FETIȚELE DIN CIMITIRUL ROȘU (9) – Safari cu Moş Martin

Sunt absolut disperată pentru că trebuie să trimit un text la Caţavencu, asta după despărţirea de Dinescu şi Aspirina lui. Am nevoie de ceva real şi cu poze. Iar mă […]

Sunt absolut disperată pentru că trebuie să trimit un text la Caţavencu, asta după despărţirea de Dinescu şi Aspirina lui. Am nevoie de ceva real şi cu poze. Iar mă panichez, aşa cum fac mereu. Ce să scriu, ce să scriu, CE SĂ SCRIU??? “De ce nu bagi ceva despre urşii din Buşteni?, vine Răzvan ca de obicei cu ideea salvatoare. Vorbim cu Bebe (o cunoştinţă comună din localitate) şi ne înfiletează el pe undeva. Facem şi poze…” Are dreptate. De ce nu? Ştiam că urşii patriei ies mereu înfometaţi din văgăunile lor. Îşi bagă boturile clănţănitoare în ghenele de gunoi şi-n tomberoane căutând „bunătăţi”. În Braşov, la Răcădău, fotografii i-au tras în poză, ba chiar s-a făcut şi un documentar la Discovery pe tema asta. Dar cât ar fi ei de drăgălaşi, fiara tot fiară rămâne şi dacă te muşcă odată, te muşcă rău! În Buşteni, de pildă, dau târcoale pe la margine, prin păduri. Locuitorii oraşului sunt îngroziţi şi seara nici nu prea mai au curajul să iasă în curte. Animalele vin să-şi potolească burdihanele cu câte o găinuşă, un porc sau chiar cu vaci. Acum urşii au prins curaj şi te trezeşti cu ei în mijlocul oraşului, chiar la poştă sau la alimentară. N-au nici o treabă! Unii atacă omul, alţii nu. Depinde de atitudinea ursului. Oamenii povestesc că nu demult s-au trezit ziua în amiaza mare cu moş Martin pe peronul gării. Când a sosit trenul nimeni n-a mai avut curajul să coboare, dar nici să urce. Toată lumea a fugit îngrozită. “Ursul era mort de foame, povesteşte o localnică martoră la acest eveniment inedit. Coborâse din munte şi cotrobăia prin coşurile de gunoi de la gară, căuta prin paporniţele oamenilor lăsate de izbelişte pe peron. Îi curgeau balele. Ăia din tren înţepeniseră de frică. Nu credeau că e adevărat. Zgâiau ochii cât cepele. Când mecanicul locomotivei a tras de semnal, abia atunci ursul s-a speriat şi a rupt-o la fugă spre Zamora.”

Iată o altă întâmplare similară care a băgat spaima în oasele buştenarilor. Un exemplar reuşit de urs brun carpatin a intrat în curtea unul localnic care stătea aproape de liziera pădurii, dincolo de calea ferată. Era seară. Animalul a tăbărât pe porcul de 150 de kilograme. L-a luat la subraţ, de parcă ar fi fost o poşetă şi, în trei labe, a zbughit-o iute printre brazi. Da! Am ce scrie.

Cei mai mulţi dintre urşi vin la groapa de gunoi a Buşteniului, în locul numit “la carieră”. Acolo caută, şi se hrănesc cu resturi menajere. Nimeni nu se apropie de ei. Buştenarii nu prea au cum să se apere, pentru că uciderea unui urs, care este animal ocrotit prin lege, duce la închisoare îndelungată. Totuşi, asta nu-i împiedică pe unii să le bage spaima în blană. Îi fugăresc cu maşinile noaptea prin groapa de gunoi a oraşului până, hăt, departe, în pădure. Ba mai cer şi bani pentru cei care vor să trăiască pe viu acest joc periculos. Pentru că am vrut neapărat să participăm la evenimentul „fugărirea” ursului” ne-am interesat despre asta cum am ajuns. Am fost îndrumaţi spre crâşma de la gară. Acolo stăteau la taclale, beau tutun şi bere „urmăritorii”: Noni, Bebe, Dorin, Bobi şi Franzelă. “Avem manie la urşi, zice Dorin, unul dintre participanţii la acţiune, în timp ce-mi suflă-n nas fumul de la ţigară. Noi credem că aşa îi învăţăm minte şi nu mai coboară în oraş. Sau poate se obişnuiesc atât de tare cu omul încât nu-l mai atacă. Şi ne şi distrăm în acelaşi timp, că-s tare haioşi când se ridică în două picioare. Odată l-am îmbătat pe unu’ cu votcă. Stăteam în maşină şi i-am dat sticla. A dus-o la bot şi nu i-a mai dat drumu’ decât goală. Se învârtea ca titirezu’ după aia…” Amicul lui, unul cu ochi mierii, îl întrerupe râgâind psihedelic: “Mă, uite care-i treaba: care are chef de distracţie marcă banu’ şi…noi îl ducem la urşi. 50 de Euro pentru străini, 500 de mii românaşii, comprendes?” Răzvan scoate 250 de mii. Restul după. “Cine ştie unde dracu’ ne duc ăştia!”

Băieţii spun că ţiganii sunt experţi în uciderea urşilor. Tuciurii au tot felul de metode. Ori aruncă pe ei cu benzină şi le dau foc direct ori dacă sunt pui, îi lovesc cu bâtele în moalele capului până nu mai mişcă. După aceea îi înfig în proţap şi se cheamă că au carne de lux la masa de seară.

Plecăm. În apropierea pădurii aşteaptăm îngroziţi şi curioşi. Lingem nişte vin roşu rămas de la un parastas. Prindem curaj! Suntem cinci persoane înghesuite în maşina noastră Lada 1200 din ‘78. Farurile sunt stinse. Vorbim în şoaptă şi fumăm ca turcii. Se aud doar inimile bătând şi cucuvelele. Eu visez să facem şi nişte poze. Visez! Din spate mai vine un Aro rablagit, numai rugină. Cică a mai participat la astfel de urmăriri. Înăuntru sunt alţi turişti, beţi deja. Tabla de la capotă e îndoită. “Aici a izbit ursu’ cu laba! explică Noni, şoferul. Eram singur pă Valea Cerbului, mă întorceam de la Diham. M-a atacat din senin, nici n-am avut timp să întorc maşina. Credeam că m-a luat dracu’.” Nu termină bine ce are de zis şi, de la marginea drumului, se aude un răget. Ursul! Ne-a simţit. De fapt e o ursoaică urmată de 2 pui. După ei mai apar încă doi, masculi se pare. Amuţim. Nu mai respirăm. Mă simt ca într-o emisiune de la Discovery. Dar nu sunt…Noni aprinde farurile, apoi demarează în trombă. Lada noastră pârâie din toate încheieturile. Geme ca o babă obligată să sară un gard. Ursoaica se ridică pe picioarele din spate. Buza de jos îi atârnă, ghearele se pregătesc să sfâşâie, balele îi curg de furie pe piept. Se ia după noi. Încremenim. Aţi paralizat vreodată de frică? Pe voi vă întreb, cei care citiţi! Ei, să simţi că venele se dilată, urechile ţi se înfundă şi sfincterele nu te mai ascultă? Cam aşa am păţit noi. În afară de Noni, bineînţeles care îşi păstrează cumpătul de parcă ar fi la tablă şi predă o lecţie despre activitatea IMM-urilor. Cu ţigara între buze trage de volan, calm, când în dreapta când în stânga. Dorin geme de frică. Sub el se întinde vinovată o bălticea călduţă care ne udă pe toţi. Mie îmi vine să vărs. Nu mai apuc, pentru că scap camera digitală în pipi, iar motorul maşinii se opreşte. Fiara ne ajunge. Apucă rabla de spate şi roţile se învârt în gol. „Gata! Am belit-o!” mai apucă să zică Dorin şi dă ochii peste cap. Spre norocul nostru însă, şi aproape nejustificat, ursoaica ne dă drumul şi se ia după Aro. Atunci Răzvan se trezeşte din colaps şi bagă viteză. Dar nu spre gară, cum aş fi vrut eu, ci după urşi. În timpul ăsta scoate şi el urlete înfiorătoare. A înnebunit? Fiarele se sperie şi fug. Aş fugi şi eu cu ele, dar sunt blocată în maşină! Doamne! Aici o să mor. Şi nici nu sunt epilată ca lumea pentru că ieri mi s-a stricat aparatul. Ce mă fac? Nici camera digitală nu mai funcţionează. Parcă s-au înţeles! Un led roşu pâlpâie aiurea. Ursuleţii, împreună cu ceilalţi doi adulţi, s-au oprit la gunoaie şi caută. Şoferul Aro-ului claxonează prelung şi animalele se îndepărtează puţin. Maşina mănâncă pământul. Cursa e nebunească. Cutia de viteze bârâie. Răzvan urlă încontinu stârnindu-i şi pe ceilalţi. Urşii nu se mai văd. Gata, am scăpat de ei.

Abia aproape de gară, rabla noastră încinsă se opreşte dărâmând un tomberon. Suntem vlăguiţi, răguşiţi, dar ne simţim bine. Am scăpat! Răsuflăm uşuraţi. Mai aprind o ţigară udă cu privirea spre Zamora. Din pădure se aud încă răgete…

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.