3.992

Alcoolul mi-a distrus mama

Când am văzut-o pe cea care m-a născut tăvălindu-se pe jos de beată ce era, am crezut că cerul a căzut peste mine. Plină de spume la gură, doar în […]

Când am văzut-o pe cea care m-a născut tăvălindu-se pe jos de beată ce era, am crezut că cerul a căzut peste mine. Plină de spume la gură, doar în furou, cânta ţinând sticla de vin între picioare. Fata cu care eram, viitoarea mea soţie, a rămas şi ea cu gura căscată. Aşa ceva nu mai văzuse în viaţa ei.

-Scoală-te, mamă, i-am spus, aşa, de formă, că era clar că nu se putea urni. Articulând greu cuvintele şi stropindu-mă cu scuipat a ţinut să zică ceva, dar nu am înţeles-o. Sticla era pe jumătate goală, dar se mai vedea alta nedesfăcută lângă pat. Pe masă scrumiera avea vârf. Hainele îi erau împrăştiate peste tot, scaunele dărâmate, vaza cu flori spartă, apa cursese peste covor. Dezastru! Am luat-o de mână pe Ioana şi ne-am dus în camera mea. I-am spus că nu trebuie să se sperie, aşa e mama când o părăseşte vreun iubit: se îmbată şi plânge. A înţeles, dar nu prea îi convenea situaţia. Cui i-ar convenit?

În seara aceea venisem cu Ioana ca să o anunţ pe mama că ne vom căsători. Ne cunoşteam de ceva vreme şi nu mai puteam sta aşa, separaţi. Deşi îi spusesem că voi veni cu viitoarea noră, maică-mea nu s-a sinchisit. A doua zi de dimineaţă dormea tun, puteai să tai şi lemne pe spinarea ei. Mi-am făcut bocceluţa şi am plecat la Ioana.

-Hai, fetiţo, i-am spus. Nu mai avem ce căuta aici. Dacă mă primeşti la tine, vin bucuros.

– Cum, naiba să nu te primesc! Hai să mergem…

Mama se ţăcănise şi trebuia s-o opresc până nu era prea târziu

Şi-am plecat. Au trecut de la acea întâmplare câteva săptămâni în care n-am mai vorbit cu mama. Nici măcar nu am sunat-o. Părinţii Ioanei mi-au plătit facultatea, eram în ultimul an la o particulară cu profil economic. Nici nu ştiam cum să le mulţumesc. Au dat banii fără ca eu să aflu.

– Lasă, Dorine, tu să fii sănătos, mi-a spus mama Ioanei. Noi nu avem nici o pretenţie, voi doi să vă înţelegeţi, că în rest nu mai contează cine, ce dă şi cât dă.

Am rămas mut de uimire şi mi-a fost foarte ruşine gândindu-mă la mama. În ceilalţi ani am muncit pe brânci ca să plătesc taxele. Îmi luasem două servicii, unul dintre ele cam umilitor, spălam maşini într-o spălătorie, dar ce era să fac? Într-o seară, însă, a dat ea telefon la părinţii Ioanei, când noi nu eram acasă. Plângea şi îi acuza că am părăsit-o din cauza lor şi a Ioanei.

– Sunteți nişte nemernici, urla mama. Mi-am pierdut copilul numai şi numai din pricina voastră, voi l-aţi înstrăinat de mine. Nu v-ar fi ruşine!

– Doamnă Simion, încerca tatăl Ioanei s-o mai potolească pe mama, Dorin este un bărbat în toată fiera. Încercaţi să nu-l mai comandaţi de parcă ar fi o slugă. Ar trebui ca el să decidă ce să facă în viață.

Atât i-a trebuit mamei. Cu aburii băuturii în cap, l-a luat la înjurături pe tata socru, de l-au trecut toate năduşelile. Apoi i-a trântit telefonul în nas.

– Se vede că maică-ta nu prea e în toate minţile, mi-a spus seara tatăl Ioanei. Nu te supăra pe mine, dar va trebui să stai de vorbă cu ea.

I-am promis că aşa voi face, dar numai eu ştiam ce e în sufletul meu amărât. La vreo două săptămâni de la acest incident, m-am dus acasă. Era tristă, aplecată asupra unor chitanţe fiscale. Tremura toată. Pe masă, lângă scrumiera plină vârf de chiştoace de ţigară, trona un ditamai cănoiul cu ceva roşu, bitter după aspect şi miros.

– Sărumâna, mamă!, i-am zis. Ce mai faci? Cu o privire subţiată mi-a răspuns tăios:

– Ţi-ai adus aminte că mai trăiesc şi eu? Ce să fac, muncesc ca să-ţi fie ţie bine. Uite, am făcut o afacere cu un arab, mare baştan, vinde seminţe cu vagonul. Nu râde ca prostul, aşa se fac banii. M-a angajat la el la firmă ca să-i fac contabilitatea. Văd însă că mă pune să falsific nişte chitanţe, nu ştiu ce naiba o să iasă. Sper să nu ne prindă Garda Financiară.

– Eşti nebună, mamă! Cum te gândeşti că veţi scăpa, tu şi cu patronul tău cretin? Mai bine te-ai apropia mai mult de mine şi de Ioana, că în toamnă ne căsătorim.

– Păi, pentru cine crezi că fac toate astea, măi, copile? continuă ea, de parcă nici nu m-ar fi auzit. Pentru tine, că pentru ea…Nu-mi place de loc, nu e de tine, tu meriţi altceva mai bun. Acum las-o pe Ioana ta! Fii atent ce afacere am să fac. Curând, în gara Progresul vor veni din Turcia mai multe vagoane cu seminţe şi alune. Eu am făcut rost de 3000 de euro, m-am împrumutat de la o prietenă şi am să cumpăr mai multe tone. După aia o să le vând la preţ, nu dublu, ci triplu, şi să vezi ce de bani o să fac.

Nu-mi venea să cred ce aud. Într-adevăr, mama parcă se ţăcănise. Tatăl Ioanei avea dreptate. Trebuia s-o opresc până nu era prea târziu. Din păcate era deja…

– Şi cum ţi-a dat aia pe încredere 3000 de euro? Fii serioasă, mamă! Nimeni nu-ţi dă degeaba! Ce ai făcut?

A sărit cât colo, aruncându-mi priviri pline de ură.

– E treaba mea! Nu te băga!

– Dacă nu-ţi iese minunea de afacere, cu ce dracu’ ai să plăteşti, de unde dai banii înapoi?

– Ai să vezi atunci, mi-a răspuns, întorcându-mi frumuseţe de spate. Semeni cu idiotul de tac-tu. Ăla era aşa de neîncrezător…

– Poate i-ai dat motive, i-am mai spus, în timp ce ieşeam pe uşă plin de nervi.

„Dacă eşti cuminte o să-ţi aduc un tătic nou…”

Cred că vreo trei luni iar n-am mai vorbit. Mi se făcuse dor de ea, în fond, era mama mea, dar nu prea aveam curajul s-o întâlnesc. Când o sunam nu era acasă niciodată. Am aflat apoi de la un prieten, care stă pe strada noastră, că mereu e vizitată de un arăboi cu maşină de lux. Avea un Mercedes, mare. Jeep.

– Băi, Dorine, maică-ta se plimbă toată ziua pe la munte, la mare, dar datoriile nu şi le plăteşte. M-am întâlnit cu ea, era gătită prună, puţin cam beată, la braţ cu arabul ăla, patronul la care lucrează. Spune-i bă, să-i dea împrumutul înapoi mamei, că de cinci luni tot o dă cotită.

Am crezut că intru în pământ de ruşine. L-am întrebat pe prietenul meu cât trebuia să le restituie mama.

– O sută de lei, o nimica toată pentru ea, care îşi schimbă toaletele de trei ori pe zi!

Cu toate că nici pe mine nu mă dădeau banii afară din casă, am băgat mâna în buzunar şi am scos banii. Ultimii. L-am salutat şi dus am fost, cu gândul să mă cert urât de tot cu mama. Cine a mai găsit-o acasă? Cu puţin timp înainte de cununia civilă, când mă aşteptam mai puţin, am făcut o criză de apendicită. Eram pe stradă cu Ioana. Criza a fost destul de puternică şi medicii de pe Ambulanță m-au dus direct la Spitalul de Urgenţă, unde am şi fost operat. Au venit prietenii la mine, părinţii Ioanei m-au îngrijit ca pe propriul lor copil, dar mama nici gând. Habar nu avea că eu zac pe un pat de spital, îngrijit de nişte străini care mi-au devenit mult mai apropiaţi decât ea. În tot timpul acesta m-am gândit la traiul meu alături de femeia, care mi-a dat viaţă şi îmi înăbuşeam lacrimile în pernă. Cumplit a fost! Îmi amintesc la câte umilinţe m-a pus când era mic. Venea acasă cu bărbaţi, de tata nu ştiam decât că e „un nemernic care a lăsat-o cu burta la gură şi a fugit”. Pe mine, iarnă, vară sau toamnă, mă expedia de acasă, imediat. „Du-te şi ia nişte votcă, şi nişte bere, vezi că ai sticlele în pivniţă. Da’ mergi la alimentara aia de pe Moşilor (noi stăteam la Tineretului) că acolo au bere proaspătă. Să nu care cumva să te duci în altă parte sau la bombele astea din cartierul nostru, că dracu’ te ia!” Îmi făcea vânt, apoi, în ploaie, arşiţă sau ninsoare. Într-o zi, m-am întors mai devreme, alimentara era închisă pentru inventar. Atunci am văzut ce făcea mama cu așa-zișii „colegi” de serviciu. Mi-a venit să vomit şi multă vreme am rămas cu imaginea aceea întipărită în memorie.

De şcoala mea nu se interesa, noroc că mie îmi plăcea să învăţ şi aveam note destul de bune. Când se îmbăta, nici nu ştia în ce clasă sunt. Petrecerile se ţineau lanţ, iar eu mă chinuiam să rezolv probleme la geometrie. Mereu îmi spunea: „Dacă eşti cuminte, poate o să-ţi aduc un tătic nou.” Dar se pare că nu prea eram cuminte…

Pentru 3000 de euro a pierdut o casă

După ce am ieşit din spital, la vreo două săptămâni am făcut nunta. Mama mea nu a venit, aşa cum era şi de aşteptat. Am plâns în sufletul meu, deşi la suprafaţă nu se vedea nimic. Seara, când totul se terminase, a dat un telefon. Şi-a cerut scuze că nu a venit, dar era plecată în Turcia cu „afaceri”. Ne-a felicitat, aşa, de ochii lumii şi a promis că ne va face o vizită. Cu promisiunea am rămas. Nu a venit niciodată în casa socrilor mei. A trecut un an de zile şi eu mi-am găsit un job la o firmă de export-import, destul de modestă, dar mă descurcam. Ioana se angajase şi ea ca secretară la un post de radio privat. Totul părea să fie O.K. Până într-o noapte, pe la două, când, pe neaşteptate, telefonul zbârnâi strident. Era mama care plângea disperată.

– Aoleu, Dorine, am rămas fără casă! Ce ne facem?

– Cum naiba, am ţipat la ea buimac, ce-ai mai făcut?

Printre suspine mi-a povestit că a amanetat casa în schimbul împrumutului de 3000 de euro de anul trecut. Abia atunci mi-a picat fisa. Mama nu a putut restitui banii. Legea e lege şi perceptorul a venit să-şi facă datoria.

– Ne-a scos toate lucruşoarele în stradă, plângea. Vor să ni le ia şi pe astea.

– Stai acolo că vin, am încercat să o liniştesc. Nu pleca nicăieri.

N-a plecat că n-a avut unde. Stătea pe plapumă şi se sprijinea de butelie cu capul. Televizorul, aragazul, mobila şi toate hainele erau aruncate în stradă. Vecinii ieşiseră pe la porţi în pijamale şi comentau. Am luat-o în braţe pe mama şi am plâns amândoi.

– Sunt o nenorocită şi nu mai merit să trăiesc! Ia tu tot ce vezi aici şi pleacă. Numai rău ţi-am făcut. Eu nu mai am nevoie de nimic. Am să plec în lume, unde-oi vedea cu ochii.

N-am reuşit s-o calmez. Dimineaţă am încărcat lucrurile şi le-am dus la Ioana. Mama nu a vrut în ruptul capului să vină şi s-a dus la o prietenă. Acolo e şi acum. Munceşte ca vânzătoare la tarabă în piaţa Moghioroş şi aşa îşi plăteşte datoriile. A avut proces şi l-a pierdut. Nu vrea să primească nici un ajutor din partea noastră, abia dacă ridică ochii când trecem prin piaţă. S-a schimbat enorm, nu o mai recunosc. A slăbit îngrozitor. Îmi este milă de ea, dar nu am cu ce s-o ajut. Se pare că pentru ea viaţa a rămas în urmă undeva şi nu o mai poate ajunge. Ştie că a greşit faţă de mine, dar nu se poate ierta pe sine. Eu însă, am iertat-o demult…E mama.

Comments

comments

edituramateescu

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.