DISTRUGEREA MĂNĂSTIRII VĂCĂREŞTI

Dana Fodor și Răzvan Mateescu A trecut mai bine de un sfert de veac de la unul dintre cele mai mari asasinate culturale din istoria României: distrugerea mănăstirii Văcăreşti. Nu […]

Dana Fodor și Răzvan Mateescu

A trecut mai bine de un sfert de veac de la unul dintre cele mai mari asasinate culturale din istoria României: distrugerea mănăstirii Văcăreşti. Nu mai puţin de 22 de lăcaşuri de cult, unele- monumente de o inestimabilă valoare- au căzut pradă, în anii ’80, furiei totalitare, fiind rase de pe faţa pământului, translatate, ascunse după blocuri, din ordinul diabolic al unor oameni fără frică de Dumnezeu. Mulţi dintre cei care au contribuit, într-un fel sau altul la ruperea acestor pagini din cartea de identitate a poporului român, se plimbă azi liniştiţi printre noi. Au vile şi maşini luxuoase, copii şi nepoţi bine văzuţi în societate. Câteodată, însă, în somnul lor puţin şi adesea cotropit de coşmare, le apar chipurile blânde ale sfinţilor de pe pereţii bătrâni ai bisericilor, loviţi nemilos de lama buldozerelor.

Cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei

Construcţia Mănăstirii Văcăreşti a fost începută la 1716 de Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească, om de mare cultură şi rafinament. În anul 1730 acesta moare din cauza ciumei şi este înmormântat chiar în biserica ridicată de el. La conducerea ţării vine însă fiul său, Constantin, cel care continuă lucrarea tatălui. Construieşte înainte de 1736 paraclisul de pe latura estică a incintei şi o nouă curte. Ansamblul astfel format se întindea pe 18.000 mp, şi era cel mai important monument de arhitectură al secolului 18 şi, totodată, cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei. În 1848 Văcăreştiul devine loc de detenţie pentru capii revoluţiei. Din 1864 se transformă în închisoare oficială de stat. Urmează apoi anii declinului. Zidurile sunt zguduite de cutremure, iar lipsa de interes a autorităţilor determină degradarea continuă a edificiului. Totuşi, prin anul 1973 lumea arhitecţilor bucureşteni avea să primească o veste îmbucurătoare: închisoarea Văcăreşti este dezafectată şi se demarează preoiectul de restaurare a lăcaşului. Lucrarea a fost încredinţată unui colectiv de specialişti condus de arh. Liana Bilciurescu. Arh. Gheorghe Leahu, cel care răspundea de numeroase lucrări de arhitectură din zona Berceni, Olteniţei, Piaţa Sudului, a vizitat şantierul împreună cu câţiva colegi entuziaşti, dornici să afle ce se ascundea de atâta timp în spatele zidurilor de cetate ale mănăstirii. Pe vremea aceea, G. Leahu nici nu bănuia că va fi autorul celei mai dramatice mărturii despre distrugerea importantului monument de arhitectură.

Văcăreştii înainte de furtună

Cu puţin timp înainte de cutremurul din 1977 latura de est, cuprinzând Casa Domnească, Galeria pe două nivele, Paraclisul şi parţial Stăreţia erau aproape în întregime restaurate, urmând ca lucrările să continue şi la biserică. Seismul din ’77 avea să producă câteva stricăciuni lăcaşului de cult, dar care, se pare, nu i-ar fi afectat structura de rezistenţă, astfel încât să necesite demolarea. Tot în acel an, Direcţia Monumentelor Istorice a fost desfiinţată şi patrimoniul arhitectural al ţării a rămas la dispoziţia clanului ceauşist. Harta Bucureştiului devenise o tablă de joc pe care Nicolae Ceauşescu se juca de-a arhitectul, punând la pământ cartiere întregi, mutând sau distrugând biserici după bunul lui plac. În spatele lui, o suită de oameni de încredere îi cântau în strună, în frunte cu primarul Capitalei de atunci, Gheorghe Pană, vicepreşedinţii primăriei Dumitru Necşoiu şi Nicolae Iordache, directorul Proiect Bucureşti, Constantin Jugurică şi arh. Şef al oraşului, Paul Focşa. Pe nepusă masă, dictatorul descindea în anumite cartiere. Dădea de câteva ori din mână şi, peste câteva zile, totul era şters de pe suprafaţa pământului. Aşa, au fost distruse, numai în Bucureşti peste 22 de biserici. Pentru mănăstirea Văcăreşti ziua fatidică a fost în 2 decembrie 1984. Ceauşescu, însoţit de apropiaţii lui au făcut aici o vizită inopinată. Urând cu patimă această zonă el a ordonat să se studieze amplasarea unui nou tribunal peste ansamblul mănăstirii Văcăreşti. Pentru intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric de o valoare inestimabilă au urmat zile şi nopţi de coşmar în încercarea disperată de a-l salva. S-a apelat la toate mijloacele omeneşti posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la „Europa Liberă”, în paralel cu propunerea unor soluţii tehnice în măsură să evite demolarea edificiului sau cu consecinţe reduse asupra amplasamentului. Zadarnic! „Marele ctitor” era de neclintit. Memorii semnate de personalităţi culturale ale vremii: Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Răzvan Theodorescu, Peter Derer nu au putut sensibiliza în nici un fel clanul dictatorial, care începuse practic distrugerea. Se credea că Ceauşescu ura Văcăreştiul pentru că aici fusese închis ca deţinut de drept comun sau politic, în tinereţe. În lupta pentru salvarea monumentului a fost implicată şi preşedinta de onoare a Uniunii Arhitecţilor din România, nonagenara doamnă Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui clasic Delavrancea. Ea a cerut sprijinul tovarăşelor Suzana Gâdea şi Tamara Dobrin, figuri de tristă amintire ale Epocii de Aur, cărora puţin le păsa de biserici, de monumente, icoane sau spiritualitate. Doamna Delavrancea a fost plimbată prin C.C. în bătaie de joc, de la un birou la altul, obligată să suporte obrăznicia zeloşilor ofiţeri de securitate postaţi la fiecare uşă.

„Cea mai izbutită biserică din lumea ortodoxă”.

În acelaşi timp, în presa vremii apăreau articole care-l omagiau pe Ceauşescu şi „faptele lui de vitejie”. La începutul anului 1986, pe numai puţin de 9 coloane apare în revista „Săptămâna” articolul „Minciuna are picioare scurte” semnat de Corneliu Vadim Tudor. Iată un fragment: „Hotărârea conducerii de partid şi de stat de a construi un centru civic, pe măsura imperativelor epocii pe care o trăim a fost întâmpinată cu reală bucurie de locuitorii Capitalei […]. Nu este nici un motiv de supărare, ci dimpotrivă, cetăţenii oraşului se mândresc să participe în mod direct la o lucrare, pe cât de nobilă, pe atât de utilă.” Iar la sfârşitul textului scrie: „Capitala României trăieşte acum cel mai frumos moment urbanistic din întreaga sa existenţă, iar bucuria locuitorilor săi nu poate fi adumbrită de nici o propagandă ostilă şi mincinoasă.” Atunci, pe vremea celui „mai frumos moment urbanistic”, cum îl denumea Vadim, au fost distruse, translatate sau mutilate zeci de biserici, a dispărut o cincime din suprafaţa construită a vechiului Bucureşti, s-au distrus spitalul Brâncovenesc, Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”, capela acestuia şi inegalabila Mănăstire Văcăreşti, pe care marele arhitect G. Cantacuzino o numea „cea mai izbutită biserică din lumea ortodoxă”. La sfârşitul lui martie 1985 profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti sesizează studioul Buftea că în timpul operaţiunilor de filmare conduse de regizorul Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect de război a fost afectat grav monumentul istoric Văcăreşti. În incinta mănăstirii s-au folosit aruncătoare de flăcări, petarde şi o mare masă de ostaşi şi vehicole grele, tunuri şi tancuri. În adresă se menţionau fapte grave de vandalism în timpul filmărilor printre care: „fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat, forţarea lacătelor şi a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum şi a uşii altarului Bisericii Mari”. Această operă de distrugere a fost întregită de nişte ţigani pripăşiţi în zonă, care au găsit uşile lăcaşului deschise. Au intrat şi au pus mâna pe tot ce le-a ieşit în cale. În căruţele lor s-au descoperit ulterior valoroase icoane de lemn datând din secolul 18. Din fericire, acestea au putut fi recuperate.

Oraşul fără inimă

Luna decembrie a anului 1986 a fost tristă pentru bucureşteni. Mănăstirea Văcăreşti, inima care bătea pentru ortodoxia românească, dispare pentru totdeauna de pe pământ, rămânând doar în fotografii şi în amintirile oamenilor. Oraşul părea asediat, cu sufletul smuls din piept. Răni adânci răsăreau zilnic în trupul lui, buldozerele sfârtecau cu dinţii lor mari bucăţi din biserici vechi, sfărâmau sfinţii pictaţi pe ziduri, zdrobeau icoane. Bucureştenii stăteau pe margini şi plângeau neputincioşi. În cartea sa „Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti”, arh Ghe. Leahu consemnează emoţionant: „ Pe 11 decembrie 1986, după-amiaza, înainte de înserare, când nu te mai puteai apropia de fosta mănăstire din cauza cordoanelor de securişti şi de militari ce înconjurau zona, am trecut cu jale în suflet prin Piaţa Sudului, să-mi iau rămas bun de la fostul monument. Întreaga incintă din faţă nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc şi Stăreţia erau fără acoperişuri şi fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari orbite negre în zidurile sfărâmate. Până la 15 decembrie 1986, în preajma Crăciunului, terenul pe care fusese ridicată între 1716-1740 falnica mănăstire, era complet liber, totul fusese ras de pe faţa pământului.”

Ultimul preot de la Văcăreşti

Dumitru Argint a fost ultimul preot ortodox care a slujit aici înainte de distrugerea sfântului lăcaş. Povestea vieţii acestui Om cu suflet de heruvim, milos, darnic, tată iubitor, ar putea face subiectul unui roman, dureros de adevărat. Fiica sa, doamna Elena Vişinescu ne-a povestit prin ce calvar a trecut preotul Argint în timpul teroarei comuniste. „Tata s-a născut la 16 iunie 1907 în comuna Şişcani, lângă Huşi. revista 13

A fost pe front în cel de-al Doilea Război Mondial, în regimentul 2 Dorobanţi. Era preot căpitan. A primit multe decoraţii, printre care Steaua României cu spadă, pentru preţioasele servicii spirituale. Tot timpul cât a stat pe front, în genunchi prin tranşee, în frig, ploaie şi zloată, cu bombele explodând deasupra lui, a avut la piept o fotografie de-a noastră, cu mama, sora mea şi cu mine. O păstrez şi acum. E mototolită pentru că a ţinut-o la inimă, într-un buzunar.” După terminarea războiului preotul Argint slujeşte, începând cu 17 iulie 1947, la mănăstirea Văcăreşti. Tot în acelaşi perimetru se afla şi temuta închisoare cu acelaşi nume. Din când în când, deţinuţii erau lăsaţi să vină la slujbă în biserică. În timpul spovedaniei unii dintre ei îi dădeau preotului bileţele pentru familie. Urmărit îndeaproape de Securitate, părintele Argint este acuzat la un moment dat că duce corespondenţa între puşcăriaşi şi rudele lor. El mai este învinut şi de tipărirea unor manifeste anticomuniste. „Îmi amintesc perfect de parcă ar fi fost ieri, mărturiseşte fiica preotului. Tata mă trimitea adesea la părintele Nica Tuţă, lângă Patriarhie, să duc literele de plumb, cu care se tipăreau manifestele. Eu atunci nici nu ştiam ce fac, pentru că nu-mi spunea. Îmi zicea atât: nu te uita în stânga, nu te uita în dreapta! Mergi înainte şi nu te opri decât atunci când îl vezi pe părintele Tuţă!”

PARINTELE Argint revista 13

Pe 10 august 1948 preotul Argint a fost arestat. În miez de noapte, o maşină neagră a securităţii a urcat scrâşnind din roţi dealul Mitropoliei, acolo unde locuia el cu familia. „Ce faci părinţele, te ţii de corespondenţe cu deţinuţii?, l-au întrebat agenţii în timp ce-l urcau în maşină. De atunci, soţia şi cele două fiice nu l-au mai văzut multă vreme. Părintele Dumitru Argint a fost „arestat pentru multiplicarea de de publicaţii interzise” şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 4 ani şi 6 luni închisoare. Ulterior i s-a mai adăugat o pedeapsă suplimentară de 5 ani. Pentru familie a urmat o perioadă crâncenă. Preoteasa era învăţătoare de profesie, dar nu mai avea voie să practice această meserie. Aşa că a fost nevoită să se angajeze ca muncitoare la Uzinele Chimice Române. Trebuia să-şi întreţină cele două fiice. „Biata mama, niciodată nu s-a plâns, dar noi ştiam ce e în sufeltul ei. Venea acasă frântă de oboseală, cu mâinile tremurând. Avea braţele ei albe şi frumoase pline de vânătăi şi de răni, pentru că trebuia să care zeci de suluri de linoleum singură.” Viaţa a fost nemiloasă. Elena şi-a „serbat” majoratul fiind la „vorbitorul” de la Poarta-Albă, privindu-şi tatăl încătuşat, după garduri de sârmă ghimpată. Apoi a fost mutat la Aiud, Caransebeş, Jilava. Torturat, bătut, umilit, preotul Dumitru Argint a îndurat ca un martir totul. Când s-a eliberat era o mână de om. Slab şi trist. Niciodată nu a vorbit familiei despre durerile suferite în închisoare. Niciodată nu s-a plâns. A lucrat ulterior ca zilier, muncitor necalificat, tâmplar, apoi gestionar de materiale. În cele din urmă i s-a permis să fie preot din nou, în 1966 dându-i-se parohia 23 August. Din 1967 până în 1977 a fost preot paroh la o biserică din Balta Albă. A fost chemat la Domnul în data de 16 mai 1988, la 81 de ani.

Rana vie

Azi, locul unde se ridica spre cer Mănăstirea Văcăreşti e pustiu şi rece. Ceauşescu, în paranoia lui ar fi vrut să construiască acolo ceva ce nu s-a mai pomenit în toată lumea! Un edificiu grandios al epocii de Aur, un complex care să aibă o sală de sport şi congrese, cu 12.000 de locuri. Până în decembrie 1989 au fost realizate lucrările de infrastructură şi subsoluri multiple, care, însă au rămas în formă de şantier. Ţiganii au furat tot ce au găsit. Au tăiat fiare, au rupt cărămizi. Acum, mormane de gunoaie, cadavre de animale şi uneori de oameni, fiare şi bucăţi de mobilă putrezesc într-o lumină agonizantă şi iute, aratând cât de mult le pasă guvernanţilor de această zonă. Sau poate altceva se ascunde în spatele acestei indiferenţe? Vom afla, poate, curând. Până atunci, rana de nevindecat, situată pe Calea Văcăreşti 391-393 încă doare.

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.