California Dreaming, Andrei Toncu, Dumitru Aruștei și Cristi Nemescu

Califorina Dreaming, California Dreaming, Califorina Dreaming… Moare regizorul Cristian Daniel Nemescu într-un accident rutier, împreună cu alţi doi tineri, şoferul de taxi Dumitru Radu Arustei (student în ultimul an la […]

Califorina Dreaming, California Dreaming, Califorina Dreaming…

Moare regizorul Cristian Daniel Nemescu într-un accident rutier, împreună cu alţi doi tineri, şoferul de taxi Dumitru Radu Arustei (student în ultimul an la Facultatea de Teologie din Piteși și în anul I la Facultatea de Istoria Religiilor, la București) şi designerul de sunet (sound designer), Andrei Toncu. Când trec pe lângă locul acela nefast, de la intersecţia străzii Ştirbei-Vodă cu râul Dâmboviţa, îmi zvâcneşte un titirez între coaste. E dureros. Vrem să scriem un text despre Cristi care tocmai a luat un premiu important, post-mortem. I-am văzut toate filmele, le-a “tras” Răzvan de pe net. Omul e de-a dreptul excepţional, e foarte, foarte, foarte talentat, creativ, inteligent, mi se pare că se joacă, efectiv, cu imaginile, cu sentimentele şi culorile. E un muzician al filmului, compune melodii cu oameni care se mişcă şi zic ceva…Îi respir fiecare cadru, îl simt aproape, lângă mine. Hm! Vorbesc şi scriu despre el ca şi cum ar fi viu, pe undeva prin Romană căutând flori pentru ziua mamei…

Vorbim la telefon cu tatăl lui, compozitorul şi profesorul Octavian Nemescu. Ne aşteaptă acasă, undeva prin Colentina, în spatele bisericii sf. Dumitru. Am inima ca pietroaiele din trotuarele sfârâmate la infinit de “băieţii lui Videanu”. Sunăm. Deschide mama lui. Nu pot să descriu chinul şi nici deznădejdea din ochii ei. Poate doar un pictor iscusit ar putea face acest lucru. Cum să vă spun? Ochii acestei femei nu mai erau ochi, ci două guri care urlau, urlau, urlau si nu le mai auzea nimeni din dimensiunea asta. E nedrept, vulgar de nedrept ce s-a întâmplat şi simt eu revoltă şi spasme şi-mi vine să-njur ca un birjar, să scuip şi să hâţân porţile cerului până deschide CINEVA. De ce?

Îl chema ca pe mine…ce ciudat, Daniel-Cristian. Intru în camera lui, exact “aşa cum a lăsat-o el când a plecat la filmare…”, ne spune tatăl lăcrimând. Patul. Masa de montaj, la care dintr-o inexplicabilă tentaţie, mă aşez şi o mângâi, pun mâna pe căştile lui Cristi, care încă îi mai păstrează amprentele, căldura urechilor ce nu mai aud acum. Parfumul lui, afişele, sinopsisul de film, câteva pastile de Orbit, parcă îi simt răsuflarea mentolată că-mi zâmbeşte, geaca din piele, pe scaun. În stânga, în vitrină sclipesc zadarnic premiile lui. Vorbim despre el…Cum era când era mic, ce făcea, ce jocuri îi plăceau, întrebări tip Libertatea. “Cristi nu era un copil cu care să faci ce vrei. Avea personalitate de mic, zice Erica Nemescu frângându-şi degetele delicate.” Apoi tace. E atât de fragilă! Mi-e frică să nu-i fac rău, mi-e groază să nu calc cu copita ziaristului de tabloid în sufletul ei chinuit. Ne uităm la poze alb-negru. O mămică fericită îşi ridică spre cer bebeluşul care râde la ea. Un tată tânăr îşi ţine la piept, mândru, băiatul care are pantalonaşi scurţi cu răţuşte. Amintiri. Doar atâta le-a mai rămas acestor părinţi pedepsiţi pe nedrept. “Îl aştept să vină, şopteşte mama. Din clipă în clipă sper ca uşa de la intrare să se deschidă şi să apară el: Sărumâna, mamă! Bună, Tată. Mi-e foame!”

Plec ruptă. Neagră! M-aş îmbăta criţă şi-aş plânge cu lacrimi lungi şi fierbinţi, amestecate. Dar sunt gravidă cu o minune şi mă pipâi înfrigurată pe pântec. Ah. E acolo! Ce bine! Cum aş putea să-l păzesc de relele acestei lumi? Cum? Cu cine să negociez liniştea lui? Spuneţi-mi!!! De câte ori mama lui Cristi Nemescu n-o fi făcut la fel??? Sunt foarte tulburată şi tac pentru că mi-e teamă să vorbesc. Şi Răzvan e mut. Cheie, schimbător, acceleraţie, frână. Afară e noapte deja, se lucreză pe Calea Moşilor şi muncitorii care dau cu târnăcopul sunt veseli, nu simt nimic din durerea mea, care de fapt e a mamei lui Cristi, a tuturor mamelor din lume care au rămas fără copii. Şi eu voi fi mamă…Sunt!

La un telefon mobil, pus de cineva pe o roabă staţionară, sună vocea lui Guţă ca o lovitură de bocanc în beregată: “Zboară milioanele vin ca avioanele…” Sunt şi mai tristă.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.