5. Maşină second-hand la mâna a treia

În urmă cu vreo zece ani îmi doream cu turbare o maşină. Să fie a mea, cât de mică şi de nasoală, dar să funcţioneze, să aibă 4 roţi, dacă […]

În urmă cu vreo zece ani îmi doream cu turbare o maşină. Să fie a mea, cât de mică şi de nasoală, dar să funcţioneze, să aibă 4 roţi, dacă se poate, toate la fel, de aceeaşi dimensiune, un motor cumsecade şi înţelegător, faruri, tobă de eşapament, tot tacâmul. Mă şi vedeam eu, alături de ea şi prietenul meu Răzvan, pârâind revoluţionari prin ţară, după căutarea unor subiecte noi, fascinante şi nemaiîntâlnite. Un ziarist, îmi ziceam, e mort fără maşina lui, cu care să se poată deplasa oricând, oriunde, şi pe ploaie, şi pe zloată.

Şi nu ziceţi că ziua mult aşteptată a venit? A venit, sărăcuţa, ca Ana lui Manole a venit. Pe atunci stăteam în Ghencea, aproape de stadion. Era cald, soarele muşca feroce ca un Pitbull dement, iar eu mă duceam să cumpăr un pepene şi nişte bere de la Piticu (un distins buticar din zonă). Tocmai luasem salariul de la Naţional. Defunctul ziar Naţional. Pe la Drumeţul, cum vii de pe strada Vlădeasa, mi-a sărit în ochi, ca musca. O Lada 1200, maaare şi proastă, cu o mutră de babă beată, exoftalmică şi indiferentă. Maşină! În geam, o hârtiuţă scrisă cu dermatograful, îmi amintesc şi acum conţinutul ei, pentru că am păstrat-o multă vreme: „De vânzare, Lada 1200 din ’78, perfectă stare de funţionare, motor reparat, caroserie inpecabilă. 7 milioane.” Şi un număr de telefon. Uraaa! „A noastră e!”, sare Răzvan entuziasmat, uitând şi de pepene şi de bere. Oricum, combinaţia era fatală pentru intestinele noastre şi aşa greu încercate. Ne întoarcem în casă, numărăm toţi banii, ne băgăm picioarele şi luna aia în întreţinere, („las’ c-o plătim noi din ce-ţi dă Dinescu la Plai cu boi”), şi îi punem pe toţi la un loc. În total aveam vreo 5 milioane. Buni şi ei. Răzvan sună la numărul de pe hârtiuţă şi răspunde o cucoană. „Da, sigur, acum. Vă aştept.”
Luăm banii şi ţuşti, înapoi. Vorbim cu proprietara care garantează în felul ei absolut personal şi pitoresc, că „să moară fetili ei, Janina şi Magda, dacă maşina nu e supermegabengoasă, că zboară ca vântul şi ca gândul, şi că ruşii face cele mai bune şi mai rezistente caroserii”. Ce mai! Ne-a convins. Îi dăm 5 milioane. Restul peste 3 săptămâni.
Hai la maşină! Jos, o văd şi o îmbrăţişez cu mâinile şi degetele ochilor mei. Aş fi pupat-o pe capotă, dar nişte lucrători de la REBU tocmai spărseseră un pepene pe ea şi era pliiină de seminţe, coji şi scuipăciuni. Acum se frecau pe burţi şi râgâiau, aproape mecanic, la umbră. Ei, nu-i nimic, n-o să-mi stric eu bunadispoziţie, le-am zâmbit, le-am vorbit pe limba lor: te aven bahtale rromalen!…Ei mi-au făcut cu ochiul şi s-au cărat, târând măturile prin praf. Însă fosta proprietară a maşinii a reușit să-mi distrugă bucuria cu ghearele, ca o moaşă care rupe membranele unei gravide, pentru a putea naşte: „Păi, să vedeţi că…nu prea merge singură, zice. „Cum adică nu merge singură? Da’ ce-are? N-ai zis că…?”, întreb revoltată, gata să plâng. „Nu-i bun carburatoru’. „Trebuie înpinsă, da’ dacă puneţi unu’ nou, e rachetă cosmică, să moară…!”

Of! O împingem până în faţa blocului. Răzvan ţine direcţia, eu mă opintesc de la spate. E grea. Tanc. T 34. Lumea ne priveşte şi râde: „Ia uite-i şi p-ăia!!!” Curg ape-ape pe spinările noastre. O înţepenim, în final, în faţa blocului. Răzvan se uită să vadă dacă are motor sub capotă. Avea multe piese, dar parcă nu erau legate între ele. Ulterior, am aflat că unele dintre ele se portiveau perfect la aspirator sau la frigider.
În seara aia ne-am culcat târziu. Am coborât şi am luat pe datorie o sticlă de bere ieftină, apoi ne-am instalat în habitaclul primei noastre maşini, parcate în apropierea intrării în bloc, ca să fim văzuţi de unii dintre vecinii invidioși. Eu în dreapta şi Răzvan la volan. Făceam ca şi copiii care se joacă de-a cursele şi învârt de volan, scoţând sunete de genul: vuuuu, tuc-tuc-tuc, tiiiiiiiit! Şi o frână bruscă! Scâârț! Eram în al nouălea cer! După ce am poștit berea, mi s-a părut că pe parbrizul automobilului, ca pe un mare LCD, încep să se deruleze imagini cu autostrăzi flancate de păduri şi munţi cu zăpezi imaculate pe creste. O minune!

Din clipa aceea, toţi banii pe care-i câştigam se duceau în curele de transmisie, în carburator nou, cutie de viteză, motor re-re-reparat, bujii, vopsit, tapiserie, frâne, tobă de eşapament, baterii, etc. Intraserăm într-un cerc vicios. Rezolvam o portieră, că şi astea aveau hibe, nu se închideau perfect, şi se rupea macaraua de la geam, puneam o ţeavă nouă de eşapament, cădea pedala de acceleraţie. Demență! Maşina scotea un fum alb, răuprevestitor, ca o rachetă la decolare. Despre motor, ce să mai spun? Făcea un zgomot infernal, de turbină, de concafazor, trebuia să urlăm unul la celălalt, ca să ne putem înţelege cât de cât. Multă vreme după, zbieram ca jupuiţi de vii până şi când ne spuneam „te iubesc”! Dar în Ghencea toată lumea zbiară…chiar dacă nu sunt meciuri. Aşa că n-a fost o problemă.

E drept, viaţa noastră s-a schimbat radical de atunci. Nu mai atârnam prin staţiile RATB, vară-iarnă, nu mai dârdâiam aşteptând dependenţi de metrou şi ajungeam la întâlniri fără întârzieri de o oră. Papaşa, că aşa am botezat-o, devenise un nou membru al familiei. Ne-a ajutat în demersurile noastre jurnalistice în sensul că ne ducea, brum, brum, brrrruuum! de la un capăt la celălalt al Bucureştiului, fără să ne arunce în Dâmboviţa şi fără să ne izbească, direct, cu creierii de asfalt. Ba am mai colindat şi pe la Braşov, am urcat până în Poiană, am ajuns la Saturn şi Vama Veche. Răzvan-Zampano îşi lăsase barbă, plete, avea mutră de fundamentalist, iar eu purtam băsmăluţe roşii şi ţineam tot timpul o pernă în braţe, asta în loc de airbag. Căram în Papaşa computerul, aparatul foto, perne, pături, străchini, tingiri, pompe, ciocane, chei franceze, şuruburi de toate dimensiunile, becuri noi pentru faruri, în caz de avarie, cam tot ce aveam nevoie în „delegaţii” prelungite.

Odată ne-a lăsat în pustiu. Unul dintre cauciucuri se tocise în aşa hal, că îi ieşiseră sârmele pe afară. Am schimbat roata, dar era mai mică şi stăteam câş. Când ajungeam şi noi, în sfârşit, pe autostradă, toţi şoferii cu BMW-uri, Merţane sau Ford-uri ne claxonau furioși, cică să ne dăm la o parte din calea lor. Până şi ăia din Dacii strigau la noi vorbe amare, scoţând capetele pe geam:

„Hooo, cu rabla d-aici, căraţi-vă!”


A stors de la noi ce-a putut: bani, vlagă, sânge, nervi, răbdare, ani din viaţă. Ne-a supărat ca o adolescentă plină de coşuri, îndrăgostită şi erotomană. Papaşa era o fiinţă vie, plină de hachiţe, cu o personalitate de rusoaică, gata de puci la orice oră. Se întâmplau cu ea fenomene de neînţeles pentru mintea mea prea simplă. Era de-a dreptul schizofrenică şi orice aditivi i-am fi băgat în maţe, tot ca ea făcea.

Uneori, nu întotdeauna, dacă viram la dreapta o apuca claxonatul. Nu puteam schimba benzile, pentru că dumneaei zbiera cât o ţinea bateria, crezându-se în Siberia, probabil. Trebuia să înaintăm sau să o facem la stânga mereu şi înceta tot scandalul. Altă bazaconie de-a ei era că nu accepta orice fel de muzică. Nuuuu! Ori i se oprea motorul, ori se încurca banda…casetei. Fenomene paranormale? Refuz să cred aşa ceva. Dar totuşi, Papaşa era înnebunită după muzică rusească şi evreiască. Cum îi puneam Margareta Pâslaru sau Metallica, parcă dădea strechea-n ea. Refuza sistematic să mai colaboreze. Chiuia, schelălăia ca o javră, bârâia. Cum schimbam, şi băgam „Hava Nagila” sau „O ci ciornaia”, gata. Îi trecea supărarea, draga de ea! Din cauza asta, am ajuns la nişte concluzii destul de stranii: rabla avea suflet, îi era dor de meleagurile natale şi AUZEA când o înjuram.

O irita cel mai tare când Răzvan îi spunea că o dă la fiare vechi. Căsca Papaşa nişte ochi ameninţători, de jurai că stă să ne înghită. Şi se oprea, ca o bestie. Iar despre pene, ce să mai spun? Era o calamitate! O lovea damblaua pe viscol şi pe ploaie torenţială. Ne făceam ca dracu’, şi ajungeam unde aveam treabă plini de noroi, cu unghiile negre şi uzi până la chiloţi. Închipuiţi-vă ce feţe făceau cei cărora le luam interviu!

O uram! De fiecare dată când tuşea şi se oprea ca o nesimţită în plină stradă, cu curul ei ăla bolșevic, o loveam cu pumnii, îi trăgeam şuturi şi o blestemam, cum îmi venea la gură. Ea, tăcea şi hârâia ameninţător, încinsă. Mă privea cu ochii ăia unsuroşi de babă rusă şi parcă şoptea: „Haraşo dievuşca, aşa te porţi mata cu mine? Las că-ţi arată Papaşa ce poate!” Şi ne arăta. Îşi stingea câte un far, cel mai adesea ăla din dreapta, de eram nevoită să cobor şi să-i trag un şut în el până începea să lumineze. Mai mare rușinea!
Şi ce nu i-am făcut, doar-doar va deveni şi ea fată de treabă. Am dotat-o cu radio-casetofon Domotec albastru, i-am pus beculeţe în interior, jucării, un ventilator mic, era curăţică, cochetuță, mirosea „băboiul” de zicei c-ai intrat în spiţerie. Ba am dus-o şi la exorcizare, am rugat un preot să-i citească, s-o ameninţe nițel că, dacă mai face pe nebuna, o să….! Nimic.
Într-o seară, pe Răzvan l-a apucat o durere cruntă de măsele. Nu ştiam ce să-i fac. Se tăvălea pe jos. Au, au, au! I-am dat algocalmin, i-am făcut ceai de tei, m-am rugat la Sfântul Elefterie, Tămăduitorul de dinţi. Zero! Hai la urgenţă. Ne-am suit în Papaşa, cu care eram certaţi la cuţite pentru că deunăzi o înjurasem de mă-sa şi de Rusia, apoi o forțasem să asculte Paraziţii, Cheloo şi olecuţă de Sepultura. A pornit, cu greu, de la a 11-a cheie, drept răzbunare.

Altădată, am păţit una şi mai şi. Treceam pe lângă Piaţa Domenii şi, urmăriţi probabil de blestemul unui aurolac, pe care nu l-am lăsat să ne îmbăloşească parbrizul cu ceva dintr-o sticlă împuţită, ni se rupe volanul. Chiar în trafic. Îl văd pe Răzvan că rămâne cu el în mâini, disperat, neştiind ce să facă. Brrrrrr! Trosc!

Oprim, eu cobor şi mă apuc să împing. Prăpăd! Scârba de Papaşa nu vrea să se mişte, neam! Şoferii din spate mă înjurau, alţii mă luau la mişto. Mie mi-au dat lacrimile şi mi-a venit s-o iau la fugă. Noroc cu un tataie coliliu, dar vânos încă, şi cu nepot-su, Dănuţ, care m-au ajutat:

„Ehee, don’şoară, mata ştii ce forţă aveam io în tinereţe? Mi se zicea Tică-Beton!”, îmi hârâia-n cercel moşu’ gata să leşine. „TBC?” l-am interogat, îngrijorată. „Vindecat!”, mi-a șoptit. Am rămas numa’ cu hârâiala asta! Ling o otravă la crâşmă şi trece. Haidi, Dănuţe, tată, împingeeee!”
Şi puştiul a împins. Avea o faţă tristă, de copil fără bicicletă. Cu greu am ajuns pe o stradă lăturalnică și am parcat nenorocirea sovietică. I-am mulţumit moşului tebecist şi am vrut să-i dau 50.000 de lei lui Danuţ, care m-a refuzat, timid. Tac-su mare l-a și văzut:

„Boule! Cu cine mă-ta-n cur oi semăna, că tare mai eşti tâmpit!”

Noi, eu și Răzvan, ne-am suit buimaci în tramvai şi ne-am întoars acasă, în Ghencea, cu volanul în mână. Învinşi.
Despărţirea definitivă de Papaşa, că a venit şi asta chiar dacă nu v-ar veni să credeţi, s-a întâmplat în momentul în care am câştigat un premiu „pentru reportaje pozitive”. Cu banii primiţi am plătit un avans pentru un Logan nou-nouţ, pe care l-am cumpărat, apoi, în leasing. Papaşa n-a putut suporta o asemenea trădare! După ce ne-a cărat în spinare, ca pe nişte nesimţiţi, ani de zile și am forţat-o să meargă pe Autostrada Soarelui cu 130 la oră, acum o aruncăm la gunoi? Ce fel de oameni eram noi?
Atunci când ne-am dus să semnăm actele pentru leasing, Papaşa s-a sinucis. Aşa am crezut noi. La început s-a auzit un zgomot clănțănitor, ca atunci când se sparg zeci de şuruburi şi intră în motor. Apoi, Lada a dat ochii peste cap, a gâfâit a moarte şi a bârâit sinistru. Am văzut disperaţi cum sare de la locul ei elicea ventilatorului şi zbârrrrrrr, până pe trotuar, gata să reteze jugulara unui nefericit de pieton, care se afla în zonă. Şi asta n-a fost tot. Înainte să-şi ia zborul spre înalt, elicea a tăiat furtunul de la radiator, iar apa fierbinte a ţâşnit în sus, arteziană, opărindu-i uşor pe şoferii care stăteau în coloană, dar şi pe vânzătoarea de Libertatea şi Cancan, care se tocmai trecea printre maşini. Şi? Ce să vezi? Odată a făcut Papaşa: Uuuuh, aaaah!, scâââârţ, pââârţ… apoi GATA! Şi-a dat obştescul sfârşit. Am împins-o, din nou, pe marginea străzii, în huiduielile şi flegmele de intelectuali rasaţi ale celorlalţi automobilişti. Atunci mi-a fost pentru prima dată milă de rusoaică, aşa, ca de un om drag. Sub ea se întindea o baltă maaare de apă, ce părea de sânge, iar ochii, ochii ăia de babă, blefaritici şi exoftalmici, se stingeau încet, încet pentru totdeauna...

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.