6. Nas sexy sau bocanci de firmă?

Eram încă studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, prin 1995. Pluteam prin Bucureştiul ca un borcan cu dulceaţă de zmeură şi visam la reportaje incredibile, despre oameni incredibili, […]

Eram încă studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, prin 1995. Pluteam prin Bucureştiul ca un borcan cu dulceaţă de zmeură şi visam la reportaje incredibile, despre oameni incredibili, descoperiţi, evident, de mine, incredibila. Într-o zi mohorâtă, mă bălăngăneam involuntar în autobuzul 336, spre facultate, când, o ţigancă cerşetoare îmi zice: „Haolio, mânca-ţi-aş nasu’ hăla lung dă domnişoară, dă şă mie un bănuţ!” Am crezut că fac infarct miocardic pe loc. What? Am NASUL lung? E MARE? Aaaaaaaaaaaaa! Tremurând toată, m-am ţinut cu ultimele puteri de o bară încleiată şi am aşteptat oprirea autobuzului. Cum, mă-sa, de nu mi-am dat seama până acum?

Ţiganii au un spirit de observaţie foarte fin, înseamnă că balabusta avea dreptate. Ajung la oră, dar întârzii, ca de obicei. Ciocăn, deschid timidă: scââârţ, mă iertaţi, da! poftim… Ce curs? A, da, Semiotică. La tablă, prof. Daniela Frumuşani. Mă aşez şi gata. Scot oglinjoara din paporniţa de student şi încep să mă examinez dintr-o parte, de jos, de sus, din faţă. Un coleg îmi sâsâie ca un şarpe, direct în cercel: „De ce nu ssscrii? Ai o bubă în nasss?” Îl privesc urât. Dacă ochii mei ar fi avut pumni, l-aş fi făcut una cu pământul. Nu i-am răspuns, iar el m-a lăsat în pace. Nu se putea discuta cu mine. Toată ora m-am pipăit, mi-am măsurat cu o riglă nasul, am făcut tot felul de socoteli: deci, dacă nasul are 5 centimetri lungime, iar faţa 18, sunt ok? Corespund? Dar lăţimea? 3 centimetri. Eram distrusă! Mă uit la profesoară, care nu ştiu ce tot zicea despre Eugen Ionesco şi Scaunele lui…O auzeam ca prin vis. Doamne, ce nas mic are! Şi drăguuuuţ. Scot iar oglinda. Al meu e imens. Şi parcă s-a umflat ca un cartof! Îl uram.

În pauză, cu nările înroşite de atâta frecat, am luat o decizie epocală pentru viaţa mea: trebuie să mă operez! Aşa nu se mai poate. Şi odată m-am simţit mai uşurică, mai frumoasă şi mult mai fericită. Dar de unde bani? „Cere-i lu’ Cristi!”, mă ajută Irina, cea mai bună şi grijulie colegă, la curent cu toată viaţa mea, începând de la creşă şi până în momentul tragic al descoperirii recente. Daaa. Bună idee! Cristi era, pe atunci, iubitul meu. Tipul era un macho al vremurilor. Băiat înalt, 1.85, brunet, păr ondulat, ochi verzi, să nu te uiţi prea mult în ei, că faci ovare polichistice și dereglări hormonale! Bine că nu prea reușeam să-l privesc, era cam scump la vedere, superbul! Când râdea el, începea să adie un vânticel de primăvară şi pocnea inima-n albine, de amor. Ce mai, era un „real futadores del cojos” şi toate femeile de la 12 la 70 de ani, rămâneau ca la dentist, când urca el în autobuzul 313 sau în metrou, la Romană. Când mai ridica şi mâna, ca să se ţină de bară, știți?- suspinau străfulgerate! Cele tinere în piept, iar vârstincele făceau glaucom rapid. OK. Îl sun, îi cer bani, el mă întreabă pentru ce, îi spun, zice: „bine”, fericit că va scăpa de mine o perioadă. Vedeam peste tot numai nasuri, visam nasuri, mici, finuţe, albe, fără pori, fără coşuri, fără nimic urât, săli de operaţie, medici cumsecade ca-n reviste, care abia mă aşteaptă cu bisturiul în mână şi zâmbet larg. Apoi îmi apărea în faţă Michael Jackson. Dacă păţesc ca el? Nu! Nu se poate, n-am eu ghinionul ăsta! Văzând că devenisem obsedată de organul olfactiv şi dimensiunile lui, prietenii din gaşcă făceau un mişto teribil de mine, din „năsoasa”, „Depardieu” sau „Pinocchio” nu mă scoteau. Seara, dormeam cu oglinda în mână şi lacrimi pe NAS, pardon, obraz. Într-o zi, îmi iau inima-n dinţi şi, mă duc la policlinica studenţească (atunci era lângă Catedrala Sf. Iosif) pentru o trimitere medicală spre OPERAȚIE. „Dar de ce vrei să te operezi?”, mă întreabă asistenta-şefă. „Păi, nu vedeţi ce NAS am?” îi răspund ruşinată. „Lasă dragă, că trebuie să trăiască şi năsoasele, ce ele nu-s oameni? Tu ştii ce suferinţă e la o astfel de operaţie? Ştii ce primejdii te aşteaptă? Dacă nu-ți iese? Ce faci? Rămâi așa…” Înghit în sec, speriată. Abia când asistenta se întoarce într-o parte observ grozăvia. Doamne! Avea un NAS ENORM! Moby Dick. Cârmă. Cum să vă spun? Puteau să vină păsărele să-şi facă un cuib pe el. Sunt hotărâtă totuşi să nu renunţ. Vreau să am un nas mic, mic. Femeia îmi dă trimiterea, care fâlfâie veselă, şi zice: „Câte studente n-au venit la mine tot cu problema asta! Uite, ţi-am scris că e pentru deviaţie de sept, ca să nu plăteşti, îi dai şi tu ceva doctorului, o atenţie, da? Hai succes, că văd că nu mă înţeleg cu tine.”

Plec. Zbor. Merg pe vârfuri ca balerinele. Râd singură pe stradă, lumea întoarce capul şi nasul după mine. Oare femeia pe lângă care tocmai am trecut o fi operată sau e nasul ei original? Dar astalaltă, de lângă staţia lui 178? Ia să văd! Nu. Nu e. Aşa s-a născut. Norocoasa! Dintr-odată, însă, îmi aduc aminte de ceva. Ce-o să spun acasă? Ce-o să le spun alor mei? Tata, adică nea Fodor, nici n-o să-mi simtă lipsa, dar mama? Cu mama ce fac? Şi ce explicaţii o să dau, când voi veni bandajată? Hm. La asta nu m-am gândit. Gonesc grijile cu palma şi îmi fac bagajul: oglinda, trei perechi de chiloţi din cei mai noi, şosete, o pijama cu răţuşte, că alta n-am, o poză cu Cristi, să crape de ciudă colegele de salon!, o iconiţă cu Mama Domnului şi… cam atât. Spitalul ales este Colţea, am şi vorbit cu medicul care mă va opera şi, de luni, mă aşteaptă. Îl sun pe cel mai bun coleg de facultate, ăla care-mi sâsâia mai sus în cercel, şi-i spun că nu vin aproximativ 2 saptămâni la şcoală. „Ai înnebunit? Avem cursuri cu Moraru, ce faci? vrei să te lase restantă? Ce dracu’ te-a apucat cu nasul ăsta? N-o să mai fii TU, o să fie altă Dană.” Nu-l mai ascult, închid telefonul şi plec. Pe mama o mint că sunt într-o excursie de documentare cu grupa, în munţii Piatra Craiului. Ce tâmpenie! Mă crede, săraca, îmi dă bani de metrou, de tren şi-mi zice să am grijă p-acolo, printre stânci, să nu cad. În buzunar am fix 100 de dolari, pe care trebuie să-i schimb, plus mărunţişul de la mama. Sunt tare!

Luni, dimineaţa, pe la 7, cobor din metrou, la Universitate. Mi se face frică şi frig, frig rău de tot. Clănţăn. Ce caut eu, domnule, la spitalul asta? Azi aveam cursuri de teoria comunicării, dacă mă grăbesc, le mai prind. Nu mă las, însă. Frumuseţea înainte de toate! N-am curaj eu? Leoaica? Piticania de 9 ani, care a sărit de la platforma de 10 metri în bazin, moare acum de frică? Fata care a înotat, singură, în Lacul Morii, până în mijloc? Cum vine asta!? Rușine! În fine, mă internez, las buletinul undeva la subsol, dar nu știu de ce, hainele le iau cu mine, sus. Mă instalez în salon. Dumnezeule mare! Cel de-al Doilea Război Mondial! Vietnam! Irak!

Pe două rânduri, la dreapta şi la stânga sunt aşezate paturile. 20 în total. În ele, zac „operatele”. La stânga sunt cele tăiate de doctorul X, la dreapta, cele de doctorul Z. Pute înfiorător a sânge, a durere şi-a spirt. Unele gem, altele horcăie, de parcă ar avea un ventilator stricat în gât. Toate au o piramidă mică pe nas şi sunt bandajate serios. Sângele a străbătut faşele, iar sub ochii tumefiaţi descopăr pungi negre-negre. „Ăsta e patu’ tău!”, mă împinge de la spate o infirmieră cu mustaţă şi neg deasupra buzei. „Să vii la analize!”, îmi mai zice şi dispare.

Pe hol întâlnesc tot felul de…cum să le zic? Aspirante la frumuseţe. Mi se încreţeşte carnea pe mine! Unele au furtunele, care coboară din creier? Din nas? Altele au nişte sârme ciudate iţite din nări, pe lângă care picură sânge, într-o batistă. Vată băgată pe nări, leucoplast, vânătăi. Zici că au participat la un meci de box. Suferă babele la frumuseţe! „Te doare?”, o întreb pe una tristă. „Rău de tot”! zice înfundată tun. „Dracu’ m-a pus să mă operez! Îmi blestem zilele. Stau de 3 săptămâni aici. Am avut complicaţii şi m-am umplut de puroi în sinusuri. Tu de ce-ai venit? Ce ai?” Ah, sinusuri, cosinusuri, tangente şi cotangente! Cum mă mai chinuiţi voi pe mine, chiar şi acum! Nu-i răspund. Tac şi strâng din măsele, până pârâie. Îmi vin lacrimi în ochi și mi-e milă de mine.

Ajung în faţa unei uşi pe care scrie „analize”. Bat, zic bună dimineaţa şi mă aşez pe un scaun şchiop. O asistentă îmi înfige o seringă în venă, trage sânge, apoi mă înţeapă în lobul urechii. „..ca să vedem timpul de coagulare.”, îmi explică.

Mă întorc în salonul cu durere şi fete frumoase. Ăăă, aproape frumoase! Mi se pune un nod în gât. Vecina de pat strigă stins: „Apă, apă!” Îi dau. Mi-e milă de ea. MILĂ! Alta o cheamă pe mă-sa şi plânge. Una grăsuţă cere plosca. I-o pun. Plâng şi eu. Oricum nu mă vede nimeni. Atunci intră pe uşă „motivul” care mă va determina să fug din coşmarul cu nasuri „superbe”. O targă cu o pacientă, abia operată. Înlemnesc. Simt în vene, în gât, în limbă, în nări, sinusuri şi creier, durerea tuturor fetelor care zac pe spate. Brancardierul mă vede c-am rămas năucă şi mă întreabă curios şi parcă de când lumea prieten cu mine: „Venişi să te operezi la nas, ca astea?” Dau din cap afirmativ, dârdâind de groază, neputând să-mi dezlipesc ochii de la fata proaspăt adusă, care agonizează. Brancardierul îi pune perna sub cap şi continuă: „Dă-le-n colo dă anormale, nu vezi că-s tâmpite? Să suferi tu ca proasta, păi, tu ştii cu ce te operează ăştia, că io am văzut, am fost în sală. Cu dalta, fată! Cu dalta. Şi cu ciocănelu’. Aşa bate în os doctoru’, cioc cioc, cioc, iar tu auzi, că nu te adoarme, îţi face doar anestezie dân aia, locală şi ai belit-o definitiv, don’şoara pacientă! Du-te, fugi, ai nas normal, ba dacă stau să mă uit bine la tine e nas dă statuie antică, nu fi dobitoacă, dă banii ăştia ia-ţi o rochie frumoasă, cu buline, nişte ştrampi mai fini, bea o ţuică, da’ nu te duce singură la tăiere!”

Nu ştiu de ce m-a convins. M-am dus la pat, mi-am făcut bagajul şi, (ce noroc că mi-am luat hainele cu mine!) am tulit-o. Pe hol, mă izbesc de fata cu sârme şi tuburi în nas. „Pleci? Te-ai răzgândit? Bravo ţie! Ia-o prin stânga, că p-aici vine asistenta-şefă!” Fug! Ies din spital, dar buletinul îl uit la „internări”. Poate fi cineva mai prost? Nu cred!

Afară. Aer! Freedom! Îmi vine să pup oamenii de pe stradă şi să cânt „E Ceauşescu, ctitorul de glorii…”. Am fost internată 4 ore şi 35 de minute! Uau! Îl sunt pe colegul meu de facultate şi îl rog dumnezeieşte să mă ajute, să-mi recuperez buletinul. Vine, săracul, şi nu ştiu ce drege, ce o minte pe femeia de la garderobă, că reuşeşte să mi-l aducă. Îl strâng în braţe. Îl iubesc! „Hai să facem praf banii de la Cristi!”, îi zic, privindu-l cu nişte ochi, care ar umbla desculţi prin iarbă. Hai! Ajungem la un magazin de fiţe, vizavi de Palatul Telefoanelor, şi-mi cumpăr CEI MAI SCUMPI bocanci din viaţa mea. Din ăia meseriaşii, de bad-girl, cu fier în bot, dar pe dinăuntru, putea să treacă şenila de tanc peste ei, că nu păţeam nimic la degeţele. Nu mai ştiu exact cât am dat pe ei. Oricum, o sumă enormă, nejustificată. Din toţi banii, mi-au mai rămas şi mie de vreo 5-6 beri, pe care le-am băut conștiincioasă în Cişmigiu, pe iarbă, alături de frumoşii şi noii mei bocanci, cu care mai ciocneam din când în când. Deasupra se lățea un cer curat și sincer, ca o lacrimă de prunc. Eram mangă şi fericită. Oglinda? Am aruncat-o în lac. La dracu, de mincinoasă! Aveam un nas de statuie antică…

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.