ULTIMELE POSTURI
REPORTAJE - COMENTARII - POVESTI DE VIATA - ACTUALITATE - OAMENI SI FAPTELE LOR
3

Carol Lehmann, povestea omului de stâncă

Eram copil când i-am auzit prima dată pe ai mei vorbind despre Lehmann. Carl Lehmann. Să fi avut vreo nouă ani sau mai puțin. Unii îl strigau Carol, alții Carl. […]

Eram copil când i-am auzit prima dată pe ai mei vorbind despre Lehmann. Carl Lehmann. Să fi avut vreo nouă ani sau mai puțin. Unii îl strigau Carol, alții Carl.

Era o legendă vie Lehmann, oamenii din Brașov, și nu numai de acolo, îl respectau și-l priveau ca pe un zeu al muntelui. Trecea pe stradă sprinten, elastic, cu un rucsac în spinare, bocanci și un piolet într-o mână. Omul munte.

Avea un mers calculat ca un ceasornic, indiferent de împrejurare, mers care îl ajuta sa-și conserve energia pe o perioadă îndelungată. Unii chiar au denumit asta: „pasul Lehmann” și au putut constata că acest stil de mers îi ajută să urce pe munte aproape fără să obosească. Intra într-un soi de rezonanță cu mediul și pacă pașii îl purtau singuri spre locul unde avea de mers.

lehman.jpg 1

Anii 70. În prim-plan, arh. sef al Brașovului, nașul meu, Puiu Secăreanu. Planul doi, Carol Lehmann, omul munților.

-Bună ziua, domnule Lehmann, îi ziceam.

-Să trăiți, ne răspundea el.

-Unde vă duceți?

-Până la Predeal. Am o treabă acolo…

Și pleca mai departe. O lua pe „Șirul plopilor” (Calea București) până la Dârste, de-acolo spre Dâmbul Morii, apoi pe Rențea, și într-un final ajungea în Predeal.

Carol Lehmann parcurgea distanțe incredibile pentru un om obișnuit. Pentru el era o nimica toată să meargă pe jos din centrul Brașovului până la Omu, prin Râșnov și Bran, pe la uzina electrica, apoi la stâna lui Hărman cel tânăr și tot așa, până ajungea în Valea Cerbului, apoi la Mălăești, urca prin hornuri, la Lacul Țigănești, și tot așa până la Omu. După aceea, străbătea platoul Bucegilor. Îl cunoșteau până și pietrele. În tinerețe, omul acesta a venit pe jos tocmai din Siberia…

Seara, când se întorceau părinții mei de la serviciu, povesteau cât și mai câte, dar ce-mi plăcea cel mai mult era când aduceau vorba de „Moș Lehmann”.

Era incredibil acest Carol Lehmann! Magic chiar. Am să vă povestesc ce știu de la oamenii din orașul meu și de la ai mei. Cunoștea potecile din munți cu ochii închiși, de la cinci ani umbla pe ele.

Muntele nu era munte pentru el, ci un frate, o ființă cu inimă, trup, sânge și creier. Iubea natura cu adevărat. Nu avea teamă de nimic, cel puțin așa auzisem. Lehmann se cățăra pe stânci, se întâlnea cu fiarele pădurii, trecea prin ploi și furtuni devastatoare, dar întotdeauna ajungea teafăr unde-și propunea.

De Anul Nou sărbătorea într-un mod aparte, alături de motanul lui credincios. Îl vâra în rucsac și plecau împreuna din centrul Brașovului la „Șapte scări”, cale de vreo 20 de kilometri, pe un ger de crăpau pietrele. Toată noaptea stăteau acolo, mâncau ceva, beau apă sau ceai cald din termos, apoi se întorceau acasă, ca doi prieteni de-o viață.

Doamne, din ce e alcătuit omul ăsta?, mă întrebam adesea. Mie mama îmi îndesa două căciuli pe cap, fular la gât, trei perechi de nădragi pe mine și tot îmi era frig și răceam cumplit. Lehmann avea un foc în vene, care-i ținea de cald…

Bărbatul s-a născut în anul 1894, la Bran. Era tânăr când a început Primul Război Mondial și a fost chemat la luptă. A căzut prizonier și a ajuns într-un lagăr din Siberia. Carol Lehmann i-a povestit mamei mele, care era pe vremea aceea dirigintă de șantier la Hotelul Cioplea din Predeal, cum a fugit din lagăr. Acolo l-a prins Revoluția Socialistă din Octombrie și n-a mai suportat. Ori, ori.

-Doamna Mateescu, zicea Lehmann. Ar trebui să se facă un film despre mine. Am fugit ca din pușcă. Am mers 2000 de kilometri, m-am ascuns pe unde am putut, prin poduri, pivnițe, grajduri, m-am îmbrăcat cu haine de femeie, să nu mă recunoască cineva, am străbătut pustiul Karakum. Știți cum e acolo? Ca în moarte. Ca pe altă lume. Frig, vânturi care te doboară, pământ gol cât vezi cu ochii. Singurătate. Îmi era așa dor de țara mea, de munții mei! Am ajuns la un moment dat în teritoriile stăpânite de Armata Roșie. Acolo am făcut mai multe meserii, ca să câștig o bucată de pâine. Am fost și tâmplar și bucătar. Până la urmă iar am căzut prizonier, nu știu cum s-a întâmplat. Ghinionul! Dar iar am evadat. Nu m-am lăsat! Am luat la talpă Buhara, Estonia, granița Iranului, aveam bube pe talpă, doamna Mateescu, vă rog să mă credeți. Bocancii se făcuseră praf, i-am legat cu sfoară. Mâncam ce găseam, fructe, păpădie, ștevie, știr. Dar am reușit și, după mult amar de vreme, am ajuns acasă, la munții mei. Când m-au revăzut cei care mă cunoșteau nu le-a venit să creadă. Era slab-mort, cu ochii duși în fundul capului, mi se vedeau coastele. Sunt eu, Carol, le-am zis. Nu credeau…

Lehmann avea niște ochi albaștri pătrunzători, frumoși și blânzi, un păr cânepiu spre blond, pieptănat nemțește. Era atletic, numai mușchi, tendoane și piele. Mânca puțin, nu fuma, dormea cât trebuie, nu bea alcool. Era calm. Când îl apuca dorul de ducă, pleca în munți. Dormea pe unde apuca, în cort, sub brazi, prin peșteri. Îi plăcea să ia contact cu pământul, să calce cu tălpile direct pe mușchiul moale al pădurii. A muncit non-stop, mereu făcea câte ceva. Ba repara o clanță, ba un scaun, ba fugea, dacă era vreme bună, pe poteci ca să dreagă un semn stricat, un marcaj distrus.

„Nu îi înțeleg pe unii care strică marcajele – zicea. De ce fac asta? Nu se gândesc că cineva a muncit pentru ele, le-a făcut din dragoste pentru turiști, pentru oameni, a vrut să-i ajute. Știi câți se rătăcesc și poate că unii își pierd viața din cauza unui zăpăuc fără minte. E păcat. Viața e neprețuită. Tu să nu faci așa ceva, da? Și dacă vezi pe vreunul că distruge, să vii să-mi spui mie și să ții minte locul, ca să mă duc și să repar.”

Lehmann era bun prieten și cu nașul meu, Puiu Secăreanu, arhitectul șef al Brașovului. Luau la talpă, împreună, cărările munților. Dar unde n-au fost ei?! În Făgăraș, în Piatra Craiului, în Bucegi. Nu-i mai găseai cu săptămânile. Și odată apăreau, arși de soare, slabi, obosiți, dar atât de fericiți. Parcă țineau în ei o taină pe care nu aveau s-o spună nimănui.

Toată viața lui Carol Lehmann a fost legată de munte. El a fotografiat, a desenat numeroase hărți, trasee, care și azi ajută turiștii. A lăsat în urmă o arhivă foto uriașă, imagini incredibile ale versanților muntoși din Fagaraș, Piatra Craiului, Bucegi, surprinse în perioade ale anului în care nici cei mai iscusiți montaniarzi nu s-ar fi încumetat să-i viziteze. Pe vremea aceea imaginile acestea erau nelipsite din ghidurile montane sau cărți despre frumusețile Patriei, însă unii autori îi omiteau semnătura, din pricina rezonanței germane a numelui, într-o vreme în care nu era bine să ai „legături cu cetățeni străini”. Moș Lehmann nu se supăra de aceste mici furturi, pentru că prețuia mai mult mesajul care trebuie să ajungă la iubitorii muntelui.

În odaia lui mirosind tainic a ciocolată veche și mere coapte, situată la doi pași de poarta Schei, vizitatorii puteau pătrunde într-un univers fascinant. Pe pereți erau aninate fotografii vechi, unele în culori sepia, cu creste sălbatice înzăpezite. Mi-aduc aminte de o imagine a schitului Peștera din Bucegi, iarna, facută de la înălțime. Pentru cei care cunosc geografia locului, trebuie să ai o extraordinară abilitate să te cocoți pe un versant înghețat din apropiere, ca să iei un asemenea cadru. Dar el putea. Avea sfaturi pentru toată lumea și în special pentru cei care urcă pe munte. Îi învăța cum să ocrotească natura, cum să se respecte între ei pe înălțimile alpine, ce să facă atunci când dau nas în nas cu urșii sau cu alte animale sălbatice. Carol Lehmann nu se speria de ele, le ducea iarna mâncare, vara repara potecile, punea semne și marcaje împreună cu voluntarii din zonă, curăța izvoarele. Cred că îi datorăm lui Lehmann multe dintre drumurile turistice montane din județul Brașov.

Îmi mai amintesc că, la sfârșitul anilor 70, când ne-am mutat din Bușteni la Brașov, îl vizitam mereu ca să mă ajute, să mă învețe să fac fotografii. El era expert. Locuia într-o casă veche, pe strada Nicolae Bălcescu, la numărul 2. Avea o curte lungă plină cu flori, cu mușcate roșii, grase și sănătoase. M-am dus într-o zi la el cu mama.

Repet, avea sute de poze alb-negru, unele răspândite peste tot, pe masă, pe noptieră, în sertare. Imagini cu munți, poteci, peisaje, animale sălbatice, creste alpine, turiști, cabane, vânători.

Pe pat parcă dormea cineva. Plapuma era făcută sul, la peretă, și de la depărtare părea un om. La capăt, pe noptieră… era o fotografie cu o femeie tânără și frumoasă.

-E soția mea, mi-a explicat el. A murit la începutul secolului. Avea 21 de ani.

razvan mic

Eu la 12 ani. Brașov. Foto: Carol Lehmann.

Mama mi-a povestit că a iubit-o așa de mult pe nevasta lui, încât nu s-a mai căsătorit, iar fotografia a ținut-o la capul patului toată viața, ca pe-o icoană.

În altă zi iar l-am vizitat, îmi dăduse mama niște mere pentru el. Mere mari, roșii, de la Măieruș…Mi-a deschis ușa. Era cam obosit și cam răcit, strănuta. Să tot fi avut vreo 85 de ani. L-am întrebat ce mai face, iar el:

-Hehehe, se plimba azi dimineață, p-aici prin curte, aia cu coasa…

M-am speriat. Chiar l-am crezut.

-Cum așa? Ați văzut-o dumneavoastră?

-Da. Se uita la mine, pe geam. Dar m-am luat de ea imediat, am ieșit cu măturoiul și a fugit. S-a speriat.

….

De la Carol Lehmann, omul care a iubit muntele ca pe un frate de-al lui, (sau chiar mai mult) am învățat multe. Lenea, răutatea și prostia sunt cei mai mari dușmani ai omului. Lâncezeala ucide spiritul și alungă tinerețea.

Cunoscuții l-au apreciat și catalogat ca alpinist, ghid montan, ecolog, cartograf și talentat fotograf al crestelor montane. Sute de imagini inedite au rămas în urma lui. Și nu numai ele… Carol Lehmann ne-a arătat tutuor partea misterioasă si nevăzută a crestelor, simțea pericolele și capcanele, îi îndruma și ajuta pe turiștii aflati în primejdie și era împotriva distrugerii muntelui sub orice forma s-ar fi produs aceasta.

Carol Lehmann a plecat din lumea noastră în 1990, dar sufletul lui a rămas undeva în munți, liber, tânăr și fericit.

Răzvan Mateescu

Foto slide: Carol Lehman și arhitect Puiu Secăreanu. (arhiva personală)

 

 

0

Păstorel Teodoreanu, epigramistul care și-a dăruit inima femeilor și ficatul vinurilor

Contele Hermann von Keyserling observa, în „Analiza spectrală a Europei”, că România era singura ţară în care se cultiva epigrama ca gen literar şi că exista statutul de epigramist. Nu […]

Contele Hermann von Keyserling observa, în „Analiza spectrală a Europei”, că România era singura ţară în care se cultiva epigrama ca gen literar şi că exista statutul de epigramist. Nu remarcase că genul fusese cultivat la noi de magistraţi şi avocaţi.

Dintre epigramiștii noștri reamarcabili, de la Radu D. Rosetti, I.Gr. Periețeanu la Ionescu Quintus-tatăl, apoi fiul, dar popularitatea maximă a cunoscut-o Cincinat Pavelescu, iar urmașul lui a fost Alexandru Osvald Teodoreanu.

Păstorel Teodoreanu, pe numele de botez Alexandru Osvald, s-a născut în 30 iulie 1894, la Dorohoi. A fost primul băiat al avocatului Osvald Teodoreanu şi al renumitei profesoare de pian la Conservator, Sofia (Musicescu) Teodoreanu. I-a avut frați pe romancierul Ionel Teodoreanu, devenit celebru în urma publicării romanelor „Ulița copilăriei” și „La Medeleni”, şi pe Laurenţiu (Puiu) care a murit în 1918, pe front. Până să devină cunoscut ca epigramist, Alexandru Osvald Teodoreanu a fost judecător la Turnu Severin, iar cariera lui de magistrat s-a curmat brusc, după 1918, în urma respingerii unei acțiuni intentate de către un cetățean a cărui soție părăsise domiciliul conjugal pentru un alt bărbat.

Apelativul „Păstorel” era un privilegiu al intimilor, în vremea copilăriei și adolescenței – povestește prietenul său Alexandru Paleologu în prefața cărții: „Epigrame și alte rime vesele”. Prin 1930 când încă mai locuia la Iași, cu ocazia unui spectacol de revistă, realizat în colaborare cu V. Maximilian, în sala cinematografului Trianon, trece pe afiș: „Iași-cocteil/Cu Max în el/preparat de Păstorel”. Își scria catrenele pe lista de bucate, pe spatele unei cutii de țigarete, pe câte o carte de vizită, mai des șervețelul de la crâșmă, în preajma prietenilor. „Am asistat nu la zeci, ci, probabil, de sute de ori la compunerea unor astfel de improvizații – își amintește Alexandru Paleologu – majoritatea erau gustate pe loc, mulțumită stării euforice a momentului, dar și cele mai reușite, strălucitoare, sclipitor de spirituale, deși, firește, mai puține decât celelalte, totuși multe dintre ele, datorită prolificității geniale a bunei dispoziții a autorului, făceau neîntârziat circuitul întregului parametru al limbii române. În felul acesta porecla Păstorel s-a prefăcut irezistibilul renume.”

Citeste mai mult…

1

Cum a intrat dracul în țigări

Dacă vreți să vă lăsați de fumat (sau să fumați și mai mult, mă rog, e o chestie de unghi!) citiți povestioara de mai jos! După cum știm cu toții […]

Dacă vreți să vă lăsați de fumat (sau să fumați și mai mult, mă rog, e o chestie de unghi!) citiți povestioara de mai jos!

După cum știm cu toții din legende, pe la începutul începuturilor, nemernicii de draci era îngeri. Aveau aripi ample, erau durdulii, simpatici și ascultau cu toții de Marele și Bunul lor Stăpân: Dumnezeu- God.

Dar într-o zi, nu știm exact care, s-au aliniat stelele mai câș, iar unii dintre acești suavi și cuminți îngerași au început să-l invidieze pe Cel Sfânt. Ba că e mai frumos decât ei, ba că are părul mai lung și mai mătăsos, ba că deține cea mai mare putere, ba că…etc, etc. Invidie și ură.

Dumnezeu s-a supărat și i-a aruncat pe cei răi și îndărătnici direct în fundul pământului, mai precis în iad. I-a degradat din funcția de îngeri, iar ei s-au numit draci de atunci. Urâții și-au ales și un șef, pe Scaraoschi, dracul dracilor, negru, bocciu și pus pe nenorociri și stricăciuni sufletești. Vade retro!

Într-o noapte, cocoțat pe un tron de mortăciuni împuțite, Scaraoschi și-a dat cu gheara prin freza de catran și și-a chemat supușii într-o ședință fulger:

-Bă, canaliilor!, le-a zis el. Dacă nu-mi aduceți cât mai multe suflete de oameni, vă distrug, vă rup coarnele cu mâna, vă jupoi de vii, vă presar piper și boia de ardei iute pe răni.

Înfricoșați, dracii au pornit care încotro prin lume. Au adus mii de suflete în iad, de toate națiile și de toate religiile, spre marea bucurie a Întunecimii sale, Scaraoschi, care nu-și mai încăpea în pielea de drac de mulțumire și mândrie. Numai unul, pe nume Nicornilă, n-a reușit să târască în beznă niciun creștin. N-au vrut să păcătuiască și basta!

Scaraoschi, supărat, a dat ordin să fie bătut cu un bici de foc, dar înainte de asta i-a scuipat câteva vorbe:

-Mă dobitocule!! Toți ceilalți draci au reușit să-i facă pe oameni să păcătuiască, să-și înșele nevestele și invers, nevestele să-și batjocorească soții, copiii să-și omoare părinții, au reușit să facă cele mai groaznice nelegiuiri, plăcute sufletului meu beznos, numai tu nimic! Am să te pedepsesc pe măsură și dacă nici după asta nu-mi aduci acilea niște creștini, te fac praf și pulbere, m-ai auzit?! Te trag pe nas, degeneratule! Te fumez în pipă!

Citeste mai mult…

0

Iarna mea de frișcă

Iarna… O bucurie pentru aproape toți copiii de pe lume, dar de ce? Iarna ninge si copiii pot construi oameni de zăpadă sau să se arunce în nea și să […]
Iarna… O bucurie pentru aproape toți copiii de pe lume, dar de ce? Iarna ninge si copiii pot construi oameni de zăpadă sau să se arunce în nea și să facă îngeri.
Dar nu doar atâtea, ei pot să și schieze, să se dea cu sania sau să arunce cu zăpada în sus. 
Eu în iarna aceasta m-am distrat foarte mult! Am simțit mirosul sărbătorilor și mirosul acela de zăpadă, frumos. Parcă era o frișcă zăpada…M-am tăvălit prin ea, am înotat. Era bine de tot. Ningea cu frișcă în curte la mine.
Câinii și pisicile se distrează în felul lor. Motanul meu, Neghiniță, a prins prima lui zăpadă mare și a fost așa de încântat și speriat!
Mi-ar plăcea să fie la fel și când o să fiu mare, dar pentru oamenii mari e ca o povară, pentru că ei trebuie să-și schimbe cauciucurile de la mașini, trebuie să dea zăpada din fața curții și…multe altele.
Zăpada mea  este o frișcă amestecată cu lapte de pisoi. (există!)
Mie îmi pare rău de copiii care sunt bolnavi de cancer și nu se pot bucura de iarnă. Pe ei orice răceală, cât de mică, îi poate ucide. Mi-e milă de ei. Îmi imaginez că stau la un geam și se uită cum ninge. Săracii!
Și ce s-ar întâmpla dacă iarna n-ar fi zăpadă? Dacă n-ar fi sărbători? Eu cred c-ar fi o tristețe uriașă pe toată planeta!
Practic, iarna este foarte frumoasă, rece și plină de sărbători. Are multe.
Andrei Cristian Mateescu
8 ianuarie 2016

 

0

Norocosul – III –

pigei 3 apigei 3 bpigei 3 cpigei 3 dpigei 3 epigei 3 fpigei 3 gpigei 3 hpigei 3 ipigei 3 jpigei 3 kpigei 3 lpigei 3 mpigei 3 npigei 3 opigei 3 ppigei 3 rpigei 3 spigei 3 tpigei 3 tzpigei 3 upigei 3 vpigei 3 xpigei 3 zpigei 3 a 1pigei 3 b 1pigei 3 c 1pigei 3 d 1pigei 3 e 1pigei 3 f 1

0

Norocosul -partea a doua-

pigei 2 a pigei 2 b pigei 2 c pigei 2 d pigei 2 e pigei 2 f pigei 2 g pigei 2 h pigei 2 i pigei 2 j pigei 2 k pigei 2 l pigei 2 m pigei 2 n pigei 2 o pigei 2 p pigei 2 r pigei 2 s pigei 2 t pigei 2 tz pigei 2 u pigei 2 v pigei 2 z

0

Norocosul – prima parte

Autor: Dana Fodor Mateescu

PIGEI 1 PIGEI 2 PIGEI 3 PIGEI 4 PIGEI 5 PIGEI 6 PIGEI 7 PIGEI 8 PIGEI 9 PIGEI 10 PIGEI 11 PIGEI 12 PIGEI 13 PIGEI 14 PIGEI 15 PIGEI 16 PIGEI 17 PIGEI 18 PIGEI 19 PIGEI 20 PIGEI 21 PIGEI 22 PIGEI 23 PIGEI 24 PIGEI 25 PIGEI 26PIGEI 27 PIGEI 28

PIGEI 29 PIGEI 30 PIGEI 31 PIGEI 32 PIGEI 33 PIGEI 34PIGEI 35 PIGEI 36Autor: Dana Fodor Mateescu

ARTICOLE POPULARE