Nea Ilie de la sculărie

Baladă muncitorului român În vremurile de mult apuse (şi de unii sincer regretate) clasa muncitoare reprezenta un element de bază al societăţii. Era cimentul care întărea construcţia socialismului. Marile succese […]

Baladă muncitorului român

În vremurile de mult apuse (şi de unii sincer regretate) clasa muncitoare reprezenta un element de bază al societăţii. Era cimentul care întărea construcţia socialismului. Marile succese comuniste erau realizate cu muşchii muncitorilor, cu braţele lor păroase şi puternice. Milioane de indivizi, veniţi de la ţară, smulşi din sătucul uitat de lume, harnici, drepţi şi cinstiţi se avântau în muncă pentru înălţarea patriei „pă cele mai înalte culmi de glorie”. Astăzi însă, imaginea „omului nou” călit la căldura oţelului s-a cam destrămat, lăsând în loc, un tablou trist al cetăţeanului umilit, fără repere, veşnic în şomaj şi înglodat de datorii. Singura lui „bucurie” o reprezintă crâşma penală făcută din tablă ordinară, unde-şi poate îneca neputinţa, amarul, disperarea. Fostul muncitor al „iepocii de aur” este acum trădat de societate, mai puţin dârz, mai sărac decât oricând, debranşat pentru totdeauna de la fericire.

În trecut, portretul muncitorului obişnuit era învăluit într-o aură de domnitor. Dârz, oţelit în lupta cu viaţa, bun la suflet, modest, înţelept. Muncitorul comunist avea privirile ca o nouă şarjă de oţel. Existau cincinale, sarcini de partid, întreceri socialiste. În fiecare zi aflam din presă cum Uzina 23 August a depăşit planul propus, cu 150% sau Apaca a livrat pentru import, nu ştiu câte tone de cămăşi albastre cu buline albe. Cifre mai mult sau mai puţin umflate. Muncitorul, însă, avea altă stare de spirit. Ştia că atunci când pune osu’ la treabă este respectat de societate şi primeşte un salariu pe măsura faptelor sale. Era ajutat de stat. Avea condiţii. I se dădea o locuinţă. Pufoaică şi cizme de cauciuc. Dacă era fruntaş în întrecerea socialistă dintre întreprinderi sau secţii, era decorat. Lua prime.

Iată ce titrau ziarele de partid, prin anii ‘71: „Pentru şantierul naval Galaţi, anul acesta a fost unul de mari îndrăzneli şi mari succese. S-au realizat, printre altele, trei mineraliere de 12.500 tone, iar dacă facem o socoteală mică, numai în cincinalul trecut meşterii de la SNG au construit 43 de cargouri.” Sau: “1971 a fost şi anul demarării puternice a industriei electronice, a tehnicii de calcul şi aparaturii de măsură şi control, în valoare de 1,5 miliarde lei, la platforma Pipera.”

E de ajuns să intri azi într-o cârciumă lipită de vreo fostă mare întreprindere sau uzină, ca să asculţi ce povestesc „oamenii muncii” la una mică, după program. Bătrânii deapănă celor mai tineri amintiri „dă când ierea bine, dom’le!”. Cică atunci, prin anii ‘80, sudorii, inginerii, lăcătuşii sau cazangiii se întâlneau la cantină în pauza de masă. Înăuntru era cald. Mirosea frumos a mâncare. În ciorbă mai găseau o bucăţică de carne, iar mâncarea de cartofi n-avea nici un cusur. Muncitorul patriei rupea din pâinea comunistă şi înghiţea bucuros. La sfârşit, ştergea şi farfuria. Aprindea o mahoarcă şi se apuca cu drag de lucru la strung.

După 14 ani de capitalism şi libertate, lucrurile s-au schimbat mult. Bietul muncitor român, abia dacă reuşeşte să-şi plătească întreţinerea la blocul unde stă înghesuit cu patru copii, nevastă şi o soacră bolnavă de spondiloză. Din când în când, mai iese în stradă alături de sindicalişti, împins de nevoi şi furie, de neplata salariilor şi de frig. În pauza de masă desface pacheţelul învelit în ziar şi, deasupra strungului îngheţat mănâncă tăcut. Nişte salam cu miros de usturoi, o bucată de brânză, două felii de pâine. Înainte de chenzină sau când salariile întârzie, poate că nici nu are ce băga în pacheţel. În loc de mâncare, bea o cană mare de apă, trage o ţigară şi timpul trece. Stomacul se potoleşte, nu mai roade, iar maţele se opresc din ghiorţăit.

Când e zi de salariu, pe chipurile lor obosite se citeşte teama. Nedumerirea. Încep socotelile: grădiniţa lu’ ăla micu’, rechizite lu’ aia mare, întreţinerea pe noiembrie, curentul, telefonul, haleala. Ar avea nevoie de cizme noi, că alea de acum cinci ani s-au dezlipit, intră apa în ele şi-i îngheaţă ciorapii, de ţigări oare-i mai ajung? Şi, Doamne, cum şi-ar mai unge gâtlejul cu o votculiţă ieftină!

Aşa că, la sfârşitul orelor de program, muncitorul român, trist şi cu obrazul nears, intră în prima crâşmă şi, la lumina chioară din tavan cheltuie banii de întreţinere. După 100 de votcă se mai înveseleşte şi începe să înjure guvernul, parlamentul, apoi preşedinţia. La al treilea pahar plânge după Ceauşescu, pe care, tot el l-a dat jos în ‘89. A doua zi o ia de la capăt cu munca. Datoriile sunt amânate pentru „data viitoare” când totul se repetă. În fiecare clipă aşteapă cu teamă să fie pus pe lista disponibilizaţilor.

Uzinele Vulcan, IMGB, Semănătoarea, Republica, Faur, 23 August, altădată baza industriei româneşti, acum sunt divizate şi majoritatea şi-au micşorat numărul de salariaţi. Uzina Vulcan, rezistă încă. Nu se ştie însă cât. Înfiinţată în anul 1908 unitatea şi-a păstrat profilul. Aici se execută utilaj petrolier şi energetic, subansamble, coturi şi ţevi (fitinguri) pentru diferite firme din ţară şi de peste hotare. Înainte de `89, Vulcanul era o citadelă muncitorească, care avea peste 10.000 de salariaţi de toate categoriile. Muncitori necalificaţi sau cu o şcoală la bază: sudori, lăcătuşi, cazangii, mecanici, electricieni de întreţinere, strungari, frezori, rabotori, tehnicieni, ingineri.

La un pahar ciobit de „mentă” greţoasă, nea Nicu, muncitor bătrân şi cu „esperienţa vorbii” mă lămureşte cum stau „trebile”: „Noi am trecut pân mai multe planuri dă restrucurare. Dă la patru mii dă salariaţi, pă care îi aveam acu’ patru ani, am ajuns la jumătate. E nasol! S-au dus vremurili dă altădată. Matale nu ştii cum e să te duci acasă la nevastă în zi dă salariu fără nici un ban.”

Cuget adânc şi dau din cap. Nu ştiu. N-am de unde şti. Omul povesteşte frecând între degete ţigara. Intră şi alţii în discuţie. Unul dă cu pumnul în masă. Paharele zăngăne. Îmi sare inima. Cică mulţi dintre muncitorii care au plecat în urma disponibilizărilor făcute la Vulcan şi-au găsit de lucru. Alţii s-au reîntors, pentru că societatea, având nevoie de forţă de muncă şi cunoscând profesionalismul foştilor salariaţi, i-a angajat din nou. Există şi muncitori care s-au angajat la alte întreprinderi industriale din Bucureşti, dar şi acolo au avut ghinion. După câteva luni au fost disponibilizaţi. La ora actuală sunt fără serviciu sau lucrează la negru.

La a doua mentă, nea Nicu simte nevoia de analiză: „Don`șoară, mentalitatea muncitorului s-a şchimbat în ultimii ani. Faţă de ‘89 e total diferită. Ce-l macină acu’ pă muncitor e ştresu’. Grija zilei de mâine. Salariile mici şi viaţa grea. Toţi banii se duc pe întreţinere, lumină şi mâncare. Avem o clasă muncitoare stresată, dom`le. La noi au ezistat şi întârzieri de salariu. Dân cauza circuitului bancar, aşa ni s-a zis. Cică durează prea mult până ajunge banii la noi. Altfel, ne deranjează şi fiscalitatea. Impozitele-s prea mari şi pentru salariat şi pentru angajator. Creşte salariu’ unui om care a muncit mult şi a făcut ore suplimentare? Crește şi impozitele şi taxele pentru stat. Păi, în raport cu salariile pe care le avea un muncitor pe vremea lui Ceauşescu, astea d-acu’-s foarte mici, valoric vorbind. Înainte, un pârlit de muncitor îşi permitea să plece în concediu la mare, la munte. Acuma nici nu ştiu dacă 5% dintre ei se duc undeva în concediu. Ete, aşa am ajuns!”, concluzionează dramatic nea Nicu, după ce-i mai cere un „dulcic” ospătarului Marian.

Vrând-nevrând, reuşesc să beau cele 100 de grame de lături mentolate şi remarc impresionată faptul că, muncitor cu state vechi, în prag de pensionare, nea Nicu, e mare meşter în vorbe. Povesteşte, zâmbind cu un dinte din fier lucitor (o fi făcut la strung!) că atunci când se preconiza vreo vizită de-a tovarăşului la uzinele Vulcan, toată lumea era în fierbere, începând cu femeia de serviciu şi până la director. Ce-i mai plăceau vizitele de lucru! Văleu! Contactul direct cu clasa muncitoare. Furnalele în care sclipea vesel oţelul. Strungurile şi frezele. Primul bărbat al ţării era înnebunit să dea indicaţii preţioase, explicaţii şi sfaturi pline de avânt revoluţionar. Oamenii căscau ochii. Aplaudau. „Vulcanu’ era o citadelă muncitorească. Don`șoară, matale ereai mică p-atunci, te duceai la grădiniţă cu lopăţica şi făceai cozonăcei în nisip. Vulcanu’ era o forţă! Să ştia cu două săptămâni înainte că tovarăşu’ vine să viziteze uzina. Muncitorii rămânea peste program, până noaptea. Vopsea maşinile, punea flori la ferestre, iar strada dân faţa uzinei era măturată tot dă oamenii noştri. Păi, întreg bulevardul Sebastian era curăţat dă muncitorii dă la Vulcan. Erea acţiuni patriotice, ceva dă vis.” Oamenii îl aştepta pă Ceauşescu cu lozinci şi flori dă plastic în mâini. Salopetele erea curate, femeile coafate, iar în cizmele de cauciuc puteai să-ţi răsuceşti mustaţa.”

În crâşmă s-a făcut frig şi geamurile au îngheţat tun. Ies aburi din gura muncitorilor care au venit după program să-şi ameţească durerea. Nu sunt mulţi, vreo şase. Masa noastră e şchioapă. Nea Nicu înjură şi bagă ceva sub unul dintre picioare. Gata, nu se mai hâţână. Îmi face cunoştinţă apoi, discret, cu ceilalţi din jur. Niţă de la strung, Vivi, Petrică, Măcănescu de la ţevi, Popa zis şi Frumosu`, Sile, Tică.

„Ete, îl vezi pă ăla cu păru’ alb, alb? Ăla e Ilie dă la sculărie. Om bun, vine dân istorie, ca noi toţi, da’ bea. Era odată să-şi taie un deşt la strung. Ilieeee! Opreşte, mă, compresoru’ şi fii atent aci la mine. Ia zi-i mata lu’ fata asta dă la revistă, nu suntem noi un popor dă muncitori istorici? Ce dracu’!?”

 Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.