Fetițele din cimitirul Roșu (6) – Ziua celor care nu muncesc

E 1 Mai. Câteva clipe de linişte. Val Vâlcu nu ne-a sunat azi să ne trimită nici după aurolacii de la Gara de Nord, nici după boschetarii din parcul Moghioroş, […]

E 1 Mai. Câteva clipe de linişte. Val Vâlcu nu ne-a sunat azi să ne trimită nici după aurolacii de la Gara de Nord, nici după boschetarii din parcul Moghioroş, a uitat de lipsa licuricilor din Bucureşti şi de oamenii care leşină la cozile pentru medicamente compensate. Respirăm uşuraţi şi bem bere rece. Povestim, mai dăm din degetele de la picioare. Răsfăţ. Raţionăm încet ca un computer vechi, 186. Plătitorii de taxe şi impozite sau ăia care fentează statul în diferite moduri şi-au petrecut sfârşitul de săptămână în cele mai variate feluri. Răzvan zice că anul ăsta, bucureştenii au avut de ales, ca întotdeauna, în funcţie de lovele, între mare, munte, străinătate, rubedeniile din provincie, un picnic la Băneasa ori canapeaua din sufragerie, de unde aveau să urmărească a paişpea oară „Die Hard” cu Bruce Willis. Înainte de ‘90, „1 Mai” era altfel. După ore de stat cu capul în soarele strâmb, parcă şi el cu carnet roşu de partid în buzunar, după ce-şi fisurau pulmonii urlând: „Ceauşescu-Tinerii”, manifestaţiile se încheiau invariabil cu hâţânarea lozincilor deasupra capetelor şi în ropote de aplauze, unele chiar sincere. Apoi bucureştenii o rupeau la fugă prin parcuri şi boscheţi, restaurante şi crâşme renumite, unde înfulecau mititei, cârnaţi şi turnau bere în ei, atât cât să uite că e ziua muncii. Seara, bărbaţii adevăraţi ajungeau acasă muţi, cu limbile pe piept şi cu sufletul ferfeniţă. Se culcau îmbrăcaţi şi uitau că vin zile grele, cu planuri care musai trebuiau depăşite, ore peste program şi întreceri căcăcioase între secţii şi uzine.
Astăzi, după 15, ani pentru mulţi dintre români cuvântul „muncă” are conotaţii aproape…isterice. Doar proştii muncesc! „1 Mai” înseamnă acum distracţie, mult liber de la serviciu, o fugă până la Băneasa cu maşina, un mic, o manea, bere „dân aia la pet că curge mai bine pă jgheab”, antren şi veselie. Cei mai mulţi optează pentru un grătărel la iarbă verde. „Mergem şi noi? Poate ne iese de-un reportaj la Dinescu!”, zice Răzvan. Sunt de acord. Plecăm. În Pădurea Băneasa, omor. Maşină lângă maşină, om lipit de om, respiraţie în ceafă, nervi. Bucureştenii dispută fiecare metru pătrat de pământ, cu înjurăturile de rigoare. Pe la 10, terasele de lângă grădina Zoologică sunt deja pline cu muşterii. Miroase demenţial a grătar, a bere rece vărsată şi a pământ. Lume, câtă frunză şi iarbă, zgomot, chemări, maşini, claxoane, trotinete, biciclete, role, copii de ţâţă urlători, mame crispate cu biberoane şi pempărşi plini în mâini. Pe la 12 ziceai c-a luat foc totul. Maidanezi din toate părţile veniţi, au tăbărât pe fiecare grup dotat cu grătar, mititei, hălci de carne şi cârnaţi. Dacă s-ar uni, ca muncitorii odinioară, poate c-ar face curat ei în pădure. Unde te uiţi e infern, de parcă toţi au sosit aici, nu pentru relaxare şi odihnă, ci pentru a se interna a doua zi la balamuc. Muzicile urlă: în stânga, Piticul Minune, în dreapta Florin Salam şi-n fundul pădurii, meseriaşul de Guţă. Unii joacă fotbal, alţii tenis de picior. Din când în când cineva strigă pe altcineva. Din când în când cineva înjură pe altcineva. Petrece clasa muncitoare. E bine! Răsar de niciunde copilaşi drăgălaşi cu baloane pe care scrie albastru pe alb: PSD. Înainte de alegeri se poartă. Mai sus, cetăţenii chitiţi pe relaxare calcă nonşalant pe câteva fotografii cu Cristian Poteraş, candidat la primăria sectorului 6 din partea Alianţei D.A. El promite că va avea grijă de corupţie, infrastructură, curăţenie, asistenţă socială, siguranţa cetăţeanului, precum şi de bazele sportive. Pe verso scrie aşa: „implică-te şi trimite-mi răspunsul tău! Sectorul 6 are nevoie de o schimbare! Spune D.A.!”
Îţi poţi da seama cu uşurinţă de situaţia socială, de gradul de civilizaţie al fiecărui grup după modul de parcare a maşinii, după felul campării, după organizare şi limbajul folosit în anumite împrejurări. Pitită aproape în miezul pădurii o familie (formată dintr-o Dacie Papuc, o mamă, un tată, trei copii, cumnată, cumnat, doi veri şi una bucată bunică cam la 65 de ani), petrece fericită ziua muncii. Tatăl, mătăhălos, negricios, cu meclă buhăită şi împrietenită cu alcoolul, a făcut focul. Vorbeşte tare despre alegerile locale, râde, gesticulează, mai scapă câte un „grâu’ mă-sii”, aşa de control: „Io nu-l mai votez pă Pleşca să ştiu că mor azi! Pă Băsescu pun ştampila! Ăsta om!” Cumnatul aprobă desfăcând sticlele tăcut. Nevasta matahalei, belalie şi şleampătă, ţopăie pe lângă grătar cu o strachină plină de carne. Unul dintre ăia mici, o scârbă de copil cam la şase ani, îi scuipă pe toţi şi face mare scandal pentru că nu i se cumpără o trompetă de carton. „Da’ ia-i dracului o trompetă lu’ tâmpitul ăsta, că ne strică toată ziua, nu vezi cum face?! Mi-a scuipat în toată carnea!”, chirăie nevasta în timp ce aranjează frumos fleicile flegmate de puşti. Piticul, ca majoritatea piticilor, nu se lasă cu una cu două. Vrea musai trompetă „din aia”! Se duce la mă-sa şi-o şantajează: „Dacă nu-mi iei trompetă scot puţa şi i-o arăt lu’ mamaie!” Muierea, sufocată de furie, încearcă încă o dată să-şi înduplece bărbatul: „Haidi, mă, Nicule, nu vezi, mă, că ăsta recurge la soluţii dă intimidare? Mă duc io să-i cumpăr trompeta aia, da’ dă-mi bani că n-am!” Lăţit pe pătură, şeful râgâie mulţumit şi responsabil, după ce a lins paişpe beri şi a dizolvat vreo patru fleici, plus zece mici cu pâine. Acum “se ceartă” cu un rest de zgârci care i s-a înfipt încăpăţânat între incisivi. Îl scoate, îl şterge de tricou, apoi îşi scutură gânditor deştele de la picioare între care se ghiceşte mâzga de instalator fără carte de muncă. Bagă mâna la şort. Scoate 100 de mii şi-i aruncă generos muierii: „Na, fă, dă-te dracu’! Cumpără-i dobitocului trompetă şi mai ia-mi şi mie neşte ţigări că astea s-a termenat!” Femeia apucă puradelul de-o aripă, îi trage câteva scatoalce, ca să nu mai scuipe şi lipa, lipa, pleacă să-i cumpere jinduita trompetă. Altfel totul e O.K. în jur. Fum, verdeaţă, celulare care sună, hârtii, chiote, „mama fac piiiipiii!”. Din când în când mai rage de foame şi câte un leu de la Zoo. O gaşcă de tineri flower-power, cu coroniţe în păr, cântă subţire. Sunt strânşi într-un cerc, beau bere, fumează şi zdrăngăne la chitară: „râde iarăşi primăvaaara, peste câmpuri, peste plaaaai/veeeselia umple ţaaara, c-a venit întâi de maaai”. Apoi, plictisiţi trec direct la Nirvana şi Doors. Pe la şase seara o mamă grijulie ţipă ascunsă-ntre grătare şi frunze: „Olrandooo, nu băga, mamă, mânuţa la foc că faci buba!” Orlando nici mort nu ascultă şi-şi vâră răzbunător ambele palme în flăcări, rânjind victorios spre asistenţa îngrozită. Urmează răcnete, lacrimi, plânsete, pe fundalul unei manele despre „o gagică şucară ce ia minţile-ntr-o seară”. La sfârşit, mama, tata, buni, Florin, Aurelia, Iuliana, Ninu, Tilică, Veronica şi toată lumea prezentă, pupă buba lui Oralndo. Durerea trece.
Dup-aceea, în balamucul dâmboviţean afumat şi plin de jeg, apar o băbuţă şi un moş, aterizaţi din alte vremuri. Au reuşit, probabil pentru ultima oară în viaţa lor, să ajungă şi ei la pădure, cu un Renault Major, spondilotic, obosit şi cu toba varză, legată cu o zdreanţă roz. Bătrânul, la costum maro, de mort mulţumit, tremură din toate încheieturile întinzând o pătură pe jos. Se aşează amândoi şi privesc mulţimea pestriţă din jurul lor: „Mai ştii Janeto, fată, ce manifestaţii ierea pă vremea noastră, ce mai organizam noi tineretu’ revoluţionar? Îl învârteam pă deşte, îl corectam şi-l duceam pă drumul cel drept! Ce de mai cuvântări ţineam noi la partid! Şi uite ce tâmpiţi sunt ăştia din ziua de azi! Eheee, u son le manifestasion dantam, fată!? U son, Janeto, u son?!!”

Nea Ilie de la sculărie
(Balada muncitorului român)

În vremurile demult apuse (şi de unii sincer regretate) clasa muncitoare reprezenta un element de bază al societăţii. Era cimentul care întărea construcţia socialismului. Marile succese comuniste erau realizate cu muşchii muncitorilor, cu braţele lor păroase şi puternice. Milioane de indivizi, veniţi de la ţară, smulşi din sătucul uitat de lume, harnici, drepţi şi cinstiţi se avântau în muncă pentru înălţarea patriei “pă cele mai înalte culmi dă glorie”. Astăzi însă, imaginea „omului nou” călit la căldura oţelului s-a cam destrămat, lăsând în loc, un tablou trist al cetăţeanului umilit, fără repere, veşnic în şomaj şi înglodat de datorii. Singura lui „bucurie” o reprezintă crâşma penală făcută din tablă ordinară, unde-şi poate îneca neputinţa, amarul, disperarea. Fostul muncitor al „iepocii de aur” este acum trădat de societate, mai puţin dârz, mai sărac decât oricând, debranşat pentru totdeauna de la fericire.
În trecut, portretul muncitorului obişnuit era învăluit într-o aură de domnitor. Dârz, oţelit în lupta cu viaţa, bun la suflet, modest, înţelept. Muncitorul comunist avea privirile ca o nouă şarjă de oţel. Existau cincinale, sarcini de partid, întreceri socialiste. În fiecare zi aflam din presă cum Uzina 23 August a depăşit planul propus, cu 150% sau Apaca a livrat pentru import, nu ştiu câte tone de cămăşi albastre cu buline albe. Cifre mai mult sau mai puţin umflate. Muncitorul, însă, avea altă stare de spirit. Ştia că atunci când pune osu’ la treabă este respectat de societate şi primeşte un salariu pe măsura faptelor sale. Era ajutat de stat. Avea condiţii. I se dădea o locuinţă. Pufoaică şi cizme de cauciuc. Dacă era fruntaş în întrecerea socialistă dintre întreprinderi sau secţii, era decorat. Lua prime. Iată ce titrau ziarele de partid, prin anii ‘71: “Pentru şantierul naval Galaţi, anul acesta a fost unul de mari îndrăzneli şi mari succese. S-au realizat, printre altele, trei mineraliere de 12.500 tone, iar dacă facem o socoteală mică, numai în cincinalul trecut meşterii de la SNG au construit 43 de cargouri.” Sau: “1971 a fost şi anul demarării puternice a industriei electronice, a tehnicii de calcul şi aparaturii de măsură şi control, în valoare de 1,5 miliarde lei, la platforma Pipera.”
E de ajuns să intri azi într-o cârciumă lipită de vreo fostă mare întreprindere sau uzină, ca să asculţi ce povestesc „oamenii muncii” la una mică, după program. Bătrânii deapănă celor mai tineri amintiri „dă când ierea bine, dom’le!”. Cică atunci, prin anii ‘80, sudorii, inginerii, lăcătuşii sau cazangii se întâlneau la cantină în pauza de masă. Înăuntru era cald. Mirosea frumos a mâncare. În ciorbă mai găseau o bucăţică de carne, iar mâncarea de cartofi n-avea nici un cusur. Muncitorul patriei rupea din pâinea comunistă şi înghiţea bucuros. La sfârşit, ştergea şi farfuria. Aprindea o mahoarcă şi se apuca cu drag de lucru la strung. După 14 ani de capitalism şi libertate, lucrurile s-au schimbat mult. Bietul muncitor român, abia dacă reuşeşte să-şi plătească întreţinerea la blocul unde stă înghesuit cu patru copii, nevastă şi o soacră bolnavă de spondiloză. Din când în când, mai iese în stradă alături de sindicalişti, împins de nevoi şi furie, de neplata salariilor şi de frig. În pauza de masă desface pacheţelul învelit în ziar şi, deasupra strungului îngheţat mănâncă tăcut. Nişte salam cu miros de usturoi, o bucată de brânză, două felii de pâine. Înainte de chenzină sau când salariile întârzie, poate că nici nu are ce băga în pacheţel. În loc de mâncare, bea o cană mare de apă, trage o ţigară şi timpul trece. Stomacul se potoleşte, nu mai roade, iar maţele se opresc din ghiorţăit. Când e zi de salariu, pe chipurile lor obosite se citeşte teama. Nedumerirea. Încep socotelile: grădiniţa lu’ ăla micu’, rechizite lu’ aia mare, întreţinerea pe noiembrie, curentul, telefonul, haleala. Ar avea nevoie de cizme noi, că alea de acum cinci ani s-au dezlipit, intră apa în ele şi-i îngheaţă ciorapii, de ţigări oare-i mai ajung? Şi, Doamne, cum şi-ar mai unge gâtlejul cu o votculiţă ieftină! Aşa că, la sfârşitul orelor de program, muncitorul român, trist şi cu obrazul nears, intră în prima crâşmă şi, la lumina chioară din tavan cheltuie banii de întreţinere. După 100 de votcă se mai înveseleşte şi începe să înjure guvernul, parlamentul, apoi preşedinţia. La al treilea pahar plânge după Ceauşescu, pe care, tot el l-a dat jos în ‘89. A doua zi o ia de la capăt cu munca. Datoriile sunt amânate pentru “data viitoare” când totul se repetă. În fiecare clipă aşteapă cu teamă să fie pus pe lista disponibilizaţilor.
Uzinele Vulcan, IMGB, Semănătoarea, Republica, Faur, 23 August, altădată baza industriei româneşti, acum sunt divizate şi majoritatea şi-au micşorat numărul de salariaţi. La un pahar ciobit de „mentă” greţoasă, nea Nicu, muncitor bătrân şi cu „esperienţa vorbii” mă lămureşte cum stau „trebile”: „Noi am trecut pân mai multe planuri dă restrucurare. Dă la patru mii dă salariaţi, pă care îi aveam acu’ patru ani, am ajuns la jumătate. E nasol! S-au dus vremurili dă altădată. Matale nu ştii cum e să te duci acasă la nevastă în zi dă salariu fără nici un ban.” Cuget adânc şi dau din cap. Nu ştiu. N-am de unde şti. Omul povesteşte frecând între degete ţigara. Intră şi alţii în discuţie. Se dă cu pumnul în masă. Paharele zăngăne. Cică mulţi dintre muncitorii care au plecat în urma disponibilizărilor făcute la Vulcan şi-au găsit de lucru. Alţii s-au reîntors, pentru că societatea, având nevoie de forţă de muncă şi cunoscând profesionalismul foştilor salariaţi, i-a angajat din nou. Există şi muncitori care s-au angajat la alte întreprinderi industriale din Bucureşti, dar şi acolo au avut ghinion. După câteva luni au fost disponibilizaţi. La ora actuală sunt fără serviciu sau lucrează la negru. La a doua mentă, nea Nicu simte nevoia de analiză: „Donşoară, mentalitatea muncitorului s-a şchimbat în ultimii ani. Faţă de ‘89 e total diferită. Ce-l macină acu’ pă muncitor e ştresu’. Grija zilei de mâine. Salariile mici şi viaţa grea. Toţi banii se duc pe întreţinere, lumină şi mâncare. Avem o clasă muncitoare ştresată, dom’le. La noi au ezistat şi întârzieri de salar`. Dân cauza circuitului bancar, aşa ni s-a zis. Cică durează prea mult până ajung banii la noi, suspină dramatic nea Nicu, după ce-i mai cere un „dulcic” ospătarului Marian. Vrând-nevrând, reuşesc să beau cele 100 de grame de lături mentolate şi remarc impresionată faptul că, muncitor cu state vechi, în prag de pensionare, nea Nicu e mare meşter în vorbe. Povesteşte, zâmbind cu un dinte din fier lucitor (o fi făcut la strung?) că atunci când se preconiza vreo vizită de-a tovarăşului la uzinele Vulcan, toată lumea era în fierbere, începând cu femeia de serviciu şi până la director. Ce-i mai plăceau vizitele de lucru! Văleu! Contactul direct cu clasa muncitoare. Furnalele în care sclipea vesel oţelul. Strungurile şi frezele. Primul bărbat al ţării era înnebunit să dea indicaţii preţioase, explicaţii şi sfaturi pline de avânt revoluţionar. Oamenii căscau ochii. Aplaudau. “Vulcanu’ era o citadelă muncitorească. Donşoară, matale erai mică p-atunci, te duceai la grădiniţă cu lopăţica şi făceai cozonăcei în nisip. Vulcanu’ era o forţă! Să ştia cu două săptămâni înainte că tovarăşu’ vine să viziteze uzina. Muncitorii rămâneau peste program, până noaptea. Vopseau maşinile, puneau flori la ferestre, iar strada dân faţa uzinei era măturată tot dă oamenii noştri. Păi, întreg bulevardul Sebastian era curăţat dă muncitorii dă la Vulcan. Erau acţiuni patriotice, ceva dă vis.” Oamenii îl aşteptau pe Ceauşescu cu lozinci şi flori de plastic în mâini. Salopetele erau curate, femeile coafate, iar în cizmele de cauciuc puteai să-ţi răsuceşti mustaţa.
În crâşmă s-a făcut frig şi geamurile au îngheţat tun. Ies aburi din gura muncitorilor care au venit după program să-şi ameţească durerea. Nu sunt mulţi, vreo şase. Masa noastră e şchioapă. Nea Nicu înjură şi bagă ceva sub unul dintre picioare. Gata, nu se mai hâţână. Îmi face cunoştinţă apoi, discret, cu ceilalţi din jur. Niţă de la strung, Vivi, Petrică, Măcănescu de la ţevi, Popa zis şi Frumosu, Sile, Tică. „Ete, îl vezi pă ăla cu păru’ alb, alb? Ăla e Ilie dă la sculărie. Om bun, vine dân istorie, ca noi toţi, da’ cam bea şi e nebun. Era odată să-şi taie un deşt la strung. Ilieeee! Opreşte, mă, compresoru’ şi fii atent aci la mine. Ia zi-i mata lu’ fata asta dă la revistă, nu suntem nou un popor dă muncitori istorici? Ce dracu’!?”

Bâlciul deşertăciunilor

În fiecare an, zilele de 26 şi 27 octombrie sunt pentru locuitorii comunelor Bolintin (Deal, Vale) dar şi pentru cei din satele învecinate, un real prilej de petrecere şi bairam. Merg şi eu, moţ, cu gândul să-i compun o partitură aproape muzicală lui Dinescu pentru „Aspirina Săracului”. Să vedem ce iese. La Bolintin se organizează un mare târg de „Sfântu’ Dumitru”. Manifestarea tradiţională se numără printre puţinele care s-au păstrat de-a lungul anilor la ţară, iar originea ei se pierde în negura timpului. Forfota pe şosea începe de dimineaţă. Cum treci râul Sabar nu mai ai unde arunca un ac. Înghesuială. Căruţe, maşini, autocare, dubiţe încărcate până la refuz. Claxoane. Oameni, câtă frunză şi iarbă. Gură-casă, bătrâni, tineri, puradei desculţi ţinându-se de ţâţele pirandelor nervoase, ţigani cu şapte lanţuri de aur la gât, ciorditori. La intrare, un acneeic de vreo 20 de ani, o strigă disperat pe una Mariana. Ea nu răspunde. El insistă. Oamenii îl privesc miraţi. Muzica ţâşnită din difuzoare îţi pocneşte timpanele şi îţi răscoleşte intestinele. Mai tari decât urletele cântăreţilor manelişti, vânzătorii îşi laudă marfa: “Viagra din brânză de oaie, Viagra din brânză de oaie!” Ţăranii aud şi rânjesc dinţi galbeni. Au înţeles. Mergem încet, ca ochiu’ mortului. Ne uităm. Pipăim. Alegem. Gustăm. Cea mai căutată este pastrama de oaie. Dai între 100 şi 130 de mii de lei pe kilogram şi ţi-ai sărat maţele pentru un an. Dacă-i întrebi pe comercianţi de autorizaţie sanitar-veterinară te scuipă între felinare şi-ţi trag cu “Hooo”! Aşa că n-ai ce face şi trebuie să te conformezi situaţiei.

Până și monumentele funerare sunt prezente la bâlci

De-a lungul şoselei te loveşti la ţurloaie de tarabele improvizate. Meseriaşii, plini de sânge pe şorţurile lălâi, taie carnea cu toporişca. Hârşti! Căpăţâni rânjite de porc, hălci de vită sau de oaie stau aranjate în drum, ca bibelourile. Chiar dacă e mai frig decât în alţi ani, muştele zburdă nesimţite depunându-şi şi ele ouşoarele pe unde pot: în carne, în brânza chircită în găleţile negustorilor sau în unghiile unsuroase ale ciobanilor. E mai cald acolo! Dar ce contează o dizenterie sau o toxiinfecţie alimentară acolo. E târg! Oamenii cumpără până la urmă orice. Şi câine să fie. Dacă a stat între oi, tot oaie se cheamă că e!
Mai sus vând unii legume şi fructe, frumoase de-ţi iau ochii. De toate găseşti: gogonele, cartofi, ceapă de apă, morcovi, păstârnac, verdeaţă, conopidă şi varză roşie. Preţurile sunt mai mari decât la Bucureşti, dar cumpără românii în draci, cu sacul. Cui îi s-a făcut dor de turtă dulce poate gusta tot aici. Cinci mii de lei bucata. Cine vrea acadele, gogoşi, cocoşei roşii, vată de zahăr sau halviţă trebuie să bage mai mult mâna în buzunar după 15 mii de lei. Mă întâlnesc din nou cu ăla de o caută pe Mariana. Nici acum n-a găsit-o.
Şmecherii îşi încearcă puterile dând pumni într-un sac de box. Dacă aparatul începe să urle ca o sirenă, înseamnă că sunt tari în os. Alţii trag cu puşca la ţintă. Câştigătorului i se oferă un ursuleţ de pluş sau nişte cărţi de joc. În jur, mirosul de grătar încins te năuceşte. Sfârâie de zor pe jar fleici de carne, pastramă, cârnaţi şi mici. Oamenii stau la cozi imense. Ciocnesc halbe de bere şi pahare de vin. Râgâie meltenii şi se freacă mulţumiţi pe burdihane.
Iese şi soarele! E bine. Dar nu se aude aproape nimic din cauza urletelor, a muzicii şi a căluşeilor care se învârt ameţitor. Copiii şi adulţii, grămadă „se dau” în “tiribombe”. Ţipă, bat din palme şi râd. Fricoşii sau cei fără lovele stau pe margini şi se uită. Obsesiv apare flăcăul căutător de Mariană. Încă e singur.
Cel mai frecventat loc de distracţie e “Hammerul”. O chestie ciudată, cum n-au mai văzut bolintinenii până acum, neam de neamul lor. Te întoarce cu fundul în sus la 10 metri înălţime şi te ţine aşa, vreo câteva minute. Din buzunare încep să cadă batiste, monezi de o mie de lei, celulare, chei. Unii mai slabi de pipotă, încep să vomite peste ăia de jos şi atunci plouă cu fărâme de pastramă caldă, bere şi mici nemestecaţi. Apoi ciocanul îşi dă drumul cu viteză, vâââj. Lumea urlă în cor, animalic.
În rest, poţi să-ţi iei haine de piele, pantofi, ulcele, tigăi şi oale confecţionate cu sârg şi pricepere de ţigani, pulovere de lână groasă, toate luate din angroul Europa şi vândute aici de trei, patru ori mai scump. Care are nevoie poate să-şi cumpere şi cruci din marmură. Aranjate frumos, între o tarabă cu pastramă de oaie şi una cu cercei de plastic pentru cocoane, crucile stau albe, abia aşteaptând să le fie scris un nume şi un an, chiar pe loc. În funcţie de paloarea obrazului clientului (cianotic sau galben cirotic) se stabileşte şi preţul. Cea mai scumpă cruce costă 4 milioane. Cea mai ieftină, juma’ de milion. Nea Piru are 69 de ani şi e tare încântat de produsele tombale. Poate moare, cine ştie. „Vine mâine, poimâine a cu coasa! Tre’ să hii pregătit, nu? Crucilii astea d-acilea e ieftine şi chiar trainice, am pus mâna. Nu să fărâmă. Vreau s-o iau p-aia mare, cu îngeraşi, să crape vecinii cân’ m-or vedea cu ea la cap!” Vorbele lui nea Piru rămân atârnate în aerul cu miros de vată dulce, pentru că începe un scandal monstruos lângă o tiribombă învârtitoare. Un puradel de vreo patru ani, care se ţinea de curu’ lu’ ta-su prin bâlci, îl păleşte cu o trompetă în cap pe altul, mai mare. Şi iese bătaie. Taţii copiilor, scot pălăriile şi încep să-şi care pumni în gură. Martorii la scenă se feresc cum pot. Apar şi nevestele, toate numai fuste, coade grele şi tingiri din aluminiu. La un moment dat, ca să rezolve odată treaba, unul dintre ţigani îşi ia furios puradelul de picioare şi începe să-i bată pe toţi cu el. Băiatul, care se pare că nu era la prima” intervenţie” de ăst gen, îşi fereşte precaut faţa cu mânuţele. Sar dinţi şi cercei. Lumea râde ca la panaramă.
La plecare, mă opresc lângă un ţăran care vinde oale pictate din lut. Îmi plac şi sunt şi ieftine: 7 mii bucata. Iau două. Îl întreb dacă se sparg uşor. „Noooo! Păi, astea e cele mai tari oali dân lume, donşoară! Io cu mâna mea le-am făcut! Dacă să sparge fruna în capu’ mieu, al dracu’ să fiu dacă nu ţ-oi da 10 pă gratis!” Nu termină bine de vorbit şi trosc!, îşi dă cu una dintre ele în frunte. Obiectul se face ţăndări, iar el, amabil şi cu un firicel de sânge prelins până pe barbă, îmi dă 10 oale drept recompensă. Bună afacere!
Ies din bâlci fericită, dar cu geanta tăiată într-un loc, fără portofelul în care aveam actele, legitimaţiile şi o sută de mii de lei. Descopăr cu perversă satisfacţie că cineva mi-a borât pe mâneca de la geacă. În păr am fulgi de găină. Se lasă seara şi sunt îngheţată bocnă. Mă strecor printre maşini, cu oalele după mine. Când merg zdrăngăne sinistru. La celebrul plop al lui Bolintineanu mă opresc puţin. Trag aer în piept şi mă scutur. În depărtare se mai aude cum flăcăul plin de coşuri o strigă pe Mariana. Urc în autobuz, apuc un loc între o paporniţă cu mere şi alta cu o găină faină care mă ciuguleşte indignată. Adorm instantaneu la căldurică. Visez că ăla a găsit-o în sfârşit pe Mariana. Şi, ce coşmar! Mariana… eram eu!

Sub acoperire

De ceva vreme au apărut prin ziarele de mare tiraj anunţuri la mica publicitate de genul “pentru amanţi şi amante, închiriem o cameră, plata se face la oră”. Se lasă un număr de celular şi cine e doritor de aventuri sună. Pentru neaveniţi, afacerea “camera pentru sex” sau „odaia pentru tăvăleală” ar putea fi şocantă. Pentru amator, ea e excelentă, mai ales că, fiind ascunsă de ochiul balcâz al nevestei sau al soţului, după caz, va fi greu de depistat. Unii spun că sunt bineveniţi aceşti întreprinzători. Alţii îi huiduie pentru că, zic ei, “camerele e mici şi are igrasie”. Dacă te afli în Bucureşti cu treburi, în jurul Gării de Nord, poţi oricând să fii agăţat de cei care închiriază “dormeza” cu ora. Nu mai ai nevoie de anunţurile din ziar. Preţurile variază în funcţie de timp (de la 10 minute la o oră sau două, care poate!) şi condiţiile oferite. Pat dublu, saltea, cu WC, sau fără, în picioare, la ştrampi, etc. Clientu’ nostru stăpânu’ nostru.
Trec într-una din zilele trecute cu treburi de reporter pe strada Witting, aflată în apropierea Gării de Nord. Nu singură, ci cu Răzvan, normal. Nu ne ţinem de mână, nu ne pupăm, dar un ochi vigilent şi ţigănesc ne pozează din prima: “Ăştia au probleme dă amor!” Odată ne pomenim înconjuraţi de două muieri toate numai zâmbet şi sudoare: “Haolio, porumbeilor, nu vreţi o cămăruţă, că văd ce iubire mare e pă voi!” Cum adorăm să lucrăm sub acoperire, ca Mulder şi Sculy de la FBI, suntem de acord. Mai greu a fost cu banii, pentru că una dintre ţigănci cerea pe oră 100.000 de lei, “că e cu pat dublu, am pus busuioc în glastre şi aveţi voie şi la veceu”, iar cealaltă doar 50.000, cu radio “dăşchis”, dar fără baie. Ne-am scotocit prin genţi, buzunare, şi căptuşeli reuşind să punem ban peste ban în palma întinsă şi neagră a ţigăncii. Am găsit 46 de mii, plus o monedă de 500, pe care Răzvan o găsise pe jos la traversarea bulevardului.
Una dintre baragladine plescăie din gura ştirbă, cam nemulţumită, dar acceptă. “Aveţi noroc că îmi place dă voi. Mai mult de 10 minute nu vă las. Să te mişti repede, măi, puţi mic”, îi spune ea lui Răzvan.
Plecăm. Ea înainte, noi după, uitându-ne curioşi la numele străzilor pe lângă care trecem. După o plimbare în zig-zag, special efectuată ca să nu mai ştim de unde am venit, unde ne ducem şi ce vrem de fapt, ţiganca se opreşte în faţa unei case, fără număr, parcă bombardată la războiul de independenţă de la ‘877, aşa e de veche. Înconjurată de un gard făcut din traverse de cale ferată, dărăpănătura pare pustie. Intrăm în curte. Trei dulăi flocoşi şi băloşi sar pe noi, să ne mănânce nu alta. Cucoana urlă: “Hooo, lua-v-ar dracu’ dă javre!” Apoi mieroasă, aur de 24 de carate: “Nu muşcă, mamă, e cuminţi şi dresaţi. Aşa face ei când vine clienţi noi.”
Clădirea, gen vagon, stă să cadă şi are pereţii scorojiţi. Curtea, maidan.
Oale sparte, tampoane folosite, prezervative, gunoaie, zdrenţe, sticle. Balamuc. La umbra unui nuc anemic un moş tebecist îşi scuipă la intrevale fixe restul de plămâni rămaşi lipiţi de coaste. Apoi, ca şi când n-ar fi de-ajuns, mai trage dintr-o mahoarcă, tuşind şi horcăind lugubru. Dăm bună ziua. Moşul cârâie flegmatic. Traversăm locul. Trecem pe lângă nişte ferestre deschise ca să ajungem la “camera noastră de amor”. Înăuntru cineva râde gros. “Aşteptaţi niţel, zice ţiganca, că ăştia mai are cinci minute şi dup-aia intraţi voi.” Aşteptăm, ce să facem?! Deodată, în curte apar ca din senin patru puradei, desculţi, plini de muci, cu burţile umflate. Urlă ca din gură de şarpe, iar unul dintre ei are o tinichea în care bate cu un fier. Zgomotul e infernal. Ţiganca încearcă să-i potolească, fără sorţi de izbândă. Piticii reclamă cu lacrimi în ochişori că, fiind duşi pe la furat şi cerşit, nu ştiu care aurolac, din nu ştiu ce canal, i-a bătut, înjurat şi scuipat. Mamiţa lor îi sărută şi le promite judecată dreaptă: “Dacă-l prinz, scoţ bricheta şi-i dau foc!”, mai zice în timp ce şterge cu un colţ de rochie mucii celui mai mic dintre puradei. Noi, stingheri, privim năuci. Din odaia de la stradă ies nişte clienţi. O ea, de rasă incertă, durdulie şi din cap până-n picioare îmbrăcată în roz. Un el, negricios şi clăpăug. Codoaşa se interesează curioasă: “Ei, cum a fost? V-a plăcut?” Fata strâmbă din nas cam nemulţumită. “Bine, cum să fie, da’ s-a tot plimbat hodorogu’ ăla pe la geam, ba chiar s-a chiorât la noi în timp ce …ştii mata.“ Ţiganca râde şi-şi aprinde o ţigară Kent. “E tata. Lăsaţi-l, săracu, că-i place şi lui să se uite. Mâine, poimâine moare, nu vedeţi că a umplut toată bătătura de plămâni? N-ar fi păcat să nu-l las să se distreze şi el un pic? N-a mai văzut muiere goală din ‘87 de când a murit mama, fie-i ţărâna uşoară!”
Clienţii pleacă, iar noi intrăm în cameră. Patul e cald, aşternuturile, de culoare dubioasă sunt răvăşite. Peste tot miroase a siguranţe arse şi a usturoi rânced. “Haideţi, pă cai!, ne îndeamnă baragladina făcându-ne cu ochiul. Ce dracu’ mai aştepţi, puţi mic? Îţi trece minutele.” Trânteşte uşa şi pleacă fredonând o scurtă arie din repertoriul lui Adi ză uander boi. O mai auzim cum negociază cu o pereche care tocmai trece pe lângă casă. În încăperea alăturată cineva “forează” la greu. Patul scârţâie, gagica urlă de parcă o taie cu brişca. Auzim vorbe stranii. “Mă dai cu capu’ dă tăblie! Unde e trompeta, Ali? Vreau trompeta!” În replică, bărbatul gângureşte cu accent în limba arabă. “Vrei trombeta? Na trombeta!” Şi trosc-pleosc! Despre ce-o fi vorba?
La radio e muzică populară. Cântă voios Maria Cârneci. Ne uităm prin cameră. Pe jos e duşumea, vopsită în roşu, iar pereţii sunt verzi cu floricele. Rol cu sclipici. Lângă pat, o revistă de amenajări interioare şi un prosop încleiat. Răzvan începe să răsfoiască plin de interes publicaţia. Eu mă pieptăn. Firele de păr le arunc pe jos. Nu-mi mai pasă. La geamul deschis larg, dar cu perdeaua transparentă trasă, se iveşte capul curios şi cianotic al moşului scuipător de plămâni. Vede că nu facem nimic şi pleacă dezamăgit înjurându-ne de paşti, neam şi sfinţi. Se duce alături unde show-ul e în toi. Trec cele 10 minute şi madama, altfel foarte corectă, bubuie în uşă: “Gataaaa! Aţi terminatără? Că mai e şi alţii la rând!”
Ieşim. Eu pieptănată, iar Răzvan edificat în ceea ce priveşte parchetul de stejar şi cum se întreţine el. După noi, intră rapid în “camera amorului” altă pereche dornică de năzbâtii sexuale. În acelaşi timp, pleacă şi descreieraţii care zbierau după trompete. Femeia, blondă şi rujată strident până la nas, e fericită. Oftează cu recunoştinţă, în timp ce râgâie ruşinoasă. Bărbatul, cât dulapul şi negru ca noaptea fără lună, se scobeşte filosofic între dinţi cu unghia degetului mic. Baragladina ne lămureşte: “Ăştia e clienţi vechi de frun an. El e arab, patron şi d-aia îi dau cea mai frumoasă cameră, aia cu televizor şi cu tişlaifăr. E însurat cu o româncă, are şi copii. Nicoleta e dân Ferentari, da’ arabu’ e mort după ea! Vine amândoi de trei ori pe săptămână, are program fix. Lasă şi bacşiş. Îşi mai clăteşte ochii şi tata…”
Mai aflăm că la ea, chiar dacă locuinţa arată jalnic, vine multă lume, că “e sub preţul cartierului”. Nu suportă însă drogaţii, homosexualii, lesbienele şi chinezii. Ăstora le dă papucii imediat, după ce le trage câteva firăieli ţigăneşti, în care sunt pomenite foarte des mamele lor. Îi trimite după aia mai sus pe uliţă, că sunt şi alţii care închiriază. “Toate soiurili dă oameni mă apelează pă mine, zice, în timp ce ne dă subtil afară pe poartă. Am anunţuri şi în România Liberă, sunt cunoscută. Ghicesc şi în cafea. Odată a venit la mine doi băieţi. Cică, doamna Fana, doamna Fana, dă-ne şi nouă o cameră o oră. Plătim. Ptiu, fir-aţi ai dracului dă poponari, le-am zis, ieşiţi afară dân curte! Huuo! Sodoma şi Gomora! Nu i-am primit. Mai vede copiii, învaţă. Doamne, apără şi păzeşte! Numai tata a fost trist. S-a supărat pe mine. N-a vorbit cu mine o lună. Era curios să vadă.”
Plecăm şi încercăm să ne orientăm în spaţiu ca să vedem unde ne aflăm. Coana Fana ne face cu mâna peste gard: “Alo, porumbeilor! să mai veniţi pă la mine, că vă las cu preţ redus! Mi-a plăcut dă voi!”

Comments

comments

Etichete:

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.