Mamă, bunicul şi-a pus România la geam!

În viaţa mea am făcut multe lucruri la furie, la supărare. Aşa că, dacă m-ar întreba cineva repede dacă aș pleca din țară definitiv, aş zice că, da!  Oriunde. Mi-aş […]

În viaţa mea am făcut multe lucruri la furie, la supărare. Aşa că, dacă m-ar întreba cineva repede dacă aș pleca din țară definitiv, aş zice că, da!  Oriunde. Mi-aş lua copilul în dinţi, ca leoaicele, şi m-aş duce.

De ce? Pentru că, aici, mi se pare totul străin, acum. Pentru că pământul pe care calc îmi fuge de sub tălpi, pentru că cineva, nici nu ştiu bine cine, mi-a furat ţara şi a dus-o departe. Întâi mi-a jefuit-o de fructe, de grâne, de păduri, i-a rupt ţoalele de pe ea. Apoi, a târât-o, pe jos, de păr, a sodomizat-o, ca pe târfele înrăite din bordel, a lovit-o şi mi-a scuipat-o. Ea nu s-a putut apăra. Iar noi eram prea surzi şi prea ocupaţi ca s-o mai auzim cum geme.

Aş pleca pentru că aici, când naşte o femeie, copilul ei, sănătos şi apărat în pântec, ar putea să rămână orb şi paralizat, pentru că cineva nu intervine la timp, pentru că unii medici uită jurământul şi blestemul lui Hypocrat sau nici n-au auzit de ele. Aş pleca pentru că mulţi dintre puştanii de clasa a II-a vor să devină manelişti şi nu balerini, pictori sau ingineri. Vor să aibă “bunzunarul bancomat”, Q 7, Merţan aurit şi “gagici de 7 stele”. Aş pleca pentru că bătrânii României au ajuns de batjocură. Aş pleca pentru că simt miros de frică peste tot.
Mi-e dor de ţara mea, pe care am cunoscut-o când eram mică, de aroma ei dulce, de jocurile şi datinile ei, de ciobani şi oi, mi-e dor de cântece vechi, de pâinea scoasă din cuptor de bunica mea, mi-e dor de furnale şi uzine şi de oamenii veseli, care munceau şi construiau. Aveau unde. Aveau şi cum.

Dar, ca de obicei, e doar gura de mine. Latru, dar nu muşc. Nu plec nicăieri. De ce? Pentru că aici mi-am julit pentru prima dată genunchii, aici am crescut, la fiecare colţ de stradă mă întâlnesc cu mii de „danafodor”. Una plânge, alta râde, una e părăsită de iubiţi cretini, alta e adorată. Una e în clasa I, la şcoala generală 170, de la Piciorul Podului Grant. E îmbrăcată într-o uniformă de şoim al patriei şi e fericită în copilăria ei colorată. Alta e în Piaţa Revoluţiei şi strigă: Jos Ceauşescu!, una naşte, cu bucurie şi groază, într-o maternitate din Bucureşti, iar ultima “danăfodor”, ziaristă ratată şi fără carte de muncă, scrie un reportaj despre copiii din canale.
Nu plec din ţara mea nici de-a dracu’!

Aici e sămânţa din care am ieşit, aici dorm bunicii mei, care au luptat în cel de-al doilea Război Mondial, aici e mama, stând cuminte în mormânțelul ei strâmt și simplu, împodobit de sus până jos cu flori de „Bună-dimineața” și  ardei iuți, din ăia mici și roșii, plantați de tata, săracul, care a încurcat semințele, ca de obicei…

Nu plec, pentru că Andrei, băieţelul meu, când avea trei ani, mi-a zis, văzând tricolorul pus la fereastră de bunicul lui care a zăcut în puşcăriile comuniste: „Mamaaa, uite, bunicul şi-a pus România la geam!

Bunicul s-a dus și el. Dar steagul a rămas. Și România încă respiră…

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.