Unde-au fugit bairamurile de altădata?

Dragii mei, eu cred că petrecerile tinerilor de la începutul anilor ’90 erau total diferite faţă de cele de acum. După revoluţie sau ce-o fi fost ea, aveam cu toţii […]

Dragii mei, eu cred că petrecerile tinerilor de la începutul anilor ’90 erau total diferite faţă de cele de acum. După revoluţie sau ce-o fi fost ea, aveam cu toţii o foame de viaţă, de distracţie, de oameni şi de iubire, cum numai după marile războaie se mai întâmplă. Eu, tânără studentă la FJSC, mă învârteam fericită ca un titirez prin Bucureştiul hilar care încă mai purta urme de gloanţe în obraji şi inscripţii de genul: „Jos Tiranul!” sau „Comunist, te-aş scuipa, dar mi-e ruşine de mine, nu de tine!”.

Prin ’93-’94 aveam o gaşcă a mea de prieteni, rockeri majoritatea, cu care ieşeam seara în târg, colindam crâşme parfumate, care azi nu mai există şi…(ştiu că o să râdeţi de mine, dar asta e…îmi asum copilăria) ne plimbam pe străduţele vechi din centru, sunam la sonerii şi… fugeam. Din când în când, ne dădeam cu capul de pereţi la vreun concert rock, trash sau death-metal, săream, urlam şi dansam, ca toţi dracii. Ne simţeam excelent împreună, râdeam, făceam băşcălie de orice şi de oricine. Atunci nu prea erau cluburi de fiţe, iar discotecile, le numărai pe degete. Nu-mi plăceau. Cel mai bine era când organizam paranghelii la mine, acasă, în Militari. Făceam adevărate orgii…muzicale, un cocktail demenţial de stiluri, accente, urlete, ritmuri, imnuri şi zgomote, cum n-au mai existat nicăieri, niciodată şi nici n-or să mai existe. Ca să ne fandosim, ziceam că pregătim conferinţe de presă şi lipeam pe uşa de la intrare în apartament o hârtie, pe care scriam cu litere de-o şchioapă: CONFERINŢĂ DE PRESĂ. Playlist-ul conţinea piesele trupelor Manowar, Sepultura, Metallica, Morgoth, Survolaj, Led Zepp, Black Sabbath şi Guns N’ Roses, combinate diavoliceşte cu Bjork, Jamiroquai, Beck, Madonna, Snow (Informer), Vaya con Dios, Jovanotti, Inmul legionarilor, Ada Milea, Gică Petrescu, Benone Sinulescu, Aneta Stan, Romica Puceanu şi Jean Moscopol. Astea, cu muzică populară şi de petrecere, erau înregistrate pe vinil şi aparţineau bietei mele mame, care habar n-avea cât de umilite, frecate şi pângărite erau comorile ei folclorice de suflet, când ea lipsea de acasă. Ca bonusuri surpriză utilizam fragmente din filmele româneşti care ne-au marcat pentru totdeauna existenţele fragede: A-11-a poruncă, Moromeţii, Domnişoara Aurica, Prin cenuşa Imperiului, Reconstituirea sau BD în alertă. Toate, „trase” de mine, cu reportofonul, direct de la TV. Sunau groaznic, dar cu volumul la maximum, noaptea pe la 3, îngheţau hematiile-n om când zicea Bibanu: „Trandafire! Patrauleo! Dormiţi, mă?”

Cand o fi mai rau sa ne fie ca acum!

Cand o fi mai rau sa ne fie ca acum!

Vecinii, în marea lor majoritate creştini familişti, cumsecade, absolvenţi de şcoală profesională şi liceu la seral, erau ORIPILAŢI de fiecare dată: „Aoleu, iar a venitără sectanţii ăia la nea Fodor, dracu’ ne ia în noaptea asta!”

Metallica, legionarii, Ozzy şi vinilurile mamei…

Eram altfel, făceam parte din altă specie pe atunci, neconvenţionali, extravaganţi, ciudaţi şi nebuni, spaima cocalarilor care încă mai plângeau în halbe ciobite, behăind cântece ca „Trenu’ vieţii” şi „Prinţişorul”. Aveam o râjniţă de dublu-radiocasetofon, vai de transformatorul lui!, cadou de la Calu Venom (un rocker de 2 metri înălţime, fan Venom, normal! cine l-a cunoscut nu-l mai uită!) şi un pick-up antic şi răpciugos, la care ascultam, când eram mică, poveşti. Pintişor, fratele meu, era DJ, el mânuia platanul, din seară până-n zori, când, mort de beat, lovit de lirism şi melancolie începea să recite din Esenin şi Minulescu, de ne minunam cu toţii cum dracu’ de reuşeşte să nu vomite peste vinilurile mamei şi aşa greu încercate şi violate de deştele lui uleioase.

Să vă dau un exemplu ca să înţelegeţi ce „evenimente culturale” se întâmplau şi împleteau în apartamentul familiei Fodor de la etajul 2, din Militari. Pe la 8 seara puneam Metallica, de încălzire, joc de glezne! Master of Puppets ne plăcea, of course, la nebunie. http://www.youtube.com/watch?v=_z-hEyVQDRA La refren, Pintişor oprea brusc şi băga un fragment de geampara, tip Aneta Stan: „La cramă la Murfatlar”, aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! http://www.youtube.com/watch?v=-9fya8diaho După câteva secunde, iar stop muzica şi freca vinilu’ în sus şi-n jos. Oh, ye’! Între timp, noi, cei prezenţi, mangă, ştangă, înnebuniţi şi loviţi de dambla coregrafică, băteam ritmul cu ciocatele (eram plini de ciocate, altfel nu se putea!) în podeaua fără covor şi pocneam din degete, ca la dansurile populare. Chirăiam, pârâiam, hârâiam, sâsâiam şi fluieram. Primul, urla Hetfield de la Metallica: „Taste me you will see/ more is all you need/ you’re dedicated to/how I’m killing yoooou/”…urma o gâjâială specifică, (ştiţi voi!) rezultată din frecarea vinilului şi intra apoi sărmana Aneta Stan, căreia nici prin cap nu i-ar fi trecut vreodată că nişte rockeri demenţi se bestializau, la mişto, pe muzica şi tamburina ei nevinovată. După ea, dădeam din cap frenetic şi tare afectaţi, pentru că, intra în scenă Ozzy, cu Sabbath Bloody Sabbath. Şi iar venea o gâjâială turbată, plus o piruetă pe călcâie. Pintişor ne trezea la realitate punând, până la capăt, Imnul Legionar, la care ne opream din zbânţuială ca să ne tragem sufletele, pioşi. http://www.youtube.com/watch?v=K_yy-zkLFPs

Urma la scurt interval minunatul „Child in time” al lui Purple. La sfârşit, îi venea rândul lui Beck, era la mare modă pe atunci. Lac de sudoare, ne prindeam într-o horă care semăna a „căluşari”, numai că în loc de „hăi-hăi-hărăi-şa” ziceam: „So, I’m a loser, baby, why don’t U kill me?” http://www.youtube.com/watch?v=TJN3PGqDRNg

Eram praf cu toţii, aveam pupilele mărite ca după o supradoză de fericire şi gâturile uscate de sete şi de atâta chirăială. În pauză, DJ Pinte ne desfăta cu Led Zepp sau Ada Milea. Beam Florentino alb, vă amintiţi ce porcărie era? Ieftin, dubios şi se găsea peste tot. Cu lămâie, gheaţă şi măsline verzi, la început mergea, era chiar bunuţ, dar dacă apucai să te matoleşti de la el, erai terminat pentru 2 zile. În fine, stropeam atmosfera şi cu niţică bere, iar la miezul nopţii care putea, lingea Tequila sau Votcă. Care nu, nani-pui, aspirină şi ceai de coada-şoricelului.

Prietenii mei, elefanţii

Să vă povestesc câte ceva şi despre prietenii mei, elefanţii, toţi unul şi unul. Tătaru’, metalist bun de pus la bubă, era un fel de frate mai mare pentru noi. Când se enerva avea mutră de killer, tip Spânu- Colea Răutu, în „Toate pânzele Sus”. Ocazional, semăna cu Jon Bon Jovi. Ocazional! Cu toţii ascultam de el. Avea bani şi amici şmecheri în tot oraşul. Mirosea demenţial a parfum scump şi fuma de rupea, Marlboro roşu. Grasu’, următorul elefant, era fan Guns N’ Roses şi Metallica. Blonduţ, cuminţel şi bucălat. Pletele şi ciocul de rocker scârbos contrastau violent cu privirea lui candidă de căpriţă speriată, prinsă de gospodar în stratul cu praz. Aducea puţin cu George Constanza din Seinfield, când era nesuferit. Îmi plăcea să-l necăjesc pentru că se supăra repede, ca un copil de 4 ani, lăsa bot şi ameninţa că pleacă acasă la mă-sa. Dintre toţi, el îmi era cel mai drag atunci. Dimineaţa, pe la 6, când noi, morocănoşi, cu cearcăne înfiorătoare şi cu gurile acre-pungă, abia ne târam, ţinându-ne de ziduri, el era plin de viaţă, zglobiu ca un scatiu imbecil. „Dacă sunteţi proşti şi nu ştiţi să beţi!” râdea el, în timp ce fiecare îi arătam al treilea deget de la mână, în semn de protest mut. Dl. Ing. Sabin nu era inginer deloc, dar avea o moacă specifică, serioasă, matură, jurai că acum a picat din uzină cu normele metodologice la subraţ, gata pentru o şedinţă extraordinară cu subalternii. Nu ieşea din sacouri Coco Chanel, (nu ştiu de unde dracu’ le cumpăra) şi cămăşi în carouri. Văru’ Sebi, era cel mai mic dintre noi, cel mai zbanghiu şi mai nonconformist. Când asculta Led Zeppelin, dădea strechea-n el, intra în transă niţel, apoi se despuia şi ne ruga să-l „tatuăm” cu pixul, markerul sau dermatograful. Rămânea în chiloţi până dimineaţa şi, de multe ori, ieşea afară, iarna, în zăpadă, ca să facă tumbe….http://www.youtube.com/watch?v=PTqCwlQODxo…

Fritz, zis şi Friţulain, avea obraz de Obersturmbanfuhrer şi suflet transparent, de vioară. Îţi sărea mereu în ajutor dacă erai la necaz şi niciodată nu te refuza când îi cereai ceva, fie şi un cârlig de rufe. Îl avea pregătit, în buzunar. Pintişor era fratele meu. Şi este! I se spunea Pinte, pentru că uneori se credea haiduc şi vroia să spintece boieri. La beţie, devenea Jim Morrison de la Doors şi începea să „downloundeze” din memorie poeziile ăstuia. Pe Micuţa Moţi am lăsat-o ultima. Era vestită pentru că, într-o seară, s-a machit atât de rău, din pricină de amor, încât am crezut că dă ochii peste cap şi moare. Bogdan Tomulică de la Uniplus o părăsise, iar ea suferea ca un câine. Bea pahar după pahar şi ne întreba pe toţi, privindu-ne ca curca-n crăci, chiorâş: „Hâc! De ce m-a părăsit, mă, pe mine Tomulică? Nu sunt, hâc, frumoasă? Nu sunt, hâc, deşteaptă? Eu am fost comandantă de unitate pe şcoală când, hâc, eram mică!” Apoi se ridica şi se pornea pe dans. Îi plăcea teribil cântecul Puerto Rico, (Vaya con Dios). La refren, în loc de:: „ai, ai, ai, ai, Puerto Rico” zbiera hotărâtă: „ai, ai, ai ai, To-mu-lică!” Moţi îmi era cea mai bună prietenă, ne ştiam din clasa a 9-a. Umerii ei erau obişnuiţi cu lacrimile mele, ai mei le gustaseră pe-ale ei din plin. Fără ea, petrecerile erau goale, decolorate şi false.

Uneori ne băteam cu pernele familiei, de rămăseseră din ele doar cârpele, nasturii şi câteva pene obosite. Alteori, jucam leapşa stropindu-ne cu bere şi şampanie. Părul ne stătea ţeapăn, ţoalele se întăreau şi ele ca armura şi eram dulci, dulci peste tot. Jos, pe podea, bălţi adevărate. Alunecam ca pe gheţuş iarna şi atunci să te ţii hârjoneală şi scălămbăială!

Enigmatici şi cuminţi….

Poate vă întrebaţi în sinea voastră dacă vecinii mei suportau asemenea teroare sonoră. Ei, bine, nu prea. Mai ales madam Tudorache, de jos, de la 1, cea la care mai nimerea tata când era praştie şi nu determina bine…coordonatele. O auzeam cu ţipă pe geam: „Alooo, mai terminaţi dracului cu balamucu’ ăsta, că vă dau pă mâna poliţiei!” Noi, nimic. Mai tare ne întăulam! DJ-Pinte, spontan din naştere, altruist şi apropiat sufleteşte de oamenii neajutoraţi, lipea boxele de podea şi dădea volumul la maximum. De fiecare dată se întâmpla acelaşi lucru. Veneau gaborii şi, după ce beleau ochii cât cepele la hârtia pe care scria CONFERINŢĂ DE PRESĂ, bubuiau în uşă: „Bum! Bum! Bum! Poliţia, dăşchideţi!” După 3 minute de „negocieri” cu sticle de bere şi lichior de portocale, sigilat!, cădeam la pace. Promiteam că dăm mai încet muzica şi nu mai tropăim ca animalele. „Ne şi descălţăm, şefu’!, urla Tătaru’ obraznic, aruncându-şi ciocatele împuţite direct pe bufetul din lemn de trandafir, cadou de nuntă pentru ai mei, de la bunica din partea tatei.

Bairamurile astea ciudate ajunseseră să fie ca un drog. Eram ca şi câinele lui Pavlov. Cum treceau o săptămână, două, trei, salivam în grup şi nu ne mai găseam locurile. Făceam la bot herpes symplex şi coşuri, de dor.

Ca să scăpăm de ai mei, însă, trebuia să-i determinăm, într-un fel, să plece de acasă, la ţară. Încă lucrau, nu ieşise nici unul la pensie. Atunci, recurgeam la diverse metode de persuasiune şi intimidare, unele mai trăsinte ca altele. Sub atenta mea îndrumare, frate-miu era unealta. O lua pe doamna Fodor prin învăluire, securistic. Începea de luni: „Ma-maaa! Îl ştii pe Goguţă de la scara 3? Ăla, premiantu’! Are o soră grasă, iar mă-sa e controloare la RATB.” „Da, îl ştiu., îi răspundea mama, cu ochii pierduţi în mormanul de vase murdare din chiuvetă. „Ce e cu el?”

Pinte nu se lăsa: „A murit mă-sa marea de la Caracal. Săraca! Singură, a nimănui, fără lumânare!”

Şi odată se întuneca mama la faţă şi ducea mâna la inimă: „Ferească Dumnezeu!” Tăcea, dar noi ştiam că gândurile ei aleargă iute-iute la bunicuţa noastră dobrogeană, trai-lai-lai, şi ne bucuram.

Marţi, Pinte punea la cas, din când în când, aşa, ca din întâmplare, „Odă pentru părinţi”. Ochii mamei se abureau, iar eu, nemernica, deja alcătuiam meniul de sâmbăta seara: deci, spaghete, cartofi prăjiţi, Florentino… două sticle.

Joi, drăcuşorul de frăţior înşira pe jos pozele alb-negru: „Aaa, ia uite, aici eram la ţară cu bunica, ce frumoasă era şi ce tânără! Oare ce-o face acum?! O avea lemne de foc? I-o fi frig? Parcă o şi văd, agăţată cu mâinile de gard, uitându-se luuung în susul uliţei să vadă dacă nu cumva vin copiii ei!” La râjniţă, se auzea în surdină, subliminal şi năucitor: „Doamne, adu-i înapoooi, pe părinţii care mooor!”

Biata maică-mea! Abia-şi ţinea plânsul, arestuit în coastele şubrede, în timp ce noi, ca nişte duşmani, nu mai ştiam cum s-o râcâim ca să plece odată din casă! În final reuşeam. Vineri seara îşi făcea bagajul, tristă şi buimacă, nici ea nu ştia de ce. Uraaa! Eu mă puneam pe dat telefoane, ca să-i invit pe dilii. Taică-miu, nea Fodor, mirosind că e rost de pileală şi dancing cu tineret, nu şi nu! Că el nu merge la ţară, că s-a săturat, că nu-i place, rămâne acasă pentru că pierde episodul 11 din Star Trek şi nu suportă. „Ceeeee?, ţipa mama la el. Mă laşi singură, femeie bolnavă şi operată, prin trenuri? Nu ţi-e ruşine, măgar bătrân?!” Ca de obicei, după un pui de scandal, tata ceda, ca un gentilom. Şi plecau. „Să nu care cumva să mai avem discuţii cu vecinii sau să vină poliţia, că ne supărăm!”, ne ameninţa mama, trântind uşa de la lift, aşa, ca un fel de avertizare.

„Voi cine dracu’ sunteţi?”

Parangheliile astea au durat câţiva ani buni la rând. Într-o noapte însă, am cam scrântit-o şi, de atunci, am jurat că nu mai organizez nimic, niciodată, la părinţii mei în casă. Era de un Revelion şi rămăseserăm singuri, în urma aceluiaşi plan diabolic cu „enigmatici şi cuminţi, terminându-şi rostul lor…” Am chemat toţi prietenii, care au venit cu buzunarele pline de bombe, tiribome, petarde şi artificii. Puţea în tot apartamentul numai a sulf şi era un fum, de nu te vedeai om cu om. Muzica urla, pocneau petardele şi noi tropăiam, cum era obiceiul. Eu mă simţeam minunat, dansam, fumam şi beam şampanie cu polonicul. La un moment dat, am luat câteva guri de afinată. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Efectiv m-am făcut pulbere! Mi „s-a tăiat filmul”. Moţi şi cu Tătaru’ m-au cărat pe sus, la culcare, apoi s-au matolit şi ei, pe rând.

Când m-am trezit, vacarmul era în toi. Urlete, voci necunoscute, pahare sparte, înjurături. În baie curgea apa. Am intrat în sufragerie şi…Doamne, Dumnezeule! m-am îngrozit. Persoane necunoscute mie, cocalari cu freză, tunşi pierdut la spate şi fete cu sclipici la ochi, mirosind pregnant a deo Fa portocaliu, dansau de rupeau linoleumul, pe muzică de manele. Fratele meu, baza şi speranţa mea de viitor, era călare pe pick-up, bea Tequila direct din sticlă şi chiuia ca un cretin. Văru’ Sebi sughiţa într-un colţ, stingher, Grasu’ dormea ca un îngeraş, pictură de Rubens, neterminată. Holbez ochii, strig, mă revolt, dau din mâini ca Ceauşescu. Nu mă aude nimeni. Mă târăsc, demnă ca o revoluţie eşuată, în bucătărie. Alt tablou tulburător: un cetăţean beat o trăgea de coadă pe Cotorişma, pisica noastră neagră. Altul, mesteca între dinţi ultima bucăţică din castraveţii muraţi ai familiei mele şi o baragladină umflată, cu tricou galben, scotocea prin frigiderul, care acum era gol. Lângă calorifer era proptită o bicicletă verde, lovită,care parcă zbiera şi ea: „da’ de mâncare nu ne dai, cucoană?” Scutur din cerebelul dureros şi zbier descurajată: „Voi cine dracu’ mai sunteţi?” Obezul rânjeşte politicos: „Săru’mâna, Dano! Io-s Gore dân blocu’ 108, am fost colegi dă generală, nu mă mai ştii? Haide, măă! Eram la C. Într-o zi ţ’-am pus mâna pă pulpă şi m-ai bătut, dă m-am căcat pă mine, mi-ai spart şi arcada, iete, să mai vede…”

Nuuuu. Cu siguranţă nu-l mai ştiam, capul mă durea îngrozitor şi tremuram toată de nervi. O fată neidentificată nici până acum vomita şi plângea după mă-sa, care o părăsise când avea 3 ani şi 8 luni. Cocalarii, beţi şi ei, lăcrimau alături de ea, de sprijin moral! Paharele, care aveau imprimată pe ele stema echipei de fotbal Steaua, cu care tata se mândrea la zile mari, zăceau pe jos, în mii de cioburi. Of! Calamitate! „Ce s-a întâmplat la mine în casă, băăă, cine v-a permis…? N-apuc să-mi sfârşesc vorbele, pentru că, pe uşa de la intrare, care era deschisă, bagă cineva un cap. Blond. E Trotineta, o amică din copilărie cu care m-am certat mai demult din cauza unui costum de baie verde. „Ce faceţi, fată, aici? Hai, la mulţi ani! Io-s cu bolivienii ăia de cântă la Universitate, venim şi noi un pic până la tine…că am îngheţat dracu’ dă tot!?” Rămân cu gura căscată. „Artiştii” urbani trec, şopârliţe, pe lângă mine. Sampognia, Alberto, Himenez, Fernandez….etc. Trag după ei şi „ostromentilii”: piculine, chitare, tamburine, fluieraşe, ukulele…Se aşează la masă, îmbucă ceva de-ale gurii, rad toată băutura, apoi se pun pe cântat. Cocalarii aplaudă, rockerii dau din cap și-și sparg arcadele, cu râvnă. E fain! Într-un târziu, apare şi Micuţa Moţi, în mână cu o sticlă de şampanie pe jumătate goală: „Aaah! Dumnessseule, visez? Au venit bolivienii la noi? Busssele îmi freamătă de un amorrr nebun!” Şi……. începe din nou balamucul.

Pe la 6 şi ceva i-am dat afară. Nu mai puteam. Eram epuizată şi mă durea ficatul umflat ca un geamantan din carton ud. Bolivienii s-au înghesuit cu toţii în lift şi l-au stricat, lăsându-l înţepenit între etaje. Aleluia cu ospitalitatea română! Prietenii mei erau cu toţii morcoviţi şi nu mai aveau chef de nimic. Moţi mă certa, cu nişte ochi, ca două petarde explodate: „Ce dracu’ ai avut cu bolivienii? Ai stricat petrecerea când mă simţeam şi io mai bine! Nici n-am apucat să dansez! Dacă rămân fată bătrână să ştii că tu eşti de vină!”

Brrrr! De atunci au trecut 15 ani. Şi Moţi a mea nu s-a măritat. Fuck! O fi din cauza mea sau a bolivienilor? (Dana Fodor)

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.