1. Sevraj de manele

Cu câţiva ani în urmă mă nimerisem şi eu să dau cu pixul şi să manevrez desăvârşit tastatura şi mouse-ul încleiat de muncă la unul din tabloidele bucureștene. Nu-mi plăcea, […]

Cu câţiva ani în urmă mă nimerisem şi eu să dau cu pixul şi să manevrez desăvârşit tastatura şi mouse-ul încleiat de muncă la unul din tabloidele bucureștene. Nu-mi plăcea, sincer, dar trebuia să-mi plătesc şi eu datoriile, utilităţile, ecografiile şi multe altele. În naivitatea mea încercam să aduc o pată de culoare şi „de altfel“ în acel ziar, în „textele” pe care le produceam.

Nu vă miraţi că le denumesc „texte”! Habar n-am cum să le botez, poate viitorii critici ai patriei să găsească ceva potrivit (unii dintre ei deja mă foarfecă!). Reportaje nu erau, relatări, nu, ştiri mai mari, nici atât. Aşa-zisele „reportaje” erau ca o femeie drăguţă, fără un picior, chioară şi beată-ștangă pe de-asupra. Făceam şi eu ce puteam. De multe ori nu-mi reuşea, recunosc. Mă zbăteam degeaba. Nici mama nu mă citea, iar tata, nea Pompilică Fodor, în afară de Star Trek, o limbă de trăscău, 15 diode ruginite, tranzistori buşiţi şi albinele, care şi-au făcut un mic orăşel la el în cămara de la bloc, nu voia să ştie de nimic. Aşa că, nu prea aveam auditoriu. Sau cititori. Ei erau interesaţi mai mult de Simona Sensual (pe bună dreptate!) şi de premiile oferite „moca”, doar dacă frecau puţin capul ziarului care avea lipit pe el un loz câştigător. Uneori.

Într-o zi, era vineri!, mă cheamă şeful meu de la reporteri speciali şi-mi zice: „Dana, marţi pleci în Italia. Vreau de la tine reportaje cu şi despre ţiganii din Milano, câte poţi, te duci în şatră acolo, vorbeşti cu ei, te descurci. Dup-aia pleci la Padova şi la Roma. Drum bun!” Pe moment, am fost nițel șocată. Dar am băut apă de la butoiul redacției și mi-a trecut. Pleacam în Italia! Eu îmi dorisem asta! Uraaaa!


Ups! Uitasem să vă zic lucrul cel mai important: eram gravidă în luna a-V-a. În mine creştea un băieţel ghiduş care dădea din picioruşe, în timp ce eu mă aşezam cuminte în scaunul avionului. În fine, ajungem la hotel (eu, copilul şi fotoreporterul) şi încep să dau telefoane.

Din fericire, doi dintre românii stabiliţi acolo au sărit să mă ajute. Niște băieți nemaipomeniți! Unul avea o discotecă de manele la Milano, în centru, celălalt lucra la o firmă IT şi mi-a desenat schiţa drumului până la Cimitireo Maggiore, unde erau instalaţi „ţiganii mei”. Acolo, la barăci, maneluţele răsunau zglobii, de jurai că eşti în Ferentari sau pe strada Vlădeasa, în Ghencea. Sunete, voci şi ritmuri diferite ţâşneau din maţele casetofoanelor: tan-tâcâtan, tâcâtan, tâc-tâc: „Eu am creier supersonic ce gândeşte electronic.”, îmi explica raţional, parcă numai mie, Nicolae Guţă. Tremuram de nervi, mai ales că făceam pe mine, îmi era foame, iar pirandele agăţaseră pe sus şunci afumate, cârnaţi şi copite de porci morţi. Îmi ploua-n gură, dar n-am cerut! Jur!
Peste ciubotele noastre noroite săreau şobolanii, mari ca veveriţele. Unii dintre ei erau chiar simpatici. Am cunoscut oameni cu mutre mai puţin expresive. „Hauardeee, mo (av orde, mo!), sărumâna la domnişoara!” mă salută reverenţios aş putea spune, şeful ţiganilor. „Eşti borţoasă? Ce ai? Băiat? Fată?” „Băiat!”, zic mândră, legănându-mi burtoiul plin cu lichid amniotic şi copil, bâltâc-bâltâc, în stânga şi-n dreapta, aşa cum fac fetiţele când se mândresc cu o nouă rochiţă. Ce să vă mai povestesc? Cât am stat de vorbă m-am delectat cu un fundal muzical apocaliptic, de neuitat. Interpreţii, unul şi unul, prinţi, prinţese, regi, regine, copii de aur, de platină şi abanos! „Păi, ăştia e pretenii noştri, îmi şopteşte bulibaşa. Noi n-avem botezuri aci, la Milano? Noi n-avem nunţi? Dăm un telefon şi-i chemăm pă şucari, ia zi Renato, cine-a fost săptămâna trecută?” Renato, un ţigănuş roşcat şi informat, turuie, cu respect bisericesc, fiecare nume: „A fost Guţă, a fost Adi, Copilu’, Prinţesa dă aur…ăăă, mai mulţi.”

Aha! M-am prins! Cică ţiganii pun ban pe ban, strâng în căciulă, de la unul şi de la altul, până iese o sumă frumuşică în euro. „Doi-zece, doi-zece, pentru fratili mieu, bosul boşilor, fără număr, pă sistem: Haaam un frăţiooor, dă care mi-e dooor, la greu şi la bineee, a fost lângă mineee!”, cântă Guţă, de-mi vibrează scaunul sub mine, perineul, băiatul nenăscut şi trompele, cu aţişoarele lor colorate şi vesele ca nişte mărţişoare.

Toată lumea din jur oftează cu ochii aburiţi de durere. De durere s-au aburit şi ai mei, dar nu mi-e dor încă de frate-miu, efectiv simt că-mi plesneşte vezica urinară, iar bebeluşul dă din craci, revoltat. Oare nu-i place Guţă? „Aaaah, fac pipi!”, îndrăznesc să cârâi, sfâşâiată de crampe!

O ţigancă tânără şi semănând leit cu Amy Winehouse (Doamne, am început să am şi vedenii!) mă conduce la budă. Am scris budă? Eroare! Cum să vă explic? Era o „chestie” cam aşa: 4 pari, legaţi între ei cu nişte cartoane pişate, jos, o groapă adâncă şi plină-vârf, iar în loc de uşă, o otreapă batantă în vânt, prevăzută cu o gaură. „Să te uiţi ca să vezi cine vine!” îmi explică piranda Winehouse. Duhoarea? O nebunie! Nici duşmanilor mei nu le doresc asta! Sau poate un pic, mai vedem. Aaaa, ce bine e! Termin treaba pe acorduri mai ritmate acum, dar cu versuri triste, excelente pentru beţivii care muşcă din pahar: „Aşa sunt zilele meleee, una bună, zece releeee…”

Plec fericită din şatra europeană, cu textele deja „scrise” în cap. Am scăpat cu bine, dar fredonez ca o dementă maneaua lui Adi Minune, zis şi de Vito, aia, ultima, cu zilele bune şi rele. La orice m-aş gândi, oricum mi-aş forţa gândul, oricât mi-aş striga creierul şi conştiinţa, nu pot. Nu-mi răspund. Strâng din măsele şi lălăi cu voce tare altceva, melodioare de la grădiniţă: „Ba-te vân-tul frun-ze-le/ seee-nvârtesc mo-ri-şti-le…”, apoi cântece de mai târziu, de la corul Juventus Carmen, în rândurile căruia activam în liceu: „Ruginiiiu, covooor, din frunzele ce mooor…!” La sfârşit închei magistral cu două versuri din „Master of Puppets”, (Metallica) şi fac ca toţi dracii. Nimic! În inima mea e doar Adi Minune, cu zilele lui, una bună zece rele. Ptiu, piei, drace! Fotoreporterul mă priveşte cu milă.

Toată seara mi-au „cântat” în meninge, în cortex, în celule şi-n sânge, noii mei amici manelişti. Noaptea am avut un coşmar: Mircea Toma, Dan C. Mihăilescu şi Brunea Fox (în vis avea figura lui Ozzy Osbourne şi nu pricep de ce!) mă judecau pentru că eram manelistă. Mă înfierau în fel şi chip. În sală se vedea şi tovarăşa Ana Pauker. Era şi Ceauşescu. Toţi mă acuzau şi mă arătau cu degetul. Urma să fiu trimisă la canalul maneliştilor şi plângeam, plângeam. „Nu, vă rog! Eu, eu…doar…am…”, încercam să le spun ceva. Dar ei nu mă ascultau şi cuvintele se înnodau, de parcă aveam limba prea lungă. Brrr! Vise!

A doua zi trebuia să ne întâlnim cu patronul discotecii de manele. Aaaaaa! Iar manele! Eu aş fi scris cu dragă inimă despre un pictor apreciat, despre un nou Vivaldi român care se desfăşoară cu succes la Opera din Milano sau despre un regizor talentat, plecat din ţară. Dar ce impact ar fi avut story-ul meu în lumea coafezelor, a pedichiuristelor de cartier, a şoferilor RATB, a taximetriştilor, a faianţarilor, a mecanicilor auto, a oamenilor de rând, obişnuţi, din Crângaşi, Pantelimon sau Berceni? Ei citesc ziarul. Şi cum m-ar mai fi privit în ochi tanti Nuţa, femeia de serviciu de la blocul unde locuiam, dacă în loc de poveşti despre manele, i-aş fi scris despre artă și poezie? M-ar fi sancţionat aşa cum ştie ea mai bine: mi-ar fi măturat tot gunoiul de pe palier sub preş şi ar fi bălăngănit din cap, exact cum făceau pe vremuri căţeluşii ăia de jucărie care se puneau la Dacii în spate.

Cât timp am discutat cu patronul de discotecă (un frate mai mare al lui Shirley Temple: blonduţ, buclat, ochi albaştri, frumuşel) am ascultat, la greu, manele. Pe „sistem turbo”. N-am să pricep niciodată ce au maneliştii cu sistemele astea! Sunt înnebuniţi să le bage în propoziţiile lor. Cine n-are sistem e un nimeni! Probabil vor descoperi în viitor că şi sistemul nervos, endocrin, digestiv şi… solar sună mişto. Dar până vor afla de ele, cred că va trebui să mai aşteptăm. Ce bine!

A doua zi am plecat la Padova, dar nu înainte de a trece prin Verona. Până acolo am ajuns cu un BMW, manevrat cu talent (hait, c-a început să-mi devieze vocabularul şi aşa sărac!) de un prieten milanez. Şi ce credeaţi, că pe drum am ascultat Albano? Black Sabbath? Depeche Mode? Wrooong!!! Au fost numai manele, una şi una, pe teme specifice: „Străinătate, străinătate, degeaba am eu aici de toate…”, „M-ai părăsit şi vei plăti” sau „Vrea gagica mea la mare, că e albă pă picioare”.

În gară la Verona am avut încă un şoc, aproape anafilactic. Paporniţe de rafie, bere Ursus la cutie, băieţaşi cu 3 coji de seminţe prinse-n barbă şi priviri subţiate, băbuţe la cerşit, puradei, autobuze cu români abia picaţi din ţară. Şi manele din nou. Ceee?! Am nimerit în gară la Slobozia? La Caracal? La Feteşti? Mă uit în jur. Mă ciupesc de antebraţ. Totuşi e Italia, e oraşul îndrăgostiţilor. Romeo şi Julieta? Who the Fuck is Romeo? „Acilea în Italea şi macaronarii ascultă manele, îmi şoptea un spălător de parbrize. Nu înţelege ei ce zice acolo, da’ le place melodia şi ritmu’. Io am lucrat la un patron dă termopane şi avea 4 CD-uri cu Guţă şi Nea Calu, să n-am parte dacă te minţ!”

După 6 zile m-am întors în ţară…
Şi am ajuns cu bine şi-n 7 luni. Am mai făcut o forţare şi m-am dus la Miss Piranda, la Sala Polivalentă. Eu, copilul, tot nenăscut, Răzvan şi fotoreporterul, Migo. N-a fost iniţiativa noastră. Puteam să refuz, dar n-am vrut. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Mi-am blestemat zilele.

Ştiţi cum era la concertele meseriaşe de pe vremuri cu Iris sau Celelalte Cuvinte? Clănţăneau toate gândurile-n om, iar când Minculescu trăgea un chiot specific, ţi se desfundau sinusurile, chakrele, şi-ţi treceau coşurile de pe frunte.

Dragii mei, la Miss Piranda am stat 9 ore până s-a ales zâna zorilor! 9 ore! M-am împrietenit cu 4 băieţași bazaţi, cu Merţan şi Porsche în ogradă, care mă îmbiau: „…să moară mama, dansezi? ce dacă eşti borţoasă? Face bine la copil!”. Am mâncat 3 pumni de seminţe, am băut bere de la un puşti şi am înghiţit vreo 15 fondante oferite de un tataie cu toţi dinţii aur sincer de 24K. Am crezut că mor, că nasc acolo. Din Răzvan al meu se zărea doar ciuful sculat, într-o mare de fuste colorate şi cozi despletite, iar fotoreporterul era pe burtă, lungit pe scenă, crăcit în poziţii aproape ginecologice şi imposibile, încerând să le prindă în poză pe pirande. Eram singură. Şi boxele: bum-bum-bum.

Bietul meu bebeluş! Numai Salam, Minune, Petrică Cercel, Denisa şi alte nume celebre au zbârnâit în noaptea aia în scăriţele şi-n nicovalele lui fragede. Am încercat zilele următoare să-mi spăl păcatele şi am ascultat fără număr, fără număr, pe sistem clasic de data asta, Recviemul lui Mozart, cantităţi industriale de Wagner, Bach (chitară clasică), Corelli, Chopin, Grieg, Chilian, caffe-concert şi muzică de relaxare. Ce-am găsit şi eu prin casă. Am ascultat marşuri. Mi-am cerut iertare cum am ştiut. Poate merge…

N-a trecut mult de la Miss Piranda şi…am născut. Pfui! Mai devreme, cum altfel?! Răzbunarea lui Andrei, piticul meu pe care l-am terorizat cu manele, în timp ce se afla la căldurică, a fost pe măsură. Ieşit printre oameni, urla întruna şi numai cu Taraf TV îl puteam linişti. Eram disperată. Răzvan mă lua în râs: „Las’ că-l face tata manelist, cântă la nunţi, la botezuri.” Lovită de remuşcări ţopăiam ca nebuna cu el în braţe. Am încercat zadarnic să-i pun muzică de relaxare, Manowar- kings of metal, chitară clasică, balade, Mozart 4 babies, cântece de leagăn.

Niente! Puştiul urla şi se strâmba, de parcă-i dădeam să bea oţet cu ardei iute. Însă când apărea la Taraf Guţă, râdea, dădea din mânuţe şi tăcea. Dacă se ivea şi Ionuţ Cercel cu „Chaioria” lui Andrei era în extaz.

Eu plângeam. Şase luni de zile mi-am „îmbogăţit” cunoştinţele muzicale şi am slăbit 12 kg. Afară, când ieşeam şi auzea la vreo maşină un „sol-mi-sol” de manea, gata: căsca ochişorii ăia bizari şi frumoşi. Aplauda şi era atât de bucuros, că-mi era milă să plec mai departe şi să-i stric „jucăria”.

Când Andrei a împlinit 7 luni am făcut consiliu de familie. Nu se mai putea! Am hotărât să intre în sevraj manelistic. Punct! A fost greu la început. Copilul era şocat. La început i-am pus Paraziţii. El plângea după Guţă şi milioanele lui, care cad ca avioanele. Apoi i-am pregătit un coctail de Cheloo combinat cu Apocalyptica şi Ana Magdalena Bach. Nu m-am lăsat. Răzvan râdea cu degetul pe telecomandă: „Apăs sau nu?” Seara îi puneam Ada Milea – Apolodor, Mozart 4 babies şi Paco de Lucia. Dimineaţa, prinţul meu avea parte de Madonna, Beethoven şi Margareta Pâslaru. La 8 luni, băiatul meu era LIBER. Uraaa! Reuşisem. Scăpase de manele. Problema era că… mă obișnuisem eu cu ele acum!

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.