8. Boala literelor

În urmă cu vreo 17 ani am trăit o experienţă stranie şi absolut demenţială. Ca mai toate întâmplările mele. Haideţi să vă zic ce-am păţit. Munceam mult, dar nu ca […]

În urmă cu vreo 17 ani am trăit o experienţă stranie şi absolut demenţială. Ca mai toate întâmplările mele. Haideţi să vă zic ce-am păţit. Munceam mult, dar nu ca un sclav pe plantaţii, pentru că mie chiar îmi plăcea ce făceam, numai că…stăteam ore în şir, nopţi şi zile în faţa computerului, cu retina zgâită la ecran, cu degetele atât de lipite de taste şi mouse că, la un moment dat, le simţeam ca pe nişte prelungiri.

Buricele degetelor, alea cu amprentele noastre unicat, la mine erau litere, şi enter-uri şi delete-uri, control-alt-uri şi control-S-uri. Simţeam că sunt făcută din circuite integrate, butoane, cifre, sârmuliţe, că nu mai am encefal de Dana Fodor, născută în sectorul 8, pe strada Comana la numărul 52, ci un hard de 260 de Mega, şi ăla paradit, udat de bere și lacrimi de revoltă.

Amintirile mele erau un vraf de poze „salvate” pe ani, luni, subiecte. Toate conversaţiile pe care le aveam cu cineva erau, de fapt, culese de mine, în mine… O să vă întrebaţi ce dracu’ făceam eu atâta la computer. Păi, scriam. Eu nu mă duceam prin redacţii, eram un fel sora mai mică şi mai anormală a lui Ilişoi, nu-mi vedeau mutrişoara colegii, nici nu ştiau cine sunt, mulţi credeau că Dana Fodor e doar un pseudonim şi că în spatele lui se hlizeşte un bărbat cu mustaţă, buze ude, chelie şi coşuri pe lângă urechi. În vremea aia poetică şi schizofrenică scriam la ziare, la reviste pentru muieri visătoare, cu oalele pe foc, pentru Dinescu şi boii lui, şi pentru îngeri, legionari, pentru draci, laci sau pervertiţi. Oriunde. Aş fi putut scoate o carte de 150 de file în fiecare săptămână cu tot ce tastam.

Cu mine, însă, se întâmpla ceva nemaiîntâlnit, simţeam că o iau razna lejer, că mă duc încet, dar sigur, spre o lume cu fluturi din portocale albastre, lasere şi cămăşi de forţă din mătase. Nu mai puteam să fac nimic fără să gândesc computerizat în Microsoft Word. Unii anatomopatologi îşi taie propria friptură din strachină în formă de Y-grec, exact cum incizează morţii de la IML. Deformare profesională! Aşa făceam şi eu cu textele mele.

Chiar şi când îmi mângâiam iubitul încercam să-i „centrez” firele de păr din cap, frumooos, ca pe un text corectat şi gata de trimis la ziar, să-i tastez un titlu pe frunte, cu literele boldate, sprâncenele i le aliniam conştiincios ca pe nişte explicaţii foto şi când ajungeam la gură…mă blocam ca un server idiot. „Ce faci, tată, acolo? Mă scanezi sau ce dracu’ faci?”, se supăra el, uitându-se la mine ca bețivul la sticlă.

În mintea mea care mesteca şi halucina, halucina şi mesteca, număram semnele, coloanele, tăiam şi aruncam porcăriile la Recycle bin. Aveam în sânge nu hematii, vitamine, vise, cafea şi globule albe, ci ghilimele, cratime, virguliţe, titluri şi intertitluri. Când mă urcam în autobuzul 385 mi se părea că indivizii care se ţineau de scaune, alături de mine, nu sunt bine „paginaţi”, că ar trebui cu toţii să fie „justificaţi” ca un text, iar şoferul, să stea drept titlu, în capul magaoaiei. Cu „forţa” minţii mele mă căzneam ca Luke Skywalker când „scotea” nave spaţiale din apă. Dar chiar eram Luke Skywalker, may the force be with you! Călătorii, nimic, îşi deveau de ale lor, refuzau să colaboreze. Nu reuşeam să-i „aranjez” oricât m-aş fi concentrat mental. Reacţionari!
Problemele s-au accentuat atunci când aveam un lapsus, nu găseam un sinonim al vreunui cuvânt, un nume, o expresie mişto, pe care aş fi vrut să o spun cuiva într-o discuţie. Vai de mine! Mânuţele neuronilor mei făceau malahie, numai legături şi conexiuni nu realizau! „Căutam” în toate „hardurile” mele posibile. Nu găseam nimic. Îmi apărea mereu în faţa ochilor: „search is complete. There are no results to display”. Viaţa mea dădea din picioare ca o buburuză care stă pe spate şi nu se poate întoarce invers.

Fumam 2 pachete de Marlboro roşu pe zi, că pe celelalte deja nu le mai simţeam. Aş fi tras în pulmon şi rogojină, ca deţinuţii politic de la Jilava, dar n-aveam. Mă invitau prietenii la un cico şi-o alună? Ce credeţi că făceam? Dacă trebuia să mă duc la budă tastam pe masă, control A, adică selectam textul convorbirii de până atunci, apoi făceam control S. Ca să nu se piardă ceva până vin, înţelegeţi? Faza ciudată era că, dacă nu-mi plăcea un cuvânt de-al meu sau de-al interolcutorilor mei, îi trăgeam un delete în bot de nu se vedea! Vă jur că a fost adevărat!

Începusem să înnebunesc? O, cu siguranţă! Şi pe lângă toate nălucirile astea, aveam insomnii crunte şi îmi cădea părul, frumosul meu păr lung, viguros şi roşcat, din care îngerii îşi făcuseră arcuş şi-mi cântau seara la geam.Răzvan, prietenul meu pe atunci, şi-a dat seama că-mi sfârâie concafazoarele din cap şi că trebuie să intervină. „Femeie, hai la un doctor! Să te cauți! Nu poţi să stai aşa.”

Am mers, cum era şi firesc la o jună ca mine, prima dată la un dermatolog. Păi, nu vă zisei că-mi cădea părul? Ăla, m-a privit plictisit prin lentilele groase ale beciucletelor, a plescăit şi, scârbos-fiere, mi-a dat o reţetă: Revalid, vitamine şi cică să las dracului ţigările şi computerul! Ce vorbeşti, dom’le? Cum să las ţigările? Sau calculatorul? Și eu din ce-o să trăiesc? Hai, sictir de chior!
Ce să vă spun? Am înghiţit tone de Revalid. Puteam să pavez un bulevard cu pastile sau să tencuiesc o casă. Nimic. Acum aveam şi dureri crunte de stomac.

Am fost și pe la alţi doctoraşi. Inclusiv la balamuc, unde cunoşteam o grămadă de medici. Am oprit niţel şi pe la IML, de unde am furat un vârf de Ficus (îl am şi acum!) dar acolo, în afară de mătărânga bietului Râmaru, după care se rupea în texte toată suflarea presei româneşti, nu mi-au atras atenţia decât plămânii fumătorilor, tatuajele pârnăiaşilor şi morţii prin spânzurare. Am eu o chemare spre dezastru, nu știu de ce. Răzvan zicea că eu, fiind o persoană căpăţânoasă, combinaţie absurdă între unguri şi bulgari, (aşadar, greu de convins cu uneltele clasice) trebuie musai să mă şocheze, să văd, pe viu, cum arată bronhiile unora care au fumat de s-au spart pe la 1900 toamna, puse la borcan de Mina Minovici în formol, pentru generaţiile de medici ce vin.

Aiurea! Eu, şocată? Părul tot îmi cădea, stomacul mă teroriza şi tastam litere din ce în ce mai des, pe orice, oriunde şi oricând. „Hai şi la bioenergoterapeuţi!, m-a rugat Răzvan, disperat că-şi pierde viitoarea nevastă. Dacă nici la ăştia nu te faci bine, te bat şi nu te mai las să te uiţi la Lista lui Schindler!!!”

Am fost de acord, cu toate că nu-mi prea convenea situaţia. Căutând prin presa vremii, am ajuns la o maestră internaţională Reiki şi Karuna Reiki, care ţinea lipite 18 linguri şi cuţite pe ţâţele goale, atrăgea pisicile ca un magnet şi cică, transforma apa plată în vin! Maică-mea, biata, care se speriase teribil după ce m-a mângâiat odată şi a rămas cu jumătate din părul meu în palmă, a zis: „Ai grijă, Danieluţo, să nu fie din alea de beau pişat şi te pun să dansezi în pielea goală pă câmp!”

Neeah! Mama habar n-avea! Olea era o expertă! Mi-a propus o „metodă” simplă numită euritmie, care se baza pe ideea că anumite sunete pot influenţa benefic componenta astrală a organelor. Pacienţii rosteau anumite sunete timp de două sau cinci minute: I, E, O, U, A, şi SCH. Vă sună cunoscut? „I” era pentru creier, ochi, urechi, „E” – pentru gât, plămâni, „O” – inimă, „U” – organe abdominale, „A” – mâini şi picioare, „SCH” – era pentru relaxarea corpului. Marfă!!!

Trebuia să acţionez ca să mă fac bine. Povestindu-i că sufăr de „calculatorită şi secretariat de redacţie” terapeuta Olia mi-a propus să combin mantrele hinduse cu metodele străvechi româneşti şi urina de fată mare băută dimineaţa înainte de răsăritul soarelui. Au! De unde era să fac rost de pipilică de fata mare??? Şi nu eram lămurită: trebuia să-l beau sau să mă frec cu el pe cap? Olea nu mi-a spus nici da, nici nu…sau n-a înţeles întrebarea, că tot zicea: „haraşo, haraşo!”

În lipsa explicaţiilor am făcut „skip” peste pipi și am început să răcnesc silabe autohtone maramureşene de tipul hăuliturilor, hăău, hauliuuuu, și cam tot ce-mi trăsnea prin tărtăcuța-mi afectată. N-aveam un tulnic, dar Răzvan îmi promisese unul de 17 august, de ziua mea. Am urlat, hotărâtă întru vindecare şi am aruncat Revalid-ul la coş. Uraaa! Nu mă mai durea stomacul! „Bagă matale şî un suniet glissando, dă jos în sus, pi ultima vocalî a cuvântului. Iefectili îs benefice pientru voşe şî larinji, producându-se masaje subtili asupra unor şentri şerebrali, îmi indica Olea”

Mi se părea absolut corect! Terapeuta m-a pus să zic: mmmm! Un fel de murmur cu guriţa închisă. În acest fel se puneau în mişcare plămânii mei plini de tabac american. Miştooo! Mă vindec! Un sunet benefic pentru nervi şi glanda epifiză era „jjjjam”, iar pentru afecţiuni tiroidiene, Olea mă punea să folosesc binecunoscutul în lumea câinească: „hammm”! Ce vorbeşti domnule? „Şi scap de select all si control S?” am întrebat-o. „Scăpi, scăpi”! a zis ea, scărpinându-se cu pixul într-o ureche, singura cu care mă asculta vreodată.

Dar când a început să-mi plimbe o trompeţică pe coloana vertebrală, până jos, la linia fesieră, şi să sufle în ea ca nebuna, am zis: Halt! „Ce dracu’ vrea asta să facă?” M-am sculat din pat şi am zbughit-o, cu nădragii-n vine. Trebuia să încerc altceva.

Ne-am dus, chiar a doua zi, la un alt cabinet special, undeva pe la Foișorul de Foc. „Experţii” de la Chişinău vindecau total orice dambla cu ajutorul albinelor şi al lipitorilor, prin metode străvechi. Ce mai tura-vura! „Prafiesăr” Victor Numaiştiucum avea 5 diplome înşirate pe pereţi, 14 facultăţi, 27 de premii şi 14.000 de rezultate pozitive în rezolvarea problemelor de cădere a părului. Aici era de mine! Un alt serviciu oferit era „energizarea spirituală şi sexuală prin muzică”.

Intrăm. Înăuntru mai aşteaptau câteva persoane. Bărbaţi, în genere, doi dintre ei, leit Beavis şi Butthead. O fătucă blondă îmbrăcată într-un hălăţel până la ovare ne pofteşte să aşteptăm „câtieva minuţăli”. Dintr-o cameră se auzea ceartă. Cineva striga: „Da’ puneţi lipitori din alea scârboase pe mine? Nuu, vă rog! Gata! Vreau să plec! Aaaaaaaa!” De undeva din pereţi se hlizea o muzichie de relaxare, cu clopoţei, valuri, vânturi (am zis vânturi nu flatulații!) şi păsărele.

„Unde m-ai adus?, îl cert cu ochii tulburi şi maro ca şifonierul, pe Răzvan.

Din cabinet iese o pereche, un el şi o ea. Tineri. Femeia e roşie la faţă şi are privirea pierdută. El, cocoş, cam obezel, calcă împăcat. Răzvan, speriat, îl întreabă ce şi cum. Ăla răspunde imediat, de parcă ar fi fost tratat cu buline de fericire: „Mă sâmt nemaipomenit! Sunt la a treia şedinţă şi nu-mi mai cade păru’, iar dăspre performanţili mele….Ia zi, fă, lu’ domnu’!” Noua putere sexuală a hipopotamului de bărbat se citea vag pe chipul femeii, genul „cu şcoala profesională neterminată” şi borţoasă în ultimul trimestru. Așa că doar am dedus…

O brună frumuşică, asistenta domnului Victor Numaiștiucum, îşi fâţâie sutienul prin faţa noastră, sanchi, ea caută ceva şi nu găseşte. Bărbaţii îi numără pistruii şi cad în extaz. Apoi devuşca ne îmbie, pe ăştia care aşteptam în hol, cu păhărele de votcă. Sau lătrău. „Etă protokol!”, zice dezvăluind nişte incisivi superbi, porţelan curat! Bem!

Hâc! Îmi iau foc limba, epiglota, esofagul, mă sufoc, dar în trei secunde mă relaxeeeez! Tii, ce bine e! Aş cânta şi aş da cu pumnu’-n masa de sticlă dintre noi. Zâmbim ca proştii, uitându-ne unul în fruntea celuilalt. Ne împrietenim cu Beavis şi cu Butthead. Acum înţeleg şi de ce râdeau ca imbecilii când am intrat noi. Erau la al doilea pahar. Schimbăm cărţi de vizită, numere de telefoane, cine ştie când vom avea nevoie vreodată de un instalator, un faianţar, ne arătăm legitimaţiile, celularele cât o cărămidă, că aşa erau atunci, pozele din portofele: „Iete, asta-i nevastă-mea, Aurica, ăştia-s copiii, Ionuţ, Cerasela, Lavinica lu’ tăticu’, ăsta-s io pă şantier, da’ mai tinerel, tanti Lala dân Spania şi acilea suntem la bulgari, fuserăm în vacanţă, frumoooos!”

Cu toţii suferim de ceva, mai ales de chelie. Nea Anton Birică, faianţarul (ăla de seamănă cu Beavis) n-are păr, erecţie, şi i s-au tocit unghiile până la os. De ce? Cică de la CM 11, ăla de lipeşte gresia. „Aiurea! îl tachinează Dobrică, (Butthead) şoferul de pe motostivuitoare. E dă la ipotenţă. Dă ştres! Să nu te sperii, îţi pune domnu’ doctor lipitori şi te înţeapă cu albine. Imediat îţi trece.”

Protocolul rusesc se menţine încă, probabil rezervele sunt suficiente. La al treilea pahar de albitură eu sunt mangă, încleştată definitiv! Mă uit cu un ochi la Răzvan, care râde mereu: ha, ha, ha!, victorios ca un HitlerJugend berlinez care a doborât 45 de Spitfire într-o singură zi.

Într-un târziu, suntem chemaţi de dom’ „prafiesăr” Victor. Rusul, un ăla slăbănog, înaaalt până la tavan şi insistent în gesturi, mă pune să mă întind pe un pat. Cu faţa în jos. „Vreţ sî asistaţi şî dumniavoastrî? În şe calitati? Iesti soţu’ la don’şoara?!, îl întreabă el pe Răzvan, care abia se mai ţinea cu unghiile de tocul uşii.

„Dhaaa! Îhîîîîî, haa, hiii!”, bolboroseşte el evaziv, ştergându-se de bale cu mâneca.

Şedinţa de hirudoterapie începe. Omul mă pune să mă dezbrac. „Aoleu! Nu-s epilată!”, mai apuc să gândesc cu singurul crac de neuron nemagnetizat încă, de votca asistentei. Dar ce mai contează? Dau textila jos şi mă expun relativ. Răzvan face din gură ca un Stuka (Sturzkampfflugzeug = bombardier în picaj). Dom’ doctor Victor îmi vede tatuajul secret (ups!) şi exclamă indignat, de parcă ar fi zărit o svastică: „Oi vei! Da’ şe sî vedi la matali pi buculiţî??? Şini ti-a desienat? Ai fost la puşcării, bre?” Îi răspund, roşie-măr: „E doar un tatuaj!”

Rusul clatină din cap aşa, ca tata, pe vremuri, când venea acasă beat, cu geanta pişată de câini şi fără fâş. „Din prișina aiasta ai prablieme cu păru’! Şini ti-a tatuat ţ’-a atins nervii chelii, nervi care corespunde cu creeru’ şî aura organismului! Îţi înhig acuşca o lichitoari pi şăli, ş-ai să viezi şî ghini va hi dup-aşeia!”

Aaah! Când „dom’ prafiesăr” m-a pişcat de cur şi de scalp cu lipitorile şi albinuţele lui s-a lăsat pâcla în mintea mea. Am aţipit beton. Nu ştiu cum şi cine m-a îmbrăcat. Şi nici cât am stat, aşa, cu viermii în păr şi pe şira spinării. Mi se umflase buculiţa, capul îmi bubuia şi abia respiram. La plecare, după ce am plătit, nu-mi mai trebuiau nici ţigările şi nici computerul ăla dement! Voiam doar să scap vie.

Cert e că mi-am revenit, nu pot să vă explic prin ce minune şi cum. Că nu ştiu. De la votcă, de la albine? Habar n-am. M-am potolit.

Într-o zi, însă, m-am întâlnit cu unul dintre cei cu care ne împrieteniserăm pe hol, înainte să intrăm la domnu’ Victor Numaiștiucum. Aaaa, și ce mi-a mai povestit! Cică nea Anton Birică, faianţaru’, a avut mari probleme cu…erecţia, după ce rusnacul i-a înfipt vreo 5 albine şi 3 lipitori în puţă. A strâns din măsele omul, a înghiţit, dar după o săptămână de suferinţă şi priapism s-a dus peste dom’ prafiesăr şi i-a ars câteva carabe muncitoreşti peste botul ăla sovietic, de i-au mers fulgii. „Victore, Victore! Îţi turti Birică facultăţile!”, mi-am zis, răsuflând uşurată, gândindu-mă la Marin Preda, la Moromeții lui și-ntr-un final la mine, că am scăpat atât de ieftin!

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.