FETITELE DIN CIMITIRUL ROSU (3) – Moartea – partenera mea de afaceri

Cel mai crud adevăr pe care îl aflăm încă din primii ani ai vieţii este că într-o zi vom părăsi această lume. Ceremonialul funebru şi accesoriile de rigoare diferă de […]

Cel mai crud adevăr pe care îl aflăm încă din primii ani ai vieţii este că într-o zi vom părăsi această lume. Ceremonialul funebru şi accesoriile de rigoare diferă de la caz la caz, în funcţie de posibilităţile materiale şi însemnătatea dispărutului, pentru familie şi apropiaţi, aceasta fiind ultima ocazie de a-i dovedi respectul şi preţuirea. Chiar dacă nu prea mai contează, una e ca mortul să stea trist şi înghesuit într-un copârşeu ieftin şi nelăcuit şi alta e să zâmbească liniştit cu seninătate la trecerea în lumea drepţilor, găzduit într-un sicriu fin de stejar, cu încrustaţii şi crucifix aurit. Există familii care la înmormântarea unei rude ţin să-şi etaleze averea şi să-şi demonstreze importanţa socială. Unii însă preferă să termine cât mai rapid şi ieftin. Ca în viaţă.

“M-am născut între coşciuge…”

De mai bine de o jumătate de secol, Ion Stoica practică o meserie care multora le dă fiori pe şira spinării: anteprenor de pompe funebre. Este personajul principal al unui roman fascinant încă nescris. Secretele meseriei, din care a făcut între timp, o artă, le-a deprins de la tatăl său. Pe vremuri, acesta era salariat al firmei de pompe funebre Ghiţă Popescu, negustor de seamă, cunoscut de bucureştenii cu pretenţii din primele decenii ale secolului trecut. Coşciuge ca la ei nu se mai găseau nicăieri. Frumoase, trainice, erau recunoscute imediat de gropari când făceau deshumările morţilor după 7 sau 9 ani. “Ăsta-i copârşeu de la Bucureşti, aici e mâna lu’ Stoica! – spuneau oamenii”. Ion, urmaşul lui, patronul de acum al firmei Stoica, îşi aminteşte că în copilărie era înconjurat de sicrie, casa în care locuia fiind ticsită cu ele. “Eu când am deschis ochii pe lumea asta n-am zis mamă, n-am zis tată. Am zis: dric! Ţin minte şi acum aroma aia de lemn, de brad proaspăt tăiat, mirosul lacului sau al stejarului uscat. Toată ziua mă jucam printre ele, era ceva de neînchipuit! Mă certa tata, că zgâriam lemnul şi nu le mai putea vinde, da’ ce mie îmi păsa?! Mă ascundeam în coşciuge cu prietenii şi făceam numai nebunii.”

Prima dată când a luat contact cu meseria de antreprenor de pompe funebre Ion avea 7 ani. Legionarii tocmai îl împuşcaseră pe Armand Călinescu şi tatăl lui a fost chemat imediat la locul atentatului. Copilul a mers cu el ca să vadă cu ce se mănâncă meseria asta. Marele om politic zăcea pe stradă într-o baltă de sânge. Stoica mai are şi acum în minte imaginea.

Nea Nelu Dric

Prin anii ’50 Ion a preluat firma de la bătrânul lui tată şi a continuat să facă ceea ce a învăţat de la acesta. Pregătea înmormântări, vindea coşciuge, organiza parastase. Apoi, a trecut la stat, aşa cum prevedeau rigorile vremii. N-a avut însă niciodată carnet de partid, dar cunoştea bine culisele regimului opresiv din acea perioadă. În anul 1970 a fost angajat şi la Uniunea Scriitorilor, la secţia administrativă, cu un salariu de 700 de lei pe lună. De-a lungul timpului a cunoscut multe celebrităţi ale vremii, scriitori, pictori, poeţi, oameni politici şi pe unii i-a pregătit pentru ultimul drum. Petrecea cu ei la masă, beau un şpriţ împreună, mâncau o fripturică, râdeau, povesteau.

Întreprinderea de prestări servicii ţinea de primărie. Avea monopolul în domeniu. “Toţi scriitorii, academicienii şi poeţii, mari personalităţi din lumea muzicii sau a teatrului, care au murit după 1950, au fost îngropaţi de mine, eu m-am ocupat de înmormântările lor, de coşciuge şi ceremonial. Eram prieten cu mulţi oameni de valoare. Cu Nichita Stănescu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Ion Băieşu, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Tomiţă Caragiu, Aurelian Andreescu, cu violonistul Ion Voicu. Tot eu m-am ocupat şi de transportul şi înmormântarea marii cântăreţe Ileana Sărăroiu la Sf. Vineri. Prietenii m-au poreclit “nea Nelu Dric”. Aşa mi-a rămas porecla. M-am cunoscut şi cu generalul Ceacanica, acela care l-a prins pe Râmaru. Un adevărat domn. De la el am învăţat cum să mă îmbrac. Avea nişte toalete şi era de-o pedanterie, cum rar mai întâlneşti în ziua de azi!”

Partenera de afaceri a lui Ion Stoica e Moartea. Acum pare că nu-l mai impresionează nimic. Şi totuşi…Singurii care îl ating în suflet pe lumea asta sunt copii. Nu poate să-i ştie morţi. De aceea nici nu confecţionează coşciuge de dimensiuni mici. Să nu le vadă! “Ştiţi de ce am slăbiciunea asta? Să vă spun: imediat după cutremurul din ‘77 am fost chemat la vechea clădire a IML, era situată în centru atunci, la Unirii. Morţii, care mai de care mai desfiguraţi, erau întinşi, unul lângă celălalt. În curte a intrat o bătrânică plină de var. Îi căuta pe fiică-sa şi pe nepotu-său. I-a găsit. Imaginea era de groază: fata bătrânei îşi ţinea copilul de un an în braţe, aşa cum îi prinsese cutremurul. În momentul ăla, pe lângă cele două cadavre, trece un colonel care se împiedică de capul copilului. Am văzut negru în faţa ochilor. Mi-a venit să plâng. Am sărit la gâtul lui ca o fiară. El a zis calm, că s-a împiedicat şi nu l-a văzut. Ei, de atunci eu nu mai pot să văd copil mort!”

În loc liniştit, în loc cu verdeaţă…

Pe demnitarii comunişti Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Emil Bodnăraş, sau pe fratele Elenei Ceauşescu, tot el i-a pregătit pentru ultimul drum. “Intram în Comitetul Central ca la mine în casă, povesteşte nea Nelu Dric. Pe toţi îi ştiam, care e securist, care e trimis de ruşi, care e informator. Dar nu mă interesa. Îmi vedeam de meseria mea. Când a murit Dej, la Bucureşti venise lume din toată ţara. Plângeau oamenii în hohote după el. La moartea lui Bodnăraş era o iarnă grea. Îmi aduc aminte că tovarăşii îl depuseseră la Mausoleul din Parcul Carol. Trei zile cetăţenii şi-au luat rămas bun de la el. Nişte soldaţi îl cărau dimineaţa afară, iar seara îl duceau înapoi. Săracii de ei erau deşelaţi, pentru că sicriul era foarte greu.”

Demnitarilor comunişti le era interzis să intre în biserică. Morţii lor erau depuşi în mausoleuri sau în aule, apoi, după o ceremonie solemnă, îngropaţi în cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti, pe celebra alee a comuniştilor. Pe unele dintre cruci se mai desluşesc şi azi steaua roşie sovietică sau secera şi ciocanul. Familiile unora au renunţat însă la simbolurile comuniste pe care le-au îndepărtat cu dalta, înlocuindu-le cu cruci. După revoluţie, firma lui Ion Stoica a adus din Bulgaria cadavrul vărului lui Fane Spoitoru, care s-a sinucis în puşcărie. Şi pe Regele Cioabă l-a condus pe ultimul drum. De rămăşiţele pământeşti ale Elenei Lupescu, iubita Regelui Carol al II-lea, tot Ion Stoica a avut grijă la întoarcerea pe tărâmul strămoşesc.

Anii au trecut, lumea s-a schimbat, s-au schimbat şi obiceiurile. Nea Nelu Dric a rămas la fel. Nostalgic, acelaşi perfecţionist pentru care punctualitatea reprezintă cartea lui de vizită. “Nici înmormântările nu mai sunt cum erau odată!, mărturiseşte trist. Înainte era fast, nu glumă. Păi, venea dricul, o frumuseţe! Cele mai elegante se numeau Paris sau Viena. Paris era aşa de înalt că dricarul trebuia să dea jos crucifixul când trecea pe sub liniile de tramvai. Era tras de şase sau opt cai mascaţi. De-o parte şi de alta mergeau cioclii, 6 la număr, îmbrăcaţi în negru, cu mănuşi albe şi cu pălării. La sfârşit, urmau rudele mortului. Acum nu mai e aşa. Locul dricului a fost luat de limuzine Mercedes.”

Cel mai scump sicriu pe care l-a vândut Ion Stoica a costat 2000 de dolari şi erau un exemplar splendid, unicat. A fost cumpărat de nişte persoane cu dare de mână pentru o rudă de-a lor care murise. Negustorul e de părere că meşterii români fac nişte coşciuge a-ntâia, cum rar găseşti prin Europa. România chiar exportă în Italia sicrie şi diverse obiecte specifice înmormântărilor, care sunt foarte apreciate. Modelele sunt diferite, culorile variază de la negru, gri, bej, maron, roşcat, lemnul folosit cel mai des fiind stejarul. După o viaţă întreagă în care a vândut mii de “pardesie de lemn” Ion Stoica spune că a început să se teamă de moarte. Ştie că ea vine şi că omul nu are cum s-o înfrunte.

Există persoane care nu-şi respectă morţii. Fac înmormântări grandioase, aruncă zeci de milioane de lei, aduc fanfară, ciocli, angajează bocitoare de meserie, doar de dragul imaginii în faţa vecinilor sau a rudelor. În cele din urmă ajung să se păruiască din cauza testamentului. “Pe lumea asta sunt oameni şi oameni. Am văzut cum unii, care erau plini de bani s-au luat la bătaie în cimitir, după ce şi-au îngropat mortul. Scandalul a pornit de la avere. S-au îmbătat şi…au stricat totul. Ei uită că până la urmă pleci de pe lumea asta doar între patru scânduri.”

La prima vedere, Ion Stoica pare un dur, care a uitat să mai zâmbească, mereu preocupat de afacerile lui. În spatele acestei aparenţe sufletul lui e de copil sensibil şi uimit că timpul trece aşa de repede. Are o fată căsătorită. Pe ginere l-a cooptat în firmă şi se înţeleg foarte bine. A rămas singur, însă, pentru că soţia a murit în urmă cu cinci ani. Îi duce dorul şi parcă o aşteaptă să vină. “În faţa mea a murit, povesteşte negustorul. Mi-a spus că îi e rău, n-are aer. M-am repezit să deschid geamul, apoi am luat nişte spirt, cu gândul să-i fac o frecţie la piept. Cât au durat toate astea? Un minut, două. Când am ajuns la ea, sărăcuţa, murise. Cuminte, liniştită şi senină, aşa cum a fost toată viaţa. Port poza ei tot timpul cu mine, ia priviţi-o ce femeie frumoasă era! O ţin în dreptul inimii.” De pe bucata veche de carton o tânără superbă, cu pletele în vânt, zâmbeşte fericită în soarele unui alt timp.

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.