Noaptea morților vii

Pe la începutul anilor ’90, subiectele legate de aurolaci, în special cei din jurul Gării de Nord, erau frecvente în presă. Prin ei, România îşi prezenta în faţa lumii civilizate […]

Pe la începutul anilor ’90, subiectele legate de aurolaci, în special cei din jurul Gării de Nord, erau frecvente în presă. Prin ei, România îşi prezenta în faţa lumii civilizate o faţă de-a dreptul sălbatică, iar tema era preluată deseori de jurnaliştii străini dornici să realizeze reportaje de premiu. Treptat, europenii au început să ne vadă cu ochi răutăcioşi şi, poate, doar geniul olimpicilor români, inteligenţa miilor de specialişti de la noi, emigraţi în Occident a restabilit echilibrul multmediatizatei „imagini a României” în fața lumii.

Thriller la Gara de Nord

Istoria acestei faune din jurul gării a fost luminată, pentru o scurtă perioadă, de intervenţia ministrului de atunci al transporturilor, Traian Băsescu, care şi-a extras şi în acest fel ceva capital electoral pentru funcţia de primar general al Capitalei. Pe vremea aceea, el hotărâse să repartizeze tinerilor fără adăpost un hotel al Metroului. „Mama răniţilor” s-a convins curând că luptă cu morile de vânt și s-a dedicat altor planuri. De-a lungul timpului, experienţa a dovedit că mediul familial, instituţionalizarea organizată, păstorită de pedagogi, nu pot fi înlocuite. Chiar dacă au fost sfătuiţi de specialiştii sutelor de fundaţii care există în România şi internaţi în case de copiii, n-au suportat regulile impuse şi un acoperiş deasupra. De dorul pungii cu aurolac, al ţigărilor, a alcoolului ieftin şi a heroinei, nenorociţii soartei s-au întors din nou în stradă. Au crescut, s-au dezvoltat, au învăţat uşor să urască şi să sară la gâtul oricui le-ar călca „teritoriul”. Mulţi dintre ei au devenit …un fel de părinţi. Îşi târâie după ei copiii, la rândul lor chinuiţi şi bolnavi, cerşind şi implorând trecătorii. „Miniaurolacii”, sunt rezultatul amorului sordid din canale. Trupuri, mai mult moarte decât vii, murdare și pline de răni, se lipesc de țevile calde căutând o „iubire” pe care numai ele o găsesc. Aproape de miezul nopţii, împrejurimile Gării de Nord au un aspect fantomatic. Aerul rece prinde un iz ciudat, pestilenţial, de aurolac, urină stătută şi oameni nespălaţi de multă vreme. Dacă în timpul zilei, în forfota generală, în aglomeraţia de maşini, tramvaie şi sunetul isteric al claxoanelor, n-ai timp să sesizezi această populaţie care se chinuie să supravieţuiască târându-se pe asfalt, la căderea serii, trista realitate se dezvăluie ca un thriller cu morţi vii. Îi vezi, din loc în loc, sprijinind ziduri mâncate de mucegai, cu ochii daţi peste cap şi cu balele curgând. Buzele capătă nuanţe cioanotice sclipitoare de la aurolac. Suflete pierdute, pentru care nimeni nu face şi nu prea ar mai avea ce să facă vreodată. Cerşesc un bănuţ cu care apoi îşi cumpără otravă: votcă, aurolac, țigări sau lac pentru mobilă. Cu cât au inhalat amărâții până acum în plămâni un meseriaș ar fi lăcuit toate șifonierele de pe Terra…

„Ne-a ameninţat că ne înfige în gât o seringă”

E trecut de 11 noaptea. Pe trotuarul din faţa policlinicii CFR trec, clătinându-se, două puştoaice. Una dintre ele ţine un copil de țâţă, atârnat în faţă, de un portbebe slinos. Cealaltă trage cu sete şi încredere dintr-o ţigară. În urma lor rămâne miros greu de aurolac şi caca de sugar. La un momant dat fetele, care nu par să fie majore, se opresc şi se aşază pe jos, lângă trotuar. Încep să respire din punga sidefie rând pe rând, împărţind frăţeşte conţinutul, peste copilaşul care scânceşte. Pofteşte şi el. Câţiva metri mai încolo, un tânăr aflat într-o vizibilă stare de demenţă se mişcă spasmodic. Are părul colorat cu vopsea de gard şi e uns cu sclipici. Râde în hohote de câţiva ani, spun cei care-l cunosc. În apropiere, îşi face apariţia un alt om al străzii, de data aceasta mai în vârstă. Are o barbă lungă și încâlcită, de parcă dracii i-au încurcat-o dinadins. E dotat şi el cu o pungă, prin care „ia legătura”, când şi când, cu paradisul său iluzoriu. Cei care locuiesc în zonă şi vin acasă la ore târzii trebuie să fie cu băgare de seamă. Seara, aceste creaturi devin şi mai violente. Ioana- Izmina Popescu locuieşte într-unul dinte blocurile din Calea Griviţei. Are 73 de ani şi, după ora 7 seara, nu mai iese din casă. „ Să vă zic ce mi s-a întâmplat: mă întorceam de la un parastas, împreună cu o vecină. Ne-a tăiat calea un aurolac şchiop, fără laba piciorului drept. L-am mai văzut prin zonă, e și dement! Avea o seringă, din aia de plastic, la el şi ne-a ameninţat că ne-o înfige în gât şi ne dă SIDA dacă nu scoatem portofelele. Am crezut că mor de inimă! Norocul nostru a fost o maşină mare, care transporta Coca-Cola. Şoferul a oprit chiar în faţa noastră și a deschis portiera. Boschetarul a fugit. N-am reclamat la Poliţie, că mi-a fost frică. Dacă nemernicul ăla ştie unde stau şi vine să mă omoare?”

„I-am rupt buricu’ la copil, cu dinţii…”

Copiii aurolaci, de acum 20 ani, aparent inofensivi, au devenit bărbaţi în toată firea şi reprezintă un adevărat pericol social. Mintea lor, însă, a rămas ca a unui preşcolar. Ţelul lor în viaţă este amorţirea, pe cât se poate, a tuturor simţurilor. Acest lucru se poate face numai cu ajutorul drogurilor, a băuturii, a aurolacului și a…morții. Pentru o pungă plină cu preţioasa otravă inhalantă copiii, adolescenţii şi maturii străzii sunt în stare de orice. Una dintre ieşirile de metrou de la Gara de Nord este asediată de rebuturi umane. Se bat, se scuipă, îşi aruncă în cap cu pietre. Un pumn al unui aurolac-bărbat (cam de 27-28 de ani şi căruia i se zice Zăpadă) izbeşte cu furie buzele consoartei sale de canal. Fata, cheală şi desenată cu pixul pe faţă (are mustăţi de pisicuţă, steluţe şi floricele) nu mai simte de mult durerea fizică. Sângele țâşneşte şiroaie. A pierdut un dinte, dar e fericită că „Zăpadă” o iubeşte. Ei nu au ce pierde şi mulți sunt conştienţi că, prin moarte, ajung să nu mai simtă suferința. Ei au văzut tot, sau aproape tot. De mici ştiu ce înseamnă frigul, foamea, boala, tusea, păduchii şi râia, bolile venerice, violurile, prostituţia pentru o pâine caldă, împărţită în trei, sub pământ. „Io am 10 ani, spune Tibișor, un aurolac vesel și isteț. Am fugit din Iaşi, cu sor’ mea Lala, când aveam 6 ani. De atunci dormim prin parcuri şi prin canale. Nu ştiu să scriu, n-am fost la școală. Da’ ştiu să mă descurc în viaţă. Am ajutat-o pă sor’ mea să nască în canal, dacă vreţi să ştiţi! I-am rupt buricu’ la copil, cu dinţii, că aşa am văzut la o cățea care a fătat, le rodea buricele cățeilor cu dinții…Așa am făcut și io. Ţipa sor’ mea: aaau, aauu, mor! Dup-aia au dus-o niște oameni la spitalu’ ăsta de la Gară. Acu’ copilu’ ei e la orfelinat. Poate îl înfiază cineva și o să fie mai bine de el.”

Dana Fodor și Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.