămașa de pe el. N-au mai plecat nicăieri, au rămas acolo.

 La sfârșit, proprietăresa striga: „Domnule Finkelbaum, domnule Finkelbaum, nuuuu!”

Apoi s-a lăsat un fum trist și horor, ca cel din lagăr, când naziștii îi gazau pe evrei și au dispărut toate păpușile, încet.

Andrei Cristian Mateescu, 10 ani.

Foto: TES

0

Povestiri din Bucuresti – recenzie – Andreea Iulia Toma

Dana Fodor Mateescu scrie de ceva vreme – poezie, articole, proză – iar scrierile sale au un farmec ghiduș, dulce-amărui. De câțiva ani îi urmăresc textele pe Facebook și m-am […]

Dana Fodor Mateescu scrie de ceva vreme – poezie, articole, proză – iar scrierile sale au un farmec ghiduș, dulce-amărui. De câțiva ani îi urmăresc textele pe Facebook și m-am bucurat să aflu, la finalul unui fragment dintr-o povestire, pe care îl citisem entuziasmată, că povestiri asemenea aceleia aveau să vadă lumina tiparului într-un volum. Și între timp, a apărut și volumul – „Povestiri din București”, la Editura Cartea Românească, pe care l-am vânat la Bookfest printre primele. Bănuiam că o să-mi facă plăcere să-l citesc, dar a fost mai bun decât mă așteptam. Lumea aceea pe care o intuisem din postările de pe Facebook a prins contururi clare în paginile cărții, răspândind emoție și nostalgie, dar nu una siropoasă, ci una izvorâtă din îngăduința cu care ne privim trecutul, anii care s-au dus și înapoi nu se mai pot întoarce decât în amintire. Iar amintirile autoarei sunt legate cu fire invizibile de București, orașul „încrezut ca un păun, schizofrenic, dar genial, frumos și încă tânăr”, care „ Se îmbracă în arome, dulci, iuți, grele, uitate, excitante, enervante, oribile, plăcute și neașteptate, apoi se dezbracă la pielea goală și își aruncă totul de pe el. (…) Acum pute ca un om al străzii care a băut țuică din ștrampi murați și pufoaică, ca apoi să miroasă a floare de tei, a speranță și a var proaspăt abia dat pe coaja copacilor.” (pag. 117)
Am scrutat cu un interes deosebit povestirile Danei Fodor Mateescu pentru că, din întâmplare, am locuit în apropierea străzii Petru Maior, unde autoarea și-a petrecut o parte din copilărie, iar acum locuiesc lângă Gara de Nord, cea care este evocată în prima povestire, intitulată „Gara din mine”. Probabil că această zonă constituie un reper încărcat de poveste pentru mulți, însă în acest volum ea este învăluită în dulceața copilăriei, o dulceață aromată, al cărei gust nu-l poți uita oricât de mulți ani ar trece. Cu oarece timp în urmă mi-au atras atenția vorbele unui om simplu, de la țară, care spunea cam așa: „Sufletul de copil e ultimul care moare din noi”, referindu-se la amănunte întipărite în minte în anii copilăriei. „Povestirile din București” ilustrează perfect această idee și le-am citit cu o anumită emoție, chiar dacă nu am copilărit în acest oraș. Am călătorit însă în timp, am adulmecat mirosurile fascinante și m-am lăsat pătrunsă de atmosfera aproape magică, savuroasă, populată de personaje pestrițe, am râs și-am plâns în acest periplu duios prin Bucureștii de ieri și de azi.

Era pe la sfârșitul lui mai, când Bucureștiul înnebunea de dor, s-ar fi smuls cu totul din rădăcini, ar fi fugit și s-ar fi iubit pe câmp cu te miri ce localitate proaspătă din apropiere. Dar Bucureștiul rămânea pe loc și doar zbuciumul lui se transmitea oamenilor care trăiau și visau în el.

Începutul secolului 20. Maica-mare, Steliana, stătea pe terasa vilei din apropierea Herăstrăului și pigulea la un mileu, atentă să nu piardă firul sau… numărătoarea. (…) De undeva se auzea cântând la patefon Cristian Vasile: „Când apari, seniorita, în parc pe-nserat/ Curg în juru-ți petale de crin…” Se trezi oftând, nici ea nu știa de ce. (pag. 88)
Autoarea și-a trăit copilăria în „Epoca de aur” și o parte din povestiri au ca fundal această perioadă, furnizând un umor specific, dulce-amar. Deși nu e un teritoriu nou al literaturii contemporane, din scrierile Danei Fodor Mateescu răzbate un „je ne sais quoi” ce le conferă un aer inedit, în care umorul se îmbină cu ironia și cu o melancolie îndreptată nu către vremurile binecunoscute, ci către visurile și speranțele unui suflet tânăr, pe care restricțiile și lipsurile de-atunci nu reușeau să le înnăbușe. Printre ziduri coșcovite ce răspândeau un miros muced, martori ai unor vremuri și mai îndepărtate și mai fascinante, vânzătorii ambulanți își strigă mărfurile ispititoare, spre bucuria neștiută a copiilor care, din ele, își plămădesc aluatul amintirilor de mai târziu.

Frânturi de viață, frânturi de timp, așternute pe hârtie cu naturalețea cu care le-ai povesti unor prieteni dragi. Am citit aceste povestiri ca pe apă, am gustat din ele cu poftă, le-am savurat aromele și la final mi-a părut rău că nu sunt mai multe, însă atmosfera lor a rămas cu mine. Pot să mă întorc oricând la ele, cu aceeași plăcere ca la prima lectură.

De Andreea Iulia Toma – în 29 mai 2017 – https://bookhub.ro/

 

Editura Cartea Românească

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini:  128

ISBN: 978-973-23-3202-3

Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.

0

Alexandru Paleologu. „Ambasadorul golanilor” a trăit infernul pușcăriilor comuniste

Încă din copilărie, Alexandru Paleologu şi-a dorit să scrie şi să devină ambasador în Franţa. Până să devină scriitor şi „ambasador al golanilor” în 1990, a trăit paradisul lumii aristocratice, […]

Încă din copilărie, Alexandru Paleologu şi-a dorit să scrie şi să devină ambasador în Franţa. Până să devină scriitor şi „ambasador al golanilor” în 1990, a trăit paradisul lumii aristocratice, groaza clandestinităţii, infernul puşcăriilor comuniste.

S-a născut într-o Românie liberală, capabilă să-și asigure locul politic și economic în rândul țărilor civilizate europene, a crescut într-o casă boierească cu blazon la poartă în climatul moraliștilor francezi, după ce l-a descoperit pe Montaigne în biblioteca tatălui său. Discipolul lui Constantin Noica, care a trăit între 14 martie 1919 și 2 septembrie 2005, nu și-a refuzat nimic din ce i-a oferit viața: petrecerile lumii aristocrate, aventuri galante și voluptoase, a trecut prin războaiele mondiale, a cunoscut foamea, bătaia, durerea, mizeria pușcăriilor comuniste. Era un boier al spiritului, trecuse de 70 de ani, în 1990, când a fost numit ambasadorul României la Paris, doar patru luni. Nu-și mai dorea această funcție.

Băiatul de familie cu nume răsunător și modelele lui literare

Copilăria, adolescența și tinerețea s-au desfășurat într-o ambianță asemănătoare cu a interioarelor din tablourile lui Pallady, așa cum amintea adesea: „Arta lui reprezenta pentru mine un reper sufletesc esențial”. La șapte ani, bolnav de pojar, bunica-i citește din scrierile contesei de Segur și Alecsandri. Chirița îl face să râdă, iar Caragiale îl șochează.

„Îmi doream în copilărie două lucruri care de altfel s-au și împlinit, însă mult mai târziu decât am crezut și am sperat și într-o formă mult mai puțin satisfăcătoare decât îmi imaginam eu în gândurile mele infantile: să fiu scriitor și totodată diplomat. Diplomația, mi se părea mie, reprezintă cea mai bună condiție socială pentru scriitor. La finele adolescenței mele, aceste dorințe începuseră să se realizeze. Publicam eseuri și intrasem în diplomație unde aveam toate atuurile. Eram, așa cum se spune, băiat de familie, cu un nume răsunător, care putea fi privit cu o anume favoare, mai ales că nu eram tâmpit, și puteam justifica prin merit personal avansurile. Mă vedeam ajungând cu ușurință ambasador. Nu un ambasador oarecare, ci ambasador în Franța.”

În liceu publică în revista „Vlăstarul”, despre moraliștii francezi, pe care bunica-i avea în bibliotecă, volumele legate cu în piele cu titlurile gravate în aur. „Când Eminescu a început să curgă peste mine ca o cascadă, cu laturi variate, noțiuni de filosofie, aveam 18 ani, și o experiență erotică și sentimentală care o depășea pe cea a colegilor mei.” Primul model în adolescență i-a fost Paul Zarifopol, editorul primelor trei volume Caragiale cu aparat critic. Cartea sa, „Pentru arta literară” a fost una de căpătâi, pe care a recitit-o până a știut-o pe de rost. Pe lângă alte modele ca Montaigne, Nietzsche, Caragiale și Goethe, articolele scrise până în 30 de ani sunt ghidate de spiritul lui Zarifopol.

„Cititndu-l pe Sadoveanu la 45 de ani, am avut revelația extraordinară a cosmogoniei lui, ca totalitate a viziunii și revelația sensurilor simbolice și inițiatice în opera lui.” Fascinat, scrie cartea „Treptele lunii sau calea către sine, o contribuție la hermeneutica lui Sadoveanu”.

Face armata la 21 de ani într-un mediu luxos, la Școala de ofițeri de cavalerie, cu reguli fixe. A dat admitere la Conservator pentru că era Alice Voinescu profesoară. O cunoscuse pe când avea 5 ani. Parcurge trei ani într-unul, cu gândul că va fi regizor, apoi în 1949 renunță. Cultura uluitoare nu-l ajuta. Își dă seama că pe lângă talent, trebuia să facă spectacole sub tutela realismului socialist și a diverșilor ideologi de serviciu. Experiența cu teatrul l-a ajutat când a fost secretar literar la Teatrului „I.C. Nottara” din București.

„Am fost un tânăr monden – dandy și monden – și mergeam la baluri la „soaréle”. Mă plictiseam de moarte și-mi plăcea enorm. Îmi plăcea apariția tinerelor femei care-și studiaseră de acasă efectul toaletei lor. Eram un prost dansator. Dansam mult și prost. Ca un fel de obligație că trebuia să fac ceva. Dansam, fumam havană.”

Fiul de boier urmărit de Securitate, fugar prin provincie

Tânărul prezentabil, cu relații de familie, prietenii strălucite și influente, cu o educație solidă și cultură aleasă, a absolvit Dreptul și a fost dat afară din Ministerul Afacerilor Externe cu tot corpul diplomatic, în 1947, înainte de abdicarea regelui Mihai, după ce venise la conducere Ana Pauker. Se angajează pe un șantier. Era urmărit de Securitate. După un prânz la Capșa, își trimite soția acasă cu un prieten, ca să le spună securiștilor că a plecat cu trenul, iar ea s-a întors cu amantul ei. „Secretul” era divulgat în fața familiei pentru salvarea situației grele în care se afla conu Alecu. Divorțează de prima soție. Este ajutat de către mama sa, care-și vinde lucrurile din casă pentru a-i plăti confecționarea un buletin fals. Devine o vreme fugar prin provincie. I se emite mandat de arestare. Ca să se salveze, trece prin trei spitale de nebuni, tratează boli venerice pe care nu le avea. Pierde tot, casă, haine, bibliotecă.

Îl cunoaște pe Vladimir Ghika, prinț, preot și martir, canonizat de niște ani și depus în catedrala Sf. Iosif din București. Datorită lui se convertește la catolicism, însă sub influența lui Noica, între 1950-1951 se îndepărtează de religie.

Trece războiul, vin comuniștii la putere, se fac arestări masive. Ca să-l ajute, regizorul Dinu Negreanu îi propune să plece la Leningrad, ca să învețe limba unei literaturi geniale, să-și dea doctoratul acolo, apoi să se întoarcă în țară aranjat. Refuză. Ar fi putut face o carieră briliantă în vremea comuniștilor, dar era prea mare efortul de a scrie pe placul altuia, nu și al lui. Fusese boier crescut sub influența moraliștilor francezi și nu-și trăda convingerile.

„Cine fuge de suferință nu poate avea acces la alchimia bucuriei și nu poate cunoaște fericirea. Durerea, umilința, coborârea în infern sunt probe fără de care fericirea nu există. Am știut încă de foarte tânăr că trebuie să plătesc, și nu cu preț mic, fericirea de care aveam parte. Închisoarea, cu toate asprimile ei, o așteptam în mod obscur demult, iar când i-a venit vremea nu m-am gândit să scap.”

Citeste mai mult…

0

Chiloții

Mamaia era plină de găini cărora le dăduse nume de oameni. Cocuța, Lola, Marcela, Piroșca, Ildi, Ibi, Fetița, Leia, Golașa, Melania și Petruța. Ele creșteau și se înmulțeau în curtea […]

Mamaia era plină de găini cărora le dăduse nume de oameni. Cocuța, Lola, Marcela, Piroșca, Ildi, Ibi, Fetița, Leia, Golașa, Melania și Petruța. Ele creșteau și se înmulțeau în curtea noastră, lungă ca o arteră femurală de uriaș, dar ele trăiau mai mult pe pielea ei. De la depărate, mamaia părea un pom cu găini, în loc de ramuri.

Galinaceele se obrăzniciseră, i se cocoțau pe cap, pe umeri, de poalele fustei i se agățau cu ghearele și cârâiau toate-n cor. Apoi, când mamaia le certa, ele răspundeau, ofensate: cococococo, cârr- cârr, coocoooo! Și o priveau cu un singur ochi.

Se găinățau pe unde apucau. Intrau în casă, se urcau pe masă, pe pat, pe mobile, pe aragaz, săreau printre oale și strachini de Corund. Erau incredibil de tâmpite.

Cocoșii, doar trei la număr, erau cu toții pitici și isterici ca niște pechinezi turbați. Pe unul aproape că l-am omorât eu, pentru că l-am vopsit cu verde.

Unul se numea Ghiță-Dej, după celebrul conducător comunist, altul Păvălucă, după fosul ei soț, tata lui tata. Pe ultimul, cel mai rău, l-a botezat Hans. Așa îl chema pe un neamț la care fusese ea „fată în casă” în timpul războiului.

De la el se învățase mamaia să asculte muzică clasică, ea care avea doar patru clase. Nazistul punea Wagner la patefon când îl bărbierea ordonanța și când venea Lola pe la el, „o damă din Grivița, pricepută la toate, bat-o sfinții”!, zicea mamaia. Când auzeam așa ceva, îmi imaginam că Lola e o femeie fantastică și frumoasă ca o zână. Știa de toate: să facă mâncare, să danseze, să cânte, să picteze sau să sară cu parașuta, că doar era război, nu? Ce nu înțelegeam era de ce zicea mamaia s-o bată sfinții? Și cum coborau ei din ceruri (Pe frânghii? Pe tobogane? Săreau pur și simplu?) și o alergau pe biata femeie cu ciomegele…? Nu era clar. Clar era însă că una dintre găini, cea mai jumulită, mai găinățoasă, mai chioambă și mai curvă, se numea Lola. În memoria damei care se giugiulea cu nazistul. Bun! Asta am priceput-o mai târziu, d-aia am băgat precizarea.

Citeste mai mult…

0

Rugăciunea

Mama Tână cosea la ceva. Pe genunchi avea un ștergar nou ce ascundea, pe jumătate, o cusătură. -Ce faci acolo, Mamă Tână? -Rugăciune, draga mumii. -Rugăciune? Nu…coși? -Ba cos, draga […]

Mama Tână cosea la ceva. Pe genunchi avea un ștergar nou ce ascundea, pe jumătate, o cusătură.

-Ce faci acolo, Mamă Tână?

-Rugăciune, draga mumii.

-Rugăciune? Nu…coși?

-Ba cos, draga mumii, cos. Cos la ie.

-Coși? Adică nu…rugăciune?

-Ba cos…o rugăciune!

-Cum?

Să coși o ie, draga mumii, îi rugăciune, trebuie să te rogi Ceriului să-ți pună stelele și luna în pui, să te rogi pământului să-ți pună râurile în ciocănele și florile în picături. Trebuie să te rogi Zânelor-Măiastrelor să-ți pună îndemânarea lor înaintea acului și soarelui să-ți facă strălucitoare pânza. Să coși o ie e o rugăciune din care tu om muritor înveți și după care te miri că mâna ta a primit darul de a face arniciul și pânza, strai de îngeri.

-Eu…nu știu să mă rog așa.

-Îi învăța, draga mumii, îi învăța.

Și Mama Tână mi-a pus ața în ac și m-a învățat primele cuvinte ale rugăciunii. Acul meu scria pe pânză, încet, căci straiul de îngeri se face cu trudă și…să coși o ie e o rugăciune.

-Iar s-o porți e o binecuvântare, draga mumii.

De Maria Grancea

Fragment din volumul „Povești din Avrigul meu frumos” Editura RCV Publishing, 2016.

 

0

Pădurea din mine

N-o mai văzusem de mult, dar o știam aproape, o auzeam noaptea cum mă cheamă șoptit: „Hai, Muchinuțo, mi-au înfrunzit copacii, vino! Te aștept!” (Eu nimic, Batman, Batman…!) Recunosc că […]

N-o mai văzusem de mult, dar o știam aproape, o auzeam noaptea cum mă cheamă șoptit: „Hai, Muchinuțo, mi-au înfrunzit copacii, vino! Te aștept!”

(Eu nimic, Batman, Batman…!)

Recunosc că mi-era un dor nebun de ea, de pulpele ei zvelte, până la nori, de brațele lungi, de părul verde, de păsările, cerul și respirația ei. Aș fi vrut s-o strâng în brațe ca pe-o prietenă regăsită. Însă nu puteam ajunge la ea.

Ieri însă, n-am mai rezistat. Am scăpat din lanțuri, mi-am dat botnița jos și m-am oprit fericită la sânul ei voluptos.

Mi-am pus obrajii pe scoarța plină de mușchi, am tras în piept, adânc, aromă dulce de frunză crudă și rășină de foioase…Un drac de vânticel mi s-a strecurat ca hoțul pe sub bluză (pleacă, mă d-aici!) și, uite-așa, am uitat eu de toate mizeriile pe care mi le fac primitivii. Hihihi!

Privighetorile tocmai se căsătoriseră și cântau de mama focului, cintezoii și sticleții se întorceau veseli din câmpie, iar eu am închis ochii pentru cinci clipe. Cinci clipe de fericire maximă. Încercați și voi! Funcționează!

Dana Fodor Mateescu

28.04.2017

ARTICOLE POPULARE
  • Era în perioada aia când luna mai se îndrăgostește cumplit de iunie, își dă pletele pe spate și-și dezlănțuie toate forțele: vântul parșiv, care-și strecoară degetele pe unde nu te […]

    O noapte caldă-n București

    Era în perioada aia când luna mai se îndrăgostește cumplit de iunie, își dă pletele pe spate și-și dezlănțuie toate forțele: vântul parșiv, care-și strecoară degetele pe unde nu te […]

  • Păpușarul este o piesă de teatru specială. Am fost aseară cu mama și am văzut tot. Acest spectacol se referă la suferințele oamenilor și copiilor evrei din lagărele naziste. Piesa […]

    Păpușarul

    Păpușarul este o piesă de teatru specială. Am fost aseară cu mama și am văzut tot. Acest spectacol se referă la suferințele oamenilor și copiilor evrei din lagărele naziste. Piesa […]

  • Dana Fodor Mateescu scrie de ceva vreme – poezie, articole, proză – iar scrierile sale au un farmec ghiduș, dulce-amărui. De câțiva ani îi urmăresc textele pe Facebook și m-am […]

    Povestiri din Bucuresti – recenzie – Andreea Iulia Toma

    Dana Fodor Mateescu scrie de ceva vreme – poezie, articole, proză – iar scrierile sale au un farmec ghiduș, dulce-amărui. De câțiva ani îi urmăresc textele pe Facebook și m-am […]