Povestea faimosului bandit Terente

Înainte de cel de-al doilea război mondial, presa era invadată de isprăvile unui personaj pînă atunci necunoscut: Terente, un haiduc modern despre care s-a scris febril pînă cînd a fost […]

Înainte de cel de-al doilea război mondial, presa era invadată de isprăvile unui personaj pînă atunci necunoscut: Terente, un haiduc modern despre care s-a scris febril pînă cînd a fost prins de jandarmerie. Devenise spaima tuturor. Vameş de drumul mare, oprea trecătorii înstăriţi, negustori cu bani, răpea fete pentru a obţine răscumpărări. Terente era o figură populară a timpului. Cucoanele de la oraş, dar şi ţărăncuţele desculţe din sate, erau nebune după el. Banditul, frumos „cu părul negru” şi fără barbă, „avea nişte ochi de te scoteau din minţi”. I s-au închinat reportaje gazetăreşti, dar şi cîntece populare.

Un flăcău timid…

Ştefan Vasile Terente s-a născut în anul 1896 în comuna Carcaliu jud. Tulcea, în inima bălţilor şi a mlaştinilor, într-o familie de pescari. Mama lui îl descria ca „fiind un copil foarte blînd şi cuminte”. Cînd s-a mai mărit, fetele se prăpădeau după el. Era frumos şi timid. Pentru că i-a fost frică să nu-l scoată vreuna din minţi, mamă-sa l-a însurat pe cînd nu împlinise nici 20 de ani. A trăit cîţiva ani fericiţi cu nevasta lui, fiica unui consilier comunal. Terente ajunsese căpitan de şlep. Cei doi, aveau patru copii. Nimeni nu bănuia că lipoveanul va ajunge tîlhar la drumul mare. Curînd, blestemul a căzut pe capul lor. Tînăra lui soţie s-a îmbolnăvit şi în scurt timp a murit. Apoi s-au stins din viaţă şi cei patru copilaşi. Omul era disperat. Suferea. Viaţa nu mai avea nici un rost. Şi-a lăsat meseria, a venit acasă şi a zăcut multă vreme de inimă rea. Cînd s-a însănătoşit nu mai era acelaşi om. Toată ziua bea, se certa cu toată lumea şi nu-i mai trebuia nimic. Lipsea uneori cu săptămînile şi cînd îl căutai era în cîrciumă. Într-o zi, un bătrîn pescar, Achim Parfenie, care avea o fată foarte frumoasă şi bună de măritat, s-a gîndit că îl poate scoate pe lipovean dim mrejele alcoolului căsătorindu-l cu fiica sa. Aceasta însă iubea un tînăr grec, fiu de armator. Ea ştia că nu se putea căsători cu grecul din cauza diferenţei sociale dintre ei. Terente era mult mai potrivit, iar fata s-a îndrăgostit de el. Nunta nu se putea face decît după ce se măritau cele două surori ale ei, mai mari. Invidioase că pe fata mai mică o iubea un bărbat aşa frumos, au pus la cale o farsă stupidă. În numele mezinei l-au chemat într-o seară pe fiul armatorului grec în grădină. Dar şi pe Terente. Grecul a sosit primul. A apucat mîinile frumoasei sărutîndu-i-le pătimaş. Imediat a venit Terente, care, nesuportînd trădarea, a scos cuţitul şi l-a înfipt în burta fetei. Din fericire, ea a fost salvată de medicii Spitalului din Brăila. Lipoveanul gelos a fost ridicat de jandarmi, bătut şi legat. Totuşi reuşeşte să evadeze. Aşa începe viaţa de bandit a lui Terente.

Răpitorul de fete

Cît timp s-a ascuns de jandarmi, lipoveanul a fost găzduit de un mare pungaş brăilean, pe nume Plevuşcă Sofronie. De la el a învăţat tainele hoţiei. Prima spargere a avut loc la un magazin din Tulcea. Jandarmii l-au prins din nou. Evadează şi de această dată şi se refugiază în bălţi. Acolo îşi formează o bandă. Atacau lotcile pescarilor, satele Baldovineşti, Brăiliţa, Comorovca, reuşind să bage groaza în oameni. Jefuiau şi vase mai mari. Pentru că luni de zile isprăvile lui ţineau „capul de afiş”, iar lumea părea că a uitat de celelalte probleme de pe Mapamond, Terente s-a autoproclamat „Regele Bălţilor”. Aşa îi plăcea să-şi semneze scrisorile către mai marii de atunci. Avea o ură de nestăvilit pe jandarmi. Îi omora de cîte ori îi prindea. Urmau cîrciumarii. Spunea despre ei că sînt şarlatani pentru că pun apă în băuturi. Îşi umplu buzunarele pe seama săracilor care veneau la crîşmă să plîngă lîngă un pahar de rachiu. Cînd apărea în cîrciumă împreună cu gaşca, haiducul bea şi mînca de crăpa, fără să plătească. Dacă hangiul îndrăznea să-i ceară bani, Terente îi făcea zob localul. Cînd era în toane mai bune, toată băutura o dăruia săracilor. Fiind un tip foarte viril îi plăceau femeile. Îşi făcuse un tatuaj pe organul sexual („F.. bine şi apăsat”) care a fost conservat într-un borcan la Muzeul IML Bucureşti. Ca să-şi satisfacă nevoile sexuale răpea fete. Pe capul lui s-a pus un premiu de 300 mii de lei iar „Regatul” Măriei sale Terente a fost declarat zonă de război, fiind împresurat de o mie de oameni, soldaţi din infanterie şi din marină. Zadarnic. Sătenii îl ascundeau şi nu colaborau cu autorităţile. Terente devenise idolul săracilor. El le dădea bani şi mîncare nu jandarmii.

„Dacă mai plîngi, vine Terente şi te ia!”

Deoarece obişnuia să se deghizeze în diverse feluri ca preot rabin, locotenent de jandarmi sau chiar damă, Terente ajunsese să influenţeze moda cucoanelor. Se vindeau pe atunci ştrampi, pălării sau chiloţi „marca” Terente, iar la Brăila, Galaţi şi Tulcea, mamele îşi speriau copii: „Dacă mai plîngi, vine Terente şi te ia!”. Fiecare lăutar avea în repertoriu cîntece despre bandit. Pînă şi la Paris se auzise de el. Despre chipeşul lipovean au relatat şi „Daily Express” de la Londra, „Corriere della Sera” din Roma ş.a. Jafurile şi crimele au continuat nestingherite pînă la data de 4 iunie 1927. Ultima zi de viaţă a „haiducului”. O patrulă circula cu lotca pe Dunăre aproape de locul numit „Piatra fetei”. Un jandarm l-a văzut şi a tras. L-a nimerit. Rănit, Terente a luat-o la fugă. Glontele îi străpunsese gîtul şi îi ieşise prin gură. A sărit în apă şi s-a afundat în stufăriş. Patrula mobilă consdusă de locotenentul Manolescu a pornit căutarea. Sub o salcie jandarmii au zărit un om ce gemea. Era Terente. A ridicat capul, braţele, în semn că se predă. Apoi a bolborosit: „Numai nu mă omorîţi”. Soldaţii l-au ferecat în lanţuri şi l-au dus la Ghecet. Avea o faţă diformă cu cheaguri de sînge. Limba îi fusese smulsă din loc. Interogatoriul i-a fost luat în scris. După ce, cu mare efort şi-a încheiat declaraţia, starea i s-a înrăutăţit. S-a pornit o hemoragie, iar banditul a amorţit, adormind adînc.

Sfîrşitul

S-a trezit brusc pe la ora 1.30, noaptea. A forţat uşa postului de jandarmi şi a fugit în curte, încercînd să dispară. Un soldat l-a văzut şi l-a ucis pe loc. Noul guvern, pus în locul celui condus de Averescu, călcase cu dreptul anunţînd chiar în prima zi de la instalare un mare succes: „Odată cu lichidarea banditului Terente am rezolvat una din marile probleme ale ţării, nu ne-au mai rămas decît celelalte!”. După autopsie, capul lui Terente a fost aşezat într-o cutie de tinichea şi adus la Bucureşti, în timp ce trupul a fost înmormîntat de un evreu la 2 km de sat, în locul numit „Răspîntia lupului”. Pe mormînt a înfipt o cruce de lemn. Mai tîrziu cineva a scrijelit pe ea cuvintele „Aici e mort banditul Terente. Cine o mai face ca el, ca el să păţească”. Groapa nu era prea adîncă, aşa că după cîteva zile, sătenii au văzut nişte cîini sfîrtecînd lacomi un trup ce părea a fi de om. (Dana Fodor și Răzvan Mateescu)

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.