Oamenii „sac de box”

Printre preocupările „sportive” și „terapeutice” ale unor oameni cu bani mulţi de la noi din ţară se numără şi „descărcarea nervilor” pe fiinţe umane plătite special pentru aşa ceva. De preferat sunt bărbaţii tineri, vânjoşi, în care poţi să dai cu pumnul ca într-un sac de box, fără ca ei să păţească mare lucru. Alţii, folosesc sacii de box umani pentru a-şi învăţa odraslele răsfăţate cum să-și lovească adversarul în viitor. Țâşti-bâşti de 12-13 ani, care au cele mai scumpe celulare şi lănţişoare de aur cât cureaua de la nădragi, se joacă dând pumni în fălcile amărâților care vor să câștige un ban fără muncă. 

Picioare în gură, ochi vineţi şi dinţi sparţi -300 de euro

Paul Bogdan Cercel este student în anul trei la o facultate particulară din București. N-are bani să-și plătească și anul ce vine, pentru că-i place să învețe, nu vrea să renunțe în ruptul capului la studii. Ca să strângă banii necesari s-a angajat la un restaurant, spală farfurii, mătură, debarasează mesele. Dar cu toate astea, nu-i ajung banii ca să se întrețină. S-a născut în Craiova. Mamă-sa, o femeie amărâtă, divorțată și cu bătătura plină de copii, nu-l poate ajuta nici ea. Le râde luna-n maţele goale înainte de fiecare alocaţie. Băiatul ei cel mare e mândria ei. E student la oraș și arată bine. Înalt, voinic, spătos. Palma lată, târnăcop. Învaţă bine la facultate. Cum să nu te bucuri? Paulică a aflat de la un coleg că poate câştiga bani frumuşei batându-se. Amicul lui avea nasul spart, faţa cianotică, un ochi cât pumnul şi doi dinţi din faţă ciobiţi. Dar în buzunar sclipeau 300 de euro, nou-nouţi. El l-a atras în „afacere”. „Distrează-te cât mai e timp şi să nu-ţi pese de alţii”, suna îndemnul prietenului colorat ca o vânătă. Paulică s-ar fi distrat, dar nu prea avea lovele. Tot „vineţiul” l-a lămurit cum stă treaba. El nu trebuia decât să se dea un telefon şi să se ducă într-un anumit loc. Aşa a şi făcut. „Colegul ăsta al meu mi-a întins o hârtiuţă pe care era scris un număr de celular, povesteşte Paul. M-am gândit că la câtă bătaie am mâncat eu în viaţa mea de la taică-miu, nu se mai pun un pumn, două, mai ales că primesc şi bani pentru asta, nu? Am sunat şi mi s-a spus să fiu la ora 9 seara în faţa Gării de Nord. M-am dus. Mă aştepta la coloane un tip gras şi pitic. Gore. M-a urcat într-un Nissan Patrol şi am ajuns pe undeva prin Buzeşti. Acolo, la o cârciumă penală, erau încă patru bărbaţi, marea majoritate ţigani, cocalari de cartier, cu ghiulane pe deşte. Ăştia m-au pus să mă întorc cu spatele, m-au măsurat, m-au pipăit, m-au întrebat dacă am ceva cu inima sau cu ficatul. La final m-au acceptat şi mi-au dat întâlnire peste trei zile în acelaşi loc. Unul dintre ei, pe care ceilalţi îl strigau Labă, cică ar fost cândva poliţist, dar nu bag mâna-n foc. La ăsta în curte trebuia eu să devin sac de box. Mi-a dat 100 de euro. Urma să-mi mai dea ceva după.”

Fata mea este model…

La data stabilită, Paulică dârdâia în faţa Gării de Nord. Mai mult de frică, decât de frig. A apărut Nissanul şi studentul s-a urcat în el. Până la Buşteni nu s-au mai oprit. I-au dat să bea nişte coniac înainte. Ca să nu mai simtă loviturile chiar așa de tare. Vila lui Labă se întindea până la pădure, spre Zamora. Două etaje, acareturi, gazon. Lumini. Se însera. Grătarele sfârâiau, era numai „lume bună” prezentă. Ştabi din Braşov, Bucureşti, ţigani plini de bani, blonde perfect mirate, siliconate-n buze și-n sâni, câini de luptă, slugi care duceau tăvile… Când a văzut cu cine se va bate, pe student l-a bufnit râsul. Era chiar fiica barosanului Labă, „fotomodel de meserie”, cum a prezentat-o ta-su, şi cu multe fumuri în tărtăcuţă. Cică fusese atacată de un bărbat pe stradă şi acum învăţa să se apere. Făcuse şi cursuri de karate şi kick-boxing. Fata era firavă, dar spurcată la guriţă. Înjura mai rău decât un pârnăiaș frustrat. Cu un lat de palmă, dat cu precizie în gâtul viitorului manager Paulică, fata a rezolvat problema rapid. Într-o secundă acesta era la pământ. „Am crezut că mi-a luat graiul, îşi aminteşte Paul. Exact în mărul lui Adam m-a pocnit cretina, putea să mă omoare. Dar n-am zis nimic, mă gândeam la bani. Mă înjura de mamă, zicea că face pe mine, că sunt un vierme, un păduche de român. Mă scuipa. Îmi venea să o calc în picioare! Dar n-aş mai fi ieşit viu de acolo şi nu ştia nimeni unde sunt… M-ar fi aruncat în pădure la urşi, nici dracu’ nu mă mai găsea. Așa că am răbdat!” Paulică a strâns din dinţi şi a acceptat toate jignirile posibile pentru banii promişi. Nici „spectatorii” care beau bere rece sau hăpăiau câte un mic, nu se lăsau mai prejos cu urletele şi înjurăturile. Iar tatăl fotomodelului nevricos era în extaz. Zbiera, dădea din mâini, ţopăia, se învârtea în jur ca un titirez. Mândru, nevoie mare, gata să-i plesnească aorta de fericire, își bălăngănea căpățâna în sus și-n jos: Aaah! Ce mai fată are el!

„Dacă m-ar fi văzut mama, ar fi murit pe loc!”

După ce karatista l-a umplut de sânge pe student, cei de față au aplaudat mulţumiţi şi au înghiţit ultima fărâmă de mic. Dar circul nu s-a oprit aici, pentru că proprietarul acareturilor şi a fotomodelului bătăuş avea chef chiar el de o luptă. „Nu mai vedeam cu ochiul stâng, aveam buzele ferfeniţă şi abia mai respiram, își amintește Paul. M-a şters o fată cu un prosop ud şi atunci l-am văzut pe Labă, mare cât era, că vine spre mine. Mi-a ars doi pumni. După aia, un şut în rinichi. M-a săgetat până la limba din gură, aşa de rău m-a durut. Dacă m-ar fi văzut mama, ar fi murit pe loc! Simţeam că urina se revarsă în mine. Garoiul mă blestema, mă înjura. Devenisem, la un moment dat, rigid. La sfârşit, am primit lovitura de graţie: un pumn în cap, de am văzut cerul cu multe stele, apoi iarba. Mi-a rămas urma de ghiul pe frunte. N-am mai ştiut de mine. Auzeam urlete, aplauze, ca la meciurile de box. Credeam că visez. Când m-am trezit din leşin mă lingea o potaie pe faţă. Mă spăla de sânge.” Paul abia s-a ridicat de jos. Era trecut de miezul nopţii când Gore, şoferul Nissanului l-a dus acasă la Bucureşti. Acolo i-a dat şi restul de bani, plus un bonus de 150 de euro şi un celular Nokia cu abonamentul gata plătit. I-a zis că dacă face pipi cu sânge, să-l sune pe doctorul Y. Ştie el ce trebuie să întreprindă. Băiatul abia mai putea vorbi, dar n-a zis nu. A aflat ulterior de la amicul lui, care i-a făcut legătura cu bătăuşii, că „bonusurile” cresc în funcţie de gravitatea loviturilor. „L-au bătut odată pe un tip, de l-au băgat în spital, explică Paul. Avea o mână ruptă, nasul spart, vânătăi. Ei au plătit totul, medicamente, medicul, tot. Plus că i-au dat mai mulţi bani. Era un amărât ca vai de capul lui, trăia cu nevastă-sa şi cu trei copii într-o cameră. Îi trebuiau banii. Dar să ştiţi că în cazul în care sacul de box se supără din cauza înjurăturilor şi îi arde un pumn între felinare bătăuşului, gata. Nu i se mai dau banii promişi şi riscă să o ia serios pe coajă.” (Dana Fodor /Răzvan Mateescu)