7. Ța Sofica

Într-o zi bizară, cu ploaie şi cer acoperit de pături, am aflat cu stupoare că Tanti Sofica, verişoară îndepărtată-îndepărtată de-a tatei, a murit, pur și simplu. Pentru cei ai casei, […]

Într-o zi bizară, cu ploaie şi cer acoperit de pături, am aflat cu stupoare că Tanti Sofica, verişoară îndepărtată-îndepărtată de-a tatei, a murit, pur și simplu. Pentru cei ai casei, ea era doar „ţa” Sofica. „Ţa” vine de la „ţaţă”,așa se zice prin Ardeal. Revin la întâmplare. Ţa Sofica avea 78 de ani, şi ultimii i-a petrecut la balamuc, îmbrăcându-se în rochiţe de fetiţă şi lipindu-şi pe frunte timbre colorate, fie-i ţărâna cât mai „light”! Nu am ştiut niciodată de ce începuse ea să se creadă de la o vreme „o fetiţă cu fundiţă”. A rămas pentru noi, dar şi pentru medici, un mister. Cum nu avea, biata de ea, pe nimeni, ne-a revenit nouă sarcina umană de a rezolva chestiile legate de înmormântare, pomeni şi toate cele. Pentru că banii nu prea existau în buzunarele familiei şi nici loc de veci nu am găsit atât de repede, am hotărât că ar fi mai bine pentru ea s-o incinerăm.

„Facem o colivă bună, aducem nişte vin de la tataia de la ţară, plângem niţel şi gata cu Ţa Sofica. O băgăm în cuptor şi-o luăm acasă în vaza aia grena, cadou de la naşu!”, a zis mama, practică, aşa cum e ea de obicei.
Ţa Sofica aştepta deja pe masa noastră din sufragerie, albă şi cu o expresie de mare mulţumire pe chip. Comisurile gurii erau ridicate uşor în sus. Râdea. Am râs şi noi, de bucurie că n-a avut dureri. Dar cine ştie? Ea nu mai poate vorbi acum. Cu greu i-a scos mama din păr fundiţele şi a aranjat-o, oarecum decent. Mai dificil a fost cu rochiţa imprimată cu fluturaşi şi baloane roşii, pentru că, deja, biata noastră moartă trecuse lejer în rigor mortis. Dar am făcut-o şi p-asta! A pârâit puţin, s-a mai desprins oleacă, căci vorba aia: nu poţi face omletă, până nu spargi ouăle!
Apoi, am început să dăm telefoane încoace şi-n colo, ca să aflăm cât costă o incinerare, unde se face ea şi ce acte sunt necesare. Ţârrr în sus, ţârrr în jos, am încins telefoanele şi le-am umplut de scuipat. Un coleg de breaslă binevoitor, care tot visa să mă ducă la cofetărie şi la filme de dragoste, mi-a oferit rapid regulamentul de funcţionare a cimitirelor şi crematoriilor umane. Mi le-a trimis prin e-mail. La fix! Citesc pe sărite că, în aceste instituţii se execută „la cerere, operaţiuni premergătoare incinerării, incinerarea propriu-zisă, operaţiuni de depozitare şi conservare a urnelor cu cenuşă, precum şi alte operaţiuni legate de incinerare.” Exact ce ne trebuie nouă! Dar e nevoie de o adeverinţă de înhumare şi de un aviz sanitar. Avem? Avem de toate. La crematoriu, arderile vor fi făcute în ordinea aducerii decedaţilor, cu excepţia cazurilor de boli contagioase care au „High priority”. E bine!
Zis şi făcut. Ţa Sofica e programată într-o zi de marţi la Crematoriul Uman Vitan-Bârzeşti. „Sărăcuţa, e veselă, de zici că s-ar duce la dentist! Tare mult îi mai plăcea să meargă acolo!”, lăcrimează mama. Ei, asta cam așa era. Ța Sofica avea multe ciudățenii, dar obsesia ei pentru stomatologie era comentată în neam la toate sărbătorile de peste an. Când o căutai, mătușa cea îndepărtată, era programată „la plombe”. Nu mai scăpau doctorii de ea!
Intrăm la crematoriu. Prima e Ţa Sofica, grațioasă, oarecum, în coșciugul ieftin și cu o expresie amabilă pe chip, noi după ea, înfriguraţi şi relativ trişti. Suntem patru persoane vii: unchiu’ Lică de la Slatina, un iubior de tărie şi femei care aparţin altora, tata, mama şi eu. Unchiul respectiv e afumat rău, abia se ţine pe picioare. Mama, cu un coş mare de colivă, se uită dezaprobator la el. Tata, mangă şi el, dar mult mai demn, ciocăne mereu în coşciugul moartei. Nimeni nu plânge.
E frumos înăuntru la crematoriu! Curat- pahar. Şi caaald. Gresie, faianţă, lumini discrete. Păi, dacă ar fi şi două-trei mese, un „budha-bar” în surdină, să ne îndulcească urechile şi rănile, plus un picol care să ne întrebe ce dorim?, n-aș crede că urmează o incinerare. Zău! E atâta de calm totul.
Zâmbesc nătâng şi mă apropii de mama: „Ai văzut că nu miroase a păr ars sau a unghii?” îi zic încet, în timp ce o ajut să pună mai bine pantoful stâng al răposatei care îi tot iese din picior. Laba mătuşii e ţeapănă şi cu noduri, iar pantoful e şi el rigid. Ca naiba! Un personaj care gâdilă podeaua cu un mop mă aude şi mă taxează uitându-se superior la mine: „Cum să miroasă-a unghie, don’şoară? Avem filtre speciale la coşuri! Matale ştii ce cuptoare e astea? Siemens, tată, cuptoare dă firmă, nu orice ştift!” Îmi cer scuze pentru ignoranţă şi mă retrag. Omul mă priveşte cu scârbă. Dacă ar fi profesor mi-ar da un 3, cât mopul lui de mare. Bine că nu e.
Înainte de ardere putem să ne luăm rămas bun de la Ţa Sofica, aşa că sicriul este pus pe o masă, la intrare. Stăm câteva minute. Unchiu’ Lică, nătântol, aprinde o lumânare, reuşind să-şi dea foc la mustaţă şi la mâneca hainei. Mama îl stinge cu un pahar de vin. Acum chiar că miroase a păr ars, şi mi se face rău. Tata îi dă o palmă peste ceafa aia groasă. „Boule! Nici în faţa lu’ Ţa Sofica nu te potoleşti?!” Eu mă retrag. Mi-e ruşine. Se uită lumea la noi. Familie de mitocani! Alături mai este un mort, dar rudele lui sunt civilizate. Îşi iau rămas bun de la el în mod corespunzător.
Dacă nu ştiaţi, la crematoriu există camere frigorifice şi un „columbar” cu peste 14.000 de nişe, în care se ţin rămăşiţele celor decedaţi. Eu nu ştiam. Clădirea instituţiei are două săli imense de festivităţi şi ceremonii mortuare. Coşciugul este adus de la parter în sala de festivităţi şi aşezat pe un piedestal din marmură neagră. De fapt, e un lift, care va coborî sicriul la parter. Suntem chemaţi şi noi. Între timp, unchiu’ Lică s-a machit rău de tot, cică de supărare pentru că Ţa Sofica n-a lăsat moştenire decât o oglinjoară, trei rochiţe destrămate la tiv şi un inel din plastic verde. Tata îl cară în spinare, ca pe un animal, iar mama, zâmbind opărit, încearcă să dreagă situaţia împărţind nişte colivă. Sicriul e aşezat pe piedestalul-lift. Ţa Sofica continuă să râdă moartă. Preotul începe să cânte. Mamei îi scapă o juma’ de lacrimă. La sfârşit, liftul coboară la cuptoare. Noi, după el, dar pe o scară din dreapta.
În sala de incinerare pot asista cel mult trei persoane majore. Mă abonez, deja, din pură curiozitate. Al doilea e tata, fascinat de flăcări şi dornic să vadă cum arată un cuptor Siemens pentru oameni. Al treilea e anormalu’ de unchi. Mama rămâne sus. N-are suflet să asiste. Jos, doi muncitori puternici, cu aspect de ospătari, scot moarta din coşciug şi o pun apoi, pe o scândură lungă din lemn. Seamănă cu o lopată de la brutărie. „Luaţi-vă rămas bun de la ea!”, zice grav unul dintre ei. Atunci, pe neaşteptate, pramatia de Lică, mirosind a vin ieftin şi cu mustaţa scrum, se dezlănţuie ca-n telenovelă: „Ţa Soficooo, cui ne lăsaşi, bree? Dă ce murişi taman acu’, bre tantiiii? Te bagă la cuptoare neneorociţii ăştia, te dă la holocaust, că e săraci, n-are bani, vai dă mama lor! ho, hoo, hii!” Urletele grele cutremură pereţii şi ţevile instalaţiilor sanitare. Însă cei doi angajaţi ai crematoriului, nişte profesionişti autentici, m-am convins, deschid netulburați uşile cuptorului, în care se va coace liniştită Ţa Sofica. Beţivanul de Lică se opreşte aproape hipnotizat. Flăcările sunt puternice. Degete nevăzute de foc îmi masează obrajii. Sunt vie! Unchiul meu se sprijină de tata, vrăjit. Tata se sprijină de unchiul Lică. Moarta noastră zâmbitoare e introdusă încet şi demn în cuptor. Gata! Câteva secunde şi din Ţa Sofica rezultă cenuşa albă. Rămăşiţele morţilor se depun în urnele asigurate de crematoriu, individualizate cu etichete, pe care sunt scrise datele de indentificare a persoanei decedate. Urnele se păstrează la crematoriul uman timp de 45 de zile, perioadă în care rudele decedatului trebuie să hotărască unde vor duce cenuşa: la domiciliu, în cavouri, gropi, nişe sau la columbarele crematoriului. Noi n-am vrea s-o luăm pe Ţa Sofica acasă. (Unde, dracu’, Doamne iartă-mă, o mai pun şi p-asta în chichineaţa aia cu două camere?, protestează mama) Şi nici în columbar nu vrem s-o lăsăm, singură, a nimănui. Până găsim un loc de veci, hotărâm totuşi s-o ţinem în cămară, pe raftul de sus, lângă castraveţii muraţi şi diodele stricate, uitate acolo din anul 1982, de tata. Unchiu’ Lică e total împotriva „acestui act criminal”, pentru că, dacă vrem să ştim, şi el are dreptul la niţică cenuşă din tani Sofica. Drept pentru care, chiar în poarta crematoriului, ne somează s-o facem juma-juma. Mama se împotriveşte ridicând bărbia la el: „Mă, tâmpitule, şi în ce-o pui, mă, până acasă? În buzunar? O duci în palmă prin tramvaie?” Lică, bâţ, o ţine pe-a lui. Nu și nu! La despărţire, după un scurt scandal ca-ntre rude, ne zice că suntem nişte măgari ipocriţi şi ne ameninţă cu tribunalul, pe motiv că nu vrem s-o împărţim frăţeşte pe „verişoara noastră dragă”, care ar trebui să stea în vitrină, la loc de cinste, pe mileuri, nu în cămară, printre murături, cartofi şi cine ştie ce alte porcării domestice. (Dana Fodor Mateescu)

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.