5 ani fără Cristi Nemescu…

În noaptea de 24 apre 25 august 2006, regizorul Cristian Daniel Nemescu, inginerul de sunet, Andrei Toncu și șoferul de taxi Dumitru Aruștei, au murit într-un terifiant accident de circulație. Tragedia s-a întâmplat, puțin după miezul nopții, la intersecția dintre Splaiul Independenței și bulevardul Știrbei-Vodă. Cristi avea 27 de ani, Andrei 28 și Radu 27. Niște băiețandri, aproape. Ali Imran, cel care i-a ucis instantaneu, conducea un SUV Porsche Cayenne și venea de la discotecă. Avea 113 km/oră când a trecut pe roșu, fără să clipească, fără să se uite în stânga sau în dreapta. Taxiul cu cei 3 nevinovați, circula cu 42km/h. Luni de zile, ACOLO, unde gardul din fier a țipat și a rămas îndoit de forța impactului, au ars lumânări și lacrimi.

Și acum, la 5 ani după tragedie, când trec pe lângă locul acela nefast, de la intersecţia străzii Ştirbei-Vodă cu râul Dâmboviţa, îmi zvâcneşte un titirez dureros între coaste. Mă tot gândesc la ei, la cei 3, oare ce spuneau înainte de…La ce se gândea Cristi? dar Andrei? Pe Cristi îl aștepta iubita lui, acasă. N-a mai ajuns. Telefonul suna în gol…

Ochii sărmanei femei erau două guri care urlau…

După câteva luni, am început să-i caut pe Internet filmele și scurtmetrajele. Le-am vizionat aproape toate filmele. Mi-au plăcut, m-au cutremurat unele, altele mi-au deschis ochii. Cristian Nemescu era de-a dreptul excepţional, foarte, foarte, foarte talentat, creativ, inteligent, zglobiu, dar în același timp, serios, matur. Uneori, mi se părea că se joacă, efectiv, cu imaginile, cu sentimentele şi culorile. Era un muzician al filmului, compunea melodii cu oameni care se mişcă şi zic ceva…Îi respiram fiecare cadru, îl simțeam aproape, lângă mine. Parcă l-aș fi cunoscut. Eram obsedată de Cristi Nemescu, iar Răzvan, soțul și colegul meu, la același tabloid, începuse să se uite la mine cam ciudat.

În 2007 am scris un text despre Cristi, care tocmai primise premiul „Un certain regard” la a 60-a ediţie a Festivalului de la Cannes. Înainte de toate, l-am sunat pe tatăl lui, profesorul și compozitorul Octavian Nemescu, pentru a ne întâlni. Cu teamă și inimile făcute ghem, recunosc. Ne era frică să nu-l supărăm. Nu știam cum să procedăm, în așa fel încât să nu părem chiar cretini și dobitoci, mai ales că veneam din partea unui ziar cu țâțe pe prima pagină și hidrocefali veseli în mașini de lux. A vorbit Răzvan, ca de obicei, el era mai diplomat. Tatăl lui Cristi, un om fin și educat, cum mă și așteptam, n-a zis nimic despre…respectivul ziar, cu toate că se simțea ceva în vocea lui, la telefon. A acceptat, trist.

Seara, ne-am dus la ei. Ne aşteptau acasă, undeva prin Colentina, în spatele bisericii Sf. Dumitru. Eu aveam inima ca un pietroi și eram gravidă. Tremuram. Am urcat cu liftul, am sunat. A deschis mama lui. Doamne! Nu pot să vă descriu exact chinul şi nici deznădejdea din ochii ei. N-am cum, nu s-au inventat cuvintele. Cum să vă spun? Ochii sărmanei femei nu mai erau ochi, ci două guri care urlau, urlau, urlau și nu le mai auzea nimeni din dimensiunea asta. Umerii ei plângeau, părul și degetele plângeau, coastele și tălpile ei de mamă pedepsită scânceau neîntrerupt. Mi s-a făcut rău când am văzut-o și milă. Instinctiv, mi-am mângâiat burtoiul mișcător, abia stăpânindu-mă să nu izbucnesc. „Doamne, Dumnezeule! Andrei al meu e la mine! E încă la mine! Să nu mi-l luați!!! Să nuuuu!!!”

„Cristi nu era un copil cu care să faci ce vrei”

Am intrat în casă. Tatăl lui a început să povestească, dar mie îmi dezertaseră gândurile. Pe Cristi îl chema ca pe mine…ce ciudat!!! Daniel-Cristian. Era nedrept, vulgar de nedrept ce se întâmplat. Îmi venea să-njur ca un birjar, să scuip şi să hâţân porţile cerului până va deschide CINEVA. Am intrat și în camera lui, care era exact „aşa cum a lăsat-o el când a plecat la filmare…”, ne-a spus Octavian Nemescu lăcrimând. Patul. Masa de montaj, la care dintr-o inexplicabilă tentaţie, m-am aşezat şi am mângâiat-o. Am atins căştile lui Cristi, care încă îi mai păstrau amprentele, căldura urechilor ce nu mai aud acum. Parfumul lui, afişele, sinopsisul de film, câteva pastile de Orbit, parcă îi simțeam răsuflarea mentolată că-mi zâmbeşte. Geaca lui din piele era aruncată pe scaun. În stânga, în vitrină sclipeau zadarnic premiile lui. Am continuat să vorbim despre el…Cum era când era mic, ce făcea, ce jocuri îi plăceau. „Cristi nu era un copil cu care să faci ce vrei. Avea personalitate de mic,” ofta Erica Nemescu, frângându-şi degetele delicate. Apoi tăcea. Era atât de fragilă! Mi-era frică să nu-i fac rău, mi-era groază să nu zgândăr și mai mult bietul ei suflet chinuit. Ne-am uitat la niște poze alb-negru. O mămică fericită și tânără îşi ridica spre cer bebeluşul care râde la ea. Un tată mândru îşi ţinea la piept băiatul cu pantalonaşi scurţi. Amintiri. Doar atâta le-a mai rămas acestor părinţi, loviți pe nedrept. Cristi a urmat liceul umanist la fosta şcoală Zoia Kosmodemianskaia, apoi a dat la ATF, la regie, unde a luat din prima încercare. A fost student la clasa prof. Laurenţiu Damian, care îl aprecia foarte mult. Muncea zi şi noapte, uneori se epuiza, dar nu conta. Lui Cristi îi plăcea la nebunie ceea ce face şi asta se poate vedea în toate filmele lui, adevărate poeme urbane, unicat, însufleţite de talent şi o minte regizorală absolut genială. Mulţi îl compară cu Lucian Pintilie alţii cu Emir Kusturica. Dar Cristi Nemescu e doar Cristi Nemescu. În fiecare filmuleţ el a strecurat părţi mari din sufletul lui, frumos şi fragil ca aripile unui fluture.„Când au filmat la Marilena de la P 7, le-a fost extraordinar de greu, povesteşte mama. Nu aveau bani, era un film independent şi totul se petrecea undeva în ghetourile din Rahova. Cristi s-a descurcat, însă. Alături de el era şi Andrei Toncu, sound designerul echipei, era foarte talentat și un bun prieten cu Cristi. Se ajutau între ei. Acum sunt împreună, acolo, în cer…”

 Semne prevestitoare…

În săptămâna în care a murit Cristi părinţii lui erau în concediu la Sinaia. În acea perioadă au început să aibă tot felul de presimţiri. Profesorul Nemescu povesteşte că, într-o zi, pe când mâncau de prânz, la radio cânta Teo Peter melodia „Singur în noapte”. Ambii soţi s-au privit unul pe celălalt pentru o clipă. Ceva din adâncurile lor urla mut, ca o alarmă prevestitoare, iar inimile băteau nebuneşte, de parcă urma să se întâmple o nenorocire. Atunci a sunat telefonul. Era Cristi. Voia să ştie unde se află un oarecare obiect de care avea nevoie. „Tocmai ne gândeam ce moarte năpraznică a avut bietul Teo Peter şi că cel care l-a ucis a scăpat nepedepsit. Ce durere trebuie să fi fost pe ai lui! Nici prin cap nu ne trecea că peste câteva zile vom trăi şi noi astfel de clipe cumplite”, mărturiseşte mama lui Cristi.Înainte cu câteva ore de tragicul accident, în timp ce se plimba alături de soţul ei, Erica Nemescu a avut un sentiment ciudat, şi, fără să-şi explice de ce, i-a spus acestuia următoarele cuvinte: „Noi n-o să avem parte de copilul ăsta, n-o să ne bucurăm de el. El nu va trăi mult.” Speriat, tatăl lui Cristi a privit-o grav şi chiar s-a supărat. „Nu pricepeam de ce vorbeşte aşa, ce a făcut-o să spună cuvintele acelea care m-au înfiorat. Am fost surprins, dar soţia mea nu a putut să-mi explice ce s-a întâmplat cu ea. Abia după, am pus cap la cap toate – întâmplarea cu Teo Peter, care cânta Singur în noapte, premoniţia Ericăi, până şi accidentul minor pe care la avut Cristi cu bicicleta, cu un an în urmă, chiar acolo, pe Ştirbei Vodă, aproape de locul fatal – am realizat că…nu au fost fără sens. Prevesteau nenorocirea ce avea să vină… ” 

„Aştept să intre în casă şi să-mi spună: Ce faci, tată?”

În ziua în care s-a petrecut accidentul, soţii Nemescu urcau pe muntele Furnica. N-au ştiut nimic până seara, când un coleg de-al lui Cristi i-a sunat. Acesta n-a avut puterea să le spună că murise. I-a chemat doar la Bucureşti, la Spitalul Universitar. „Nu ştiu cum am condus până acolo, continuă mama lui Cristi. Când am intrat pe uşa spitalului şi ne-au întâmpinat medicii, înainte să ne vorbească, am ştiut că băiatul meu a murit. Simţeam că totul se învârte cu mine, că aş putea să urlu atât de tare încât să se ridice mările toate şi oceanele în valuri până la cer, să se cutremure pământul şi să mă desfac în mii şi mii de bucăţi. Durerea e prea mare. Şi revolta. Ideea că aceşti copii nevinovaţi: Cristi, Andrei şi Radu, au fost striviţi ca nişte gândaci de unul care venea din discotecă, îmi seacă sufletul. Am auzit că individul făcea întrecere cu altă maşină în momentul în care a făcut accidentul. În România nu există justiţie şi nici lege!” De atunci, părinţii lui Cristi, ca şi rudele celorlaţi doi tineri ucişi în absurdul accident, nu şi-au mai găsit liniştea. Îşi aşteaptă încă fiul, tresărind la orice zgomot, crezând că atunci când se trânteşte uşa de la lift, va fi el. „Moartea e un fel de trezire, sufletul e singurul care trăieşte, ar fi prea absurd ca viaţa să se termine odată cu moartea, oftează Octav Nemescu. Eu trăiesc cu speranţa că-l voi revedea odată, că-l voi îmbrăţişa, aşa cum făceam adeseori. Uneori îi simt prezenţa, îl ştiu aproape de mine, îi simt mirosul. Copilul meu drag şi bun! Aştept să intre în casă şi să-mi spună: Ce faci, tată?”

Cristi a câștigat peste 20 de premii

Cristian Daniel Nemescu s-a născut la Bucureşti pe 31 martie 1979. A realizat filme de scurt şi mediumetraj printre care: „Mihai şi Cristina”, „Mecano”, „Kitchitoarele”, „La bloc oamenii mor după muzică”. Cu „Poveste la scara C” şi „Marilena de la P7” a participat la numeroase festivaluri internaţionale. De-a lungul scurtei sale cariere regizorale a câştigat peste 20 de premii, printre care „Marele Premiu” la NYU International Student Film Festival, din New York, Premiul Special al Juriului la Bruxelles Short Film Festival din Belgia, „Public’s Choice” la Milano Film Festival din Italia, „Premiul Publicului” la „Internationale Grenzland Filmtage Festival” din Germania.

Andrei trebuia să se ocupe de filmul lui Coppola

Andrei Toncu era sound designer, cea mai înaltă în ierarhia celor care realizează sunetul unui film. De altfel, el era recunoscut printre tinerii cineaști ca fiind nr.1 in România. Absolvent al UNATC cu licență în sunet, realizase primul film studențesc cu sunet Dolby, câștigase Premiul de Sunet (în anul 2000) la CineMAiubit, realizase în exclusivitate sunetul unui film american (To Kill a Killer) în versiune bilingvă, lansat pe DVD de Warner Bros, câștigase concursul multimedia AcidPlanet organizat de Sony Music, semnase sunetul a numeroase filme realizate de regizori români și străini și fusese solicitat să se ocupe de efecte sonore pentru filmul „Youth without Youth” al lui Coppola. Colaborase cu Nemescu la patru filme. „Era nu numai talentat și pasionat, studia în permanență tot ce apărea nou în domeniu. Biblioteca lui de specialitate, pe care am donat-o UNATC-ului, reprezintă o mărturie în acest sens. Andrei era frumos, generos, optimist, avea o iubită cu care urma să se căsătorească în acea toamna…”, ne-a spus mama lui, Elena.  (Editura MATEESCU/fotoR.M si Arhiva familiei Nemescu)