Finul secret al lui Ceauşescu


În comuna Corni, din judeţul Botoşani, trăieşte unul dintre finii secreți ai lui Nicolae Ceauşescu, pe care dictatorul l-a botezat în stil Marxist”, cu un an înainte de revoluţie.

“Şi-ar hi să-l punem naş pi Tovarăşu’ Nicolae Şauşăscu?”

În 1988, pe 14 iulie, când francezii aniversau Căderea Bastiliei – zi cu adânci semnificaţii revoluţionare – în familia Silviei şi a lui Mircea Olariu venea pe lume Ilie, cel de-al nouălea copil. Sărăcia, care cuprinsese întreaga Românie pe timpul dictaturii, îi adusese la disperare şi pe aceşti moldoveni sărmani, nevoiţi să trăiască de pe o zi pe alta, din hrana cumpărată pe cartelă. Bucuria naşterii a fost umbrită de faptul că nici măcar un naş mai de soi nu puteau pune bietului urmaş. Şi pentru că toată propaganda comunistă ni-l înfăţişa pe Ceauşescu drept un fiu de nădejde, venit din popor şi devenit ulterior “tată al întregii naţiuni”, au fost şi oameni care au luat de bune cuvintele înflăcărate, auzite, zilnic, la radio şi televizor. Silvica, mai întreprinzătoare, ca toate mamele, fu luminată într-o dimineaţă, pe la 5, de-o idee straşnică. Cum s-a trezit, i-a şi împărtăşit-o bărbatului: “Mă, Mirceo, mă, şi-ar hi să-l punem naş pi Tovarăşu’ Nicolae Şauşăscu? Io să ştii că-i scriu o scrisoare la Comitetu’ Şentral.” Speriat, soţul s-a frecat bine la ochi şi la urechi, gândind că Silvica lui visează încă. Văzând, însă, că nevasta e serioasă, trează şi stăruitoare, se lăsă păgubaş. Cu muierea nu te pui! Zis şi făcut. Femeia căută o bucată de hârtie prin casă şi-un creion chimic, apoi se puse pe scris, înmuind din când în când vârful bont între buze. În buna educaţie ţărănească, tovarăşa agricultoare a întocmit o epistolă înduioşătoare şi convingătoare, simţindu-l pe Nicolae Ceauşescu foarte aproape de sufletul ei. A dus scrisoarea la poştă şi apoi a aşteptat minunea, rugându-se la Dumnezeu să ajungă unde şi la cine trebuie.

“Botez” la magazinul universal cu ştrampi, rochiţe şi chiloţei

Au trecut două luni şi într-o zi, ce să vezi? Subiect de film, nene! Pe uliţele pline de clisă ale comunei Corni au apărut două Dacii negre, suspect de lucioase. Din ele au coborât câţiva lideri comunişti ai judeţului. Babele au rămas înţepenite, cu gurile uscate, căscate a mirare, iar copiii au început să zbiere bătând în tingiri: “A venit Tovarăşu’, a venit tovarăşu’…” Un secretar al Comitetului Judeţean al PCR a tuşit puţin, şi-a dres vocea, cravata, apoi a grăit emoţionat un mesaj vibrant, ţinându-se de gardul paradit al familiei Olariu. “Dragă tovarăşă, Silvia, tovarăşul Secretar General a primit scrisoarea dumneavoastră, a citit-o, şi acceptat-o. Ca urmare, a hotărât să-şi manifeste grija faţă de copilul numit Iliuţă, aşa cum numai un luptător comunist şi un preşedinte de ţară o poate face.” Silvica, biata, să leşine când a auzit. Inima-i bătea: ding-dong-ding, de ziceai că-i sare din piept şi o ia la sănătoasă pe câmp, printre lanurile de lucernă, că grâul nu prea se făcuse în anul ăla… Tocmai splăla nişte ţoale în curte şi era toată plină de clăbuci, când a dat mâna cu mai marii Comitetului Judeţean, care au înconjurat-o cu adânc respect.

La sfârşit şi-a venit în fire. A doua zi era convocată la Botoşani împreună cu familia ei formată din 11 suflete, în faţa Palatului Administrativ, care azi e sediul Prefecturii şi Consiliului Judeţean. Când au ajuns acolo, membrii familiei Olariu au fost conduşi de tovarăşi la magazinul Universal, pe vremea aceea cel mai aprovizionat şi mai mare din judeţ, apoi i-au invitat să-şi aleagă din raioane ce le pofteşte inima: rochiţe, pantalonaşi, scufiţe, pantofi, chiloţi, ştrampi. Şi ăsta a fost “botezul”. Iliuţă a auzit de la părinţii lui şi de la fraţi cum s-au petrecut lucrurile: “Ai mei s-au repezit şi au luat tot ce-au putut. Au primit şi ulei, pâine, carne, făină, zahăr, cârnaţi. Primul secretar al Judeţului i-a spus mamei că, dacă vrea să mă boteze la biserică, să o facă, dar discret, să nu afle toată lumea. Părinţii mei erau bine văzuţi în comună şi toată lumea ne respecta. Păi, nu eu eram finul preşedintelui României?”

Ceauşescu nu a călcat niciodată în comună

După ciudata întâmplare, nimeni nu s-a mai interesat de finul lui Ceauşescu, iar Marele Ctitor nu a călcat niciodată în prăfuita comună Corni. Însă cum Silvica cerea ajutor financiar sau alimentar, imediat, tovarăşii de la judeţ, executau “ordinul”. După revoluţie, tatăl lui Iliuţă a ajuns consilier comunal şi la alegeri a fost în comisia electorală. În urmă cu câţiva ani bărbatul s-a îmbolnăvit grav de arterită şi diabet. A murit la scurt timp, lăsându-şi familia singură. “Am plâns rău de tot, zice Iliuţă. Eram mai mic atunci, dar nu m-am lăsat de şcoală, am făcut 10 clase şi o ajutam pe mămuca, dacă nu mă duceam la ore. Acum sunt singurel. Fraţii mei au plecat la muncă prin ţară. Apoi, când a devenit domnu’ Iliescu preşedintele ţării, mă gândeam la el cu drag, ca la tovarăşu’ Ceauşescu, naşu’ meu dintâi. Mi-ar fi plăcut să fie acum dânsu’ nănăşelu’ meu, poate primeam nişte tricouri, o pereche de blugi, că-s tânăr şi vreau să fiu la modă.” Pe 14 iulie, anul acesta (2006, n.r.) Iliuţă a împlinit 19 ani. Nu se duce la discotecă şi nu prea are prieteni. Toată ziua potcoveşte caii, are grijă de mama lui bolnavă, coseşte fânul prin vecini şi încearcă să iasă din sărăcie. Nu se plânge, dar i se strânge inima de necaz că nu are haine ca băieţii de vârsta lui şi nu poate ieşi cu fetele la un suc. El, finul lui Ceauşescu, cel mai cunoscut român din lume…(Dana Fodor şi Răzvan Mateescu)

 

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.