Cum am devenit informatoare

Dana Fodor

Nu ştiu alţii cum sunt şi nici nu cred aş avea timp pentru un sondaj concludent acum, dar eu, când îmi aduc aminte de copilărie îmi vine să chiui, să alerg, să ţopăi şi să sar până-mi iese inima din piept şi fuge, fuge tocmai pe strada Petru Maior, din Bucureşti, acolo unde mi-am julit genunchii prima dată în viaţă. Îmi salivează degetele ca să scriu amintirea asta, de multă vreme, dar mereu m-a oprit câte ceva sau cineva să o fac. Încerc s-o scot acum din mine, sub ochiul holbat al unei luni cu hepatită epidemică, galbenă-galbenă şi cu o ureche deschisă către înteriorul prin care n-am mai cotrobăit de vreo…30 şi ceva de ani.

Ştiu că acum, viaţa e aiurea uneori, îmi dă scatoalce atunci când mă simt mai bine şi am mai multă încredere în mine şi în cei din jur, dar de fiecare dată, mă salvează trecutul, copilăria şi strada mea, colorată cu buburuze şi imaginaţia anilor..
Acolo, unde locuiau laolaltă şi români şi unguri şi ţigani şi câţiva evrei, a început şi povestea vieţii mele care atunci încăpea într-un etu de ruj roşu aprins, ca miezul unei inimi de porumbel.
Am fost un copil liber, independent, voluntar şi dificil. Poate un amestec haotic între Nică a Petrei, o vitamină C, domnul Goe, Scufiţa Roşie şi Puiul lui Brătescu-Voineşti. Dacă eu aş avea un copil cum eram eu, m-aş scula chiar în momentul ăsta de la computer şi aş pleca într-o direcţie necunoscută…
Când ne-am mutat pe strada Petru Maior, la numărul 38, aveam puţin peste 3 ani. Visam zâne şi zmei, prinţi şi Cenuşărese cu picior mic, aşa ca al meu, de jucărie, îl divinizam pe tata: era cel mai frumos şi cel mai bun şi cel mai deştept din lume. Mirosea minunat a lavandă, a interior de gărgăriţă şi „a tătic”. Când mă lua în braţe eram sus, deasupra tuturor şi nimic, niciodată nu-mi putea face vreun rău. Întreg oraşul mi se părea tava unui cofetar uriaş, casele? mirese cu rochii din frişcă şi ferestre din ciocolată, iar oamenii? Tiii! Erau bombonele colorate şi vorbitoare azvârlite de o mână harnică peste tortul imens şi bun, care era lumea mea.

Locuiam într-o casă veche, de la începutul secolului 20, tip vagon, împreună cu bunica din partea tatei, căsătorită a doua oară cu un om blând şi blond ca o floare a soarelui care aşteaptă să-i cadă petalele. Cele 7 camere se ţineau de mână ca noi, copiii străzii Petru Maior când jucam Ţară-ţară vrem ostaşi… şi chiar mi se părea că, uneori, şi ele dansează. Bunica nu se mai numea Fodor, cum îl chema pe tata şi pe noi, ci „madam Săndulescu”. Pe la spate, duşmanii o strigau, însă, Benţoaia. Era numele ei de fata: Bencze. Eu n-o prea aveam la inimă şi nici ea pe mine, aşa că eram într-un fel, chit. Mă străduiam să-i fac zilele cât mai negre cu putinţă, asta pentru că am auzit-o într-o dimineaţă fistichie de primăvară că îi vorbeşte de rău pe ai mei, în special pe mama:
– Noră-mea e o ţărancă proastă, are călcâiele crăpate şi acum, chiar dacă e în Bucureşti de la 14 ani. I-am zis lu’ Picuţă să n-o ia, însoară-te, măăă, cu o injineră să fii şi tu domn, el nimic!, bârfea ea cu madam Goldman, mamaia lui Samy şi a Silviei, doi dintre cei mai buni prieteni ai mei de atunci.
-Oi vei!, madam Săndulescu, dumneta vorbeşti aşa? Păi, înseamnă că n-o cunoşti pe Şeilica noastră, noră-mea, mă-sa a întins toata Cuţarida pe vremuri!
Sorbeau, apoi, amândouă, din cafeluţele fierbinţi, puse în ceşcuţe mici, ca de păpuşă.(i le-am spart mai târziu!) Din clipa aceea, m-am hotărât să ţin minte totul (muream de ciudă că nu ştiu să scriu încă!) şi să le spun alor mei. Tot! Începusem să inventez tot felul de măgării prin curte şi în cartier numai ca s-o fac de râsul lumii şi să sufere. Ea, cu acelaşi aer superior, se uita la mine ca la o coropijniţă care tocmai i se suise pe picior: „Neam de manivelă, ca mamă-sa!”

Plănuiam răzbunări înfiorătoare. Nu mai ştiam cum s-o umilesc. Eram un laborator de răutăţi, unde sadismul făcea clăbuci în eprubete din ură. I-am pus pietre în ciorba nouă de pe foc. Am luat un papuc scofâlcit şi l-am îndesat în pilaful cu ciuperci. Am găsit un pumn de cuie şi şaibe ruginite într-o cutie şi le-am împrăştiat pe toate în aluatul de cozonac pus la dospit. Rânjeam machiavelic, de parcă aş fi câştigat cursa de 100 de metri garduri. Niciodată nu m-a bătut, niciodată nu m-a atins cu nimic…Râdea şi zicea:
-Fir-ar Pavel al dracului, cu ce nepoată m-o pedepsit Dumniezău!
Atât. Pavel fusese primul ei soţ, tata lui tata. O părăsise în timpul războiului, când copilul era mic, iar ea muncea ca fată în casă în Bcureşti. De atunci, de fiecare dată când
păţea vreun necaz, se lovea la picior, scăpa Gică din lanţ (ăsta era maidanezul nostru, chior de-un ochi şi cu picioarele din faţă mai scurte decât alea din spate, a murit strivit de un camion, atunci am vazut-o pe madam Săndulescu plângând pentru prima oară!) sau nu venea tramvaiul la timp? Pavel era vinovat şi urma să fie bine suduit.
În fine, abia aşteptam să încep şcoala ca să pot scrie tot ce auzeam eu că vorbeşte bunică-mea cu „madamele” şi „cucoanele” de pe strada Petru Maior. Până atunci, pâram numai ce ţineam minte.
-Dano, tu o să te faci ori scriitoare ori informatoare, îmi tot întărâta neuronii în plină dezvoltare, Samy, nepotul lu’ madam Goldman. Era mai mare decât mine, locuia într-o vilă mare, frumoasă şi cânta la vioară. Nu înţelegeam bine ce e aia „o informatoare”. Samy râdea, ciufulindu-şi zulufii roşcalii:
-Informatoar e unu’ care informează cetăţenii, partidu’, pe toată lumea, pricepi sau eşti meşugă la cap? Tu asta faci: tragi cu urechea, mă-ta mare nu ştie că tu asculţi, apoi o pârăşti la părinţii tăi, am dreptate?
-Aaai!, spuneam eu, din ce în ce mai luminată. Mă simţeam foarte deşteaptă.
„Moooamăă, ce tare sunt!”, îmi gâdilam visele noaptea. „O să am meseria de informatoare, ce mişto!”
Când i-am spus tatei, i-au ieşit ochii din cap!
-Cum o să te faci informatoare? Cine dracu’ ţi-a băgat asta în cap?
-Samy!
-Dacă te mai prind cu ovreiaşul ăla tembel, îţi rup picioarele, numai porcării te învaţă!
Samy era evreu, dar nu ştiam prea bine ce înseamnă asta, eu îl iubeam în secret, iubire curată ca lacrima de fluture, în caz că plânge!
La 7 ani m-au dat la şcoală. Am învăţat, în sfârşit, să scriu şi, de fiecare dată când cineva risca să mă întrebe ce-am să mă fac când voi fi mare, răspundeam invariabil: informatoare. Umblam mereu cu un carneţel în chiloţei şi un creion bont în el, cu care notam ce vedeam pe stradă, în curte, tot ce mi se întâmpla, auzeam sau bănuiam.
În clasa a-III-a aveam deja vreo 3 „vocabulare” pliiine cu…”informări”. Erau, mai degrabă, jurnale: 1978, 28 ianuarie. Mamaia l-a înjurat dimineaţă de 24 de ori pe Pavel, tanti Margaretuţa a zis că nea Orăşanu, cizmarul cartierului e tâmpit şi pune tocuri de femeie la pantofii de bărbat. Am pârât-o, bineînţeles. Când a auzt aşa ceva, nenea Orăşnu a făcut-o beţivă împuţită şi a aruncat în uşa ei cu ciocanul de bătut pingele. Dimineaţă, cocoşul pitic s-a dat la mine iar, dar l-am lovit cu lopata, aşa cum m-a învăţat Samy şi cred că a murit. 2 februarie1978. Azi am dus la şcoală poeziile despre partid şi partidă. Tovarăşa a zâmbit şi m-a mângâiat pe păr. A zis aşa: copii! Fodor Daniela vă va citi o poezie. M-am încurcat niţel, dar am reuşi s-o zic pe toată. N-a râs nimeni. 4 martie 1978. Tata iar e la Gogoşaru. Bea bere cu nea Cristea. Dacă îl spun mamei or să se certe. Dacă nu-l spun, îmi cumpără cico, alune şi nea Cristea mă lasă să mă joc cu mustaţa lui. Totuşi, pe masă erau 10 sticle goale şi două începute. Nu l-am crezut pe tata care zica că nu sunt ale lor, se vedea că e beat. M-am prefăcut că îl cred totuşi ca să-mi ia cico, alune şi ciocolată CIBO. Un nene urât de la altă masă l-a întrebat pe tata ce tot notez în carnet. Nea Cristea i-a spus: e informatoarea cartierului! Avea mustaţa udă, pleoştită şi zâmbea. I-am lăsat şi m-am întors acasă unde mama plângea singură. Ştiam de ce. Seara, madam Goldman a venit la mamaia, care a zis: fir-ar Pavel al dracului, iar n-a plătit ăştia chiria, în loc de n-au plătit! Ăştia, adică mama şi tata. Spuse! 1 mai: mamaia a chemat-o pe madam Ferry, unguroaica şi au vorbit pe limba lor, n-am înţeles nimic decât „piceiabo-piceiabo”, ce-o fi aia?! 3 august. Am plâns. Nu mai vreau să-l văd pe Sammy niciodată. A strigat după mine pe stradă: mă, meşugă, măă! Vezi că iar e tac-tu la Gogoşaru, da’ e beat muci! Ha! Ha! Toţi copiii de pe stradă erau de faţă, că jucam Ţară-ţară vrem ostaşi. Plâng şi acum, s-a mânjit carnetul de cerneală şi lacrimi. 17 august, 1979. E ziua mea. Împlinesc 9 ani. În afară de mama nu mi-a zis nimeni La mulţi ani.”

Partida îl aştepta pe Partid acasă cu macaroane şi pufuleţi…

Îmi plăcea să compun, poezii, credeam eu. Aveam una de se prăpădeau toţi ai casei când o recitam cu patos revoluţionar şi sinceritate. De fiecara dată când aveam musafiri, tata mă urca pe masă, la sfârşit, când toţi erau „ştangă” şi cu cravatele fleşcăite de sos şi vin:
-Zi-o p-aia cu partidu’ şi partida!
Şi o ziceam. Răcneam din toate puterile, mândră până la sufocare. Regret că nu-mi mai amintesc exact, dar textul era suficient de cretin ca să povoace panică, herpes la bot firilor sensibile şi mătreaţă pletoşilor. N-o am scrisă nici în resturile de jurnale care mi-au mai rămas…Ştiu doar că începea cam aşa: „Partidule drag şi scump/ eşti minunat şi demn/ îi aperi pe copii mereu/ şi spui bună-ziua oamenilor muncii”. …etc. Pauză de memorie. Apoi: „Când vii acasă obosit/te aşteaptă Partida ta cu macaroane pe masă, pufuleţi şi apă de la cişmea…” Râdeau musafirii să plesnească, crăpa splina-n ei, le ieşeau ochii, le curgea grăsimea de la friptură pe barbă şi pe piept, unii făceau şi tensiune, prăpăd! Era nasol, din punctul meu de vedere. Păi, da! Credeam, în mintea mea, că partidul era un bărbat frumooos, înaaaalt, brunet, dar nu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ci altul. El era căsătorit cu o nevastă, la fel de mişto. Şi nu putea fi decât…Partida, care era blondă, cu ochi ca ai Silviei, sora lui Samy. Corect?

Tata era supărat pe mine pentru că, într-o zi de vară (aaah! De-aţi şti voi cum erau dimineţile de iunie pe strada Petru Maior!) am dispărut, missing in action, of course, împreună cu Samy, Silvia, sora lui care era de-o seamă cu mine şi cu Paul, ţigănuşul de peste drum. Până seara n-a ştiut nimeni de mine, iar ai mei făcuseră deja 14 preinfarcturi şi 3 AVC-uri, micuţe, e drept, dar solide! Unde fusesem? La furat de cireşe din cimitirul evreiesc, cel de pe Bd. Mihalache (fost 1 MAi ). „Ascultaţi la mine, mă, goilor, ne dăscălea Samy mestecând un fir de iarbă. Cireşele din cimitirul evreilor sunt ălea mai bune de pe pământ, da’ ştiţi de ce?
-Nu ştim!, ziceam noi în cor, cu bale pe piept, de poftă.
-Pentru că se hrănesc din morţi, măăă!
Bleeeah! Ni se întorceau maţele pe dos şi începeam să-l lovim cu pumnii pe Samy, care râdea să se prăpădească.
-Nu mai daţi, mă, în mine, că n-am terminat!, continua el să-şi bată joc de noi. Cine haleşte cireşe de acolo, capătă puteri atât de mari, că va putea să vorbească graiul animalelor şi să înţeleagă toate limbile străine din lume.
-Asta înseamnă că o să aflu ce vorbeşte bunică-mea cu mama Ferry, unguroaica sau cu madam Goldman? Miştoo! Vin şi eeeu!, m-am aruncat eu ca în bazin, cu capul înainte.
Zis şi făcut. Am plecat fără să-i cer voie bunicii, oricum o ignoram total şi, la câtă bătaie mâncam de la ai mei pentru prostiile făcute, nici nu mai conta.
Ca să ajungem în Cimitirul Evreiesc trebuia să ne cocoţăm pe gardul înalt, dar din care lipseau cărămizi. Ne-am dus prin strada Teodosie Rudeanu, una paralelă, la un moment dat, cu Petru Maior.
Hai, hopa-sus, pe gard! o talpă de tenis albastru lângă obrazul meu, palmele lui Samy, ude de transpiraţie şi puternice ridicându-mă de subsuori, au! m-am zgâriat la un deget, lasă, dă-l încolo că e doar o julitură, zâmbetul parşiv al lui Samy: pune dom’ne picioru’ pe piatra aia! aia, da! Nuuuu! Ţine-te de gâtu’ meu, of, da’ natântoală mai eşti!, ochii holbaţi de spaimă ai Silviei, iris de culoarea bomboanelor cu mentă şi…buf! ajungem jos cu toţii, într-un final. Eu, cu rochiţa sfâşâiată şi plină de zgârieturi, Silvia fără o săndăluţă iar Paul-ţigănuşul cu un crac de pantalon descusut. Doar Samy era ca scos din cutie şi nu înţelegeam de ce. Cimitirul era pustiu, invadat de trandafiri roşii şi albi,o minunăţie. Rapiţa galbenă se iubea cu iarba verde, răcoroasă, în care se tolănise. Raiul pe pământ! Paul, rămăsese cu gura căscată, scobindu-se frenetic în nas.
-Bă, tu eşti sigur că nu ne prinde portaru’ hăla?, aruncă el întrebarea, aşa cum azvârlea, tat-su, zarurile, în praf, la barbut.
-Ssst! Gura! Haideţi după mine!, zise şi Samy, aplecându-se şi înaintând cocoşat, aşa cum văzusem eu în filmele cu război. Cireşul ne chema cu toate fructele lui, pătimaş, amăgitor. Trebuia să-l cucerim! Boscheţii foşneau, un pui de vânticel ne înfiora perişorii de pa mâini şi obraji, făcându-ne să ne simţim ciudat:
-Samy, da’ morţii nu zic nimic dacă mergem pe aici?, scâncea Silvia ţinându-mă strâns, pe mine, de rochiţă. Nu se supără? Tante Esthera zicea că…
-Mai taci, meşugă, odată! Tante Esthera e o tămpită delirantă…Deodată, cineva, de departe, a început să strige:
-Care eşti acolo, mă?
Cu toţii ne-am tupilat la pământ, în afară de mine. Îmi era frică de păianjenii negri care circulau ca nişte mici dricuri rapide, printre boabele de pământ uscat. -Stai joc, coţofană proastă, că ne vede paznicul şi e vai de noi, îmi zise Samy, trăgându-mă în jos, lângă el. Inima îmi bătea nebuneşte, clopoţel de catifea şi de frică, e drept, mai mult de păianjeni decât de paznicul Ştrul care tocmai freca un ciomag noduros în palme, dar şi de emoţie. Eram aproape-aproape de Samy şi abia îndrăzneam să deschid ochii spre el. Mirosea a băiat şi a primejdie. Lângă obrazul meu, ascuns într-un tufiş de mentă, apăru un păianjen gras, hidos. Mai aveam o secundă până la leşin. Monstrul s-a repezit ca fulgerul spre o furnicuţă roşie care trăgea după ea un picior de cărăbuş, găsit cine ştie pe unde. Eram paralizată. Nu mă mai putem mişca, mă confundam cu prada. Samy şi ceilalţi se urcaseră deja în cireş şi mă strigau în şoaptă răstită:
-Danooo! Ce dracu’ faci acolo? Nu vii?

Nu puteam. Priveam îngrozită cum păianjenul îşi molfăia victima care dădea zadarnic din picioruşe. M-a luat pe sus, tot Samy. Nu şitu cum m-a cocoţat şi pe mine în cireş, înainte ca paznicul să-mi apuce piciorul.
-Hoţilor! Golanilor, daţî-vă jos! Chem miliţia! Sî vinî miliţiaaa!, zbiera Ştrul ca jupuit de viu. În urma lui, vreo 8 javre turbate, cu bale la bot, ale dracu’, lătrau să-şi spargă plămânii şi să-şi rupă beregăţile. Dacă ne-ar fi prins ne-ar fi făcut zob. Câinii erau graşi ca oile şi aveau ochi de ucigaşi.
Paznicul a început să arunce cu pietre în noi: zvârrr!, stâââjjjjj!, sfârâiau cataroaiele ca proiectilele pe la urechile noastre!
-Nea Ştrul, să ştii că te spun lu’ tata! N-ai dreptu’ să ne loveşti, suntem copii!
-Daaa? Şi şini iesti tac-tu dacî nu ti dieranjez?
Paul, ţigănuşul se pişase pe el de frică. Lichidul gălbui i se prelingea pe unul dintre picioare, picura pe cirşele aflate pe crengile de jos, direct în ochii lui nea Ştrul, chestie care îl deranja teribil, deoarece nu mai putea vedea bine inamicul. Silvia era albă ca pietrele evreieşti de pe morminte. Dârdâia şi plângea încetişor muşcând în acelaşi timp dintr-o cireaşă.
-Tata e directorul cimitirului, băi, meşugă ce eşti! Da’ ce credai că mă şlepăi p-aici cum vreau fără ca el să ştie?
Când auzi aşa ceva, paznicul scăpă maciuca din mână şi âncepu să se bălbâie:
-Şî, cum sî chiamă tata?, întrebă omul după ce-şi potoli fiarele. Credeam c-o s-o păţim, dar lui Samy îi mergeau, ca unse, rotiţele din cap, mi se părea că le şi aud: tica-taca-tica-taca, scârţ.
-N-ai decât să afli.
-Ioti, chiar acu’ fug sî aflu şeva…, mai zise, după care plecă, lăsând cotarlele la tulpina pomului ca să ne păzească.
-Ce ne facem, Samy? Izbuti Paul să zică şi el o vorbă.
-Ce să facem? Mâncăm cireşe. La câtă bătaie o să încasez diseară, măcar să am burta plină!, bolborosi capul răutăţilor cu gura plină. Ne-am pus pe ronţăit cireşele morţilor. E drept, fructele erau cele mai mari din câte văzusem eu până atunci, şi dulci-dulci, să şteargă orice urmă de necaz din sufletele noastre bezmetice. Se făcuse cald şi boabele de transpiraţie, -cercei cu cristale swarowski sărate-, străluceau pe frunţile noastre, deasupra buzelor, pe mâini. Soarele râdea de noi, sadic şi în flăcări cu dinţii rânjiţi: „Hi, hi, hi, vedeţi voi pe dracu’!”, mi se părea că zice. Cum ne mişcam unul dintre noi, câinii lui Ştrul mârâiau ameninţător ca nişte nazişti autentici. N-avem scăpare!
Am mâncat cireşe până seara, până când am simţit că ne crapă burţile şi maţele se revoltă supărate.
-Samy, fac caca pe mine, plângea Silvia ţinându-se cu palmele de pântec.
Şi io, gemu Paul. Mă doare rău burta, să mor! Aaau!
Samy făcea şi el, feţe feţe, iar eu simţeam că am raci în stomac. Când soarele apunea, hlizindu-se usturător ca o rană, făcuserăm pe noi. Eram căcaţi cu toţii, puţeam şi încă urlam de durere. Nu mai ştiam de ruşine. Samy încercase să facă din pom. N-a reuşit. Mai mult s-a mânjit şi era furios. Se înserase. Ştrul paznicul venea negru de furie, împreună cu şeful cimitirului, care nu era tatăl lui Samy. Când nea Ştrul a vrut să-i tragă o scatoalcă lui Paul, ăsta s-a căcat pe el a 12-a oară, şi de frică şi pentru că era varză la burtă, din pricina cireşelor. Nu ne-au mai dus la miliţie: „Şe faşem, dom’ şef? Împuţîm toatî siecţia, să nu ne zâcă şî nou’ şeva…!” tremura, ca un parkinsonic, paznicul.
În cele din urmă ne-au dat drumul. Ai noştri au aflat totul mai târziu. Am mâncat bătaie şi eu şi Samy şi Silviuţa. Numai bietul Paul a rămas nepedepsit. Pe el nu-l bătea decât Dumnezeu, dar numai la sfârşitul săptămânii, când avea chef de glume…

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.