5.997

Bucureștiul nebun

În ultima vreme, din ce în ce mai mulţi români iau calea clinicilor de psihiatrie sau a străzii. Schimbările bruşte de viaţă, divorţurile, evacuările din casele naționalizate sau pierderea lor, […]

În ultima vreme, din ce în ce mai mulţi români iau calea clinicilor de psihiatrie sau a străzii. Schimbările bruşte de viaţă, divorţurile, evacuările din casele naționalizate sau pierderea lor, procesele, alcoolismul, şomajul, drogurile, criza economică în care ne tot zbatem de doi ani de zile, sunt motive care ar putea duce la nebunie. Pentru că saloanele spitalului Alexandru Obregia au devenit de mult timp neîncăpătoare, medicii psihiatrici sunt nevoiţi să le dea pacienţilor drumul acasă. Dacă unii dintre ei sunt inofensivi şi stârnesc uimirea sau diverismentul semenilor, alţii ar putea fi periculoşi pentru societate.

Pe Gheorghe îl doare burta…

Bolnavii psihic, irecuperiabilii, sunt uşor de recunoscut pe stradă. Murdari, decăzuţi, abia tărându-şi trupul, în care sufletul urlă disperat. Cu ochii în gol, ei privesc viaţa printr-o lentilă murdară. Uneori cântă, râd în hohote sau vorbesc cu extratereştri. Au halucinaţii. Cu mulţi dintre ei te poţi înţelege, pentru că la prima vedere par cât se poate de normali. Par! Dar nu sunt…

În apropierea McDonalds-ului de la Unirii, oamenii puteau vedea zilele trecute un bărbat pirpiriu și negricios. Zdrenţăros. Murdar. Zice că se numeşte Gheorghe şi doarme pe străzi. Cerşeşte o bucată de pâine. Ochii îi sunt goi. Râde mereu, în spasme cumplite, iar saliva i se prelinge pe barbă, până pe piept. Când vorbeşte se bâlbâie şi scoate un şuierat venit din gât. Cu greu îşi găseşte cuvintele: „Pe-pe, mine, m-a pă-părăsit ma-ma câ-câ-când aveam un an. Şi-şi m-a crescut o so-so-soră de-a ei din Ra-ra-ha-hova. Acum nu mai am pe-pe nimeni. Mă-mă-mă doare burta ră-ră-rău, că-că-că am mâncat ro-ro-roşii stri-stri-stricate…” Când stopul e verde maşinile pornesc cu scrăşnet de roţi. Tacticos, Gheorghiță, îşi scoate pantalonii şi începe să se uşureze, direct din picioare, ca și caii, în faţa tuturor, pe trotuar. Gheorghe nu se sinchiseşte. Râde, și-și dă cu pumnii-n cap! Şoferii claxonează. Trecătorii întorc nasul oripilați…

„Nu-s nebun, sunt horticultor și poet!”

La ieşirea din pasajul Universităţii, spre Facultatea de Geografie, o altă minte rătăcită, fugită din cine ştie ce balamuc, îşi câştigă pâinea cea de toate zilele, cerşind. Nu pare să aibă mai mult de 60 de ani, dar barba şi părul, numai laţe slinoase, îl îmbătrânesc. Îmbrăcat cu un palton împuțit şi încălţat cu o cizmă de-un fel și alta de alt fel, pe o căldură dogoritoare, omul spune că-l cheamă Dugudel și că de fel e din Rătești, județul Argeș. Scrie versuri porcoase, cu rimă, și se ferește de gardienii publici care se plimbă tacticos pe la fântână. Când stai de vorbă cu el, la început, nu-ţi dai seama că e chiar dus cu pluta. După câteva minute, însă, începe să abereze: „Eu am vrut să ajung un poet renumit. Dar am fost şocat de necazuri. Cel mai bun prieten al meu era Nichita Stănescu. Bineînţeles că m-am cunoscut şi cu Horia Sima. Da’ tot pe Codreanu l-am iubit eu. Eram ca fraţii. Îl știu și pe Regele Mihai, pe Mihăiță. Mama mea a fost guvernanta lui. Am fost prieten, – uite-așa, de braț ne țineam!, – cu generalu’ Pleșiță. Ăla om! Când îl chemam, venea și mă ajuta! Mi-a lăsat ca amintire ceasul lui Kennedy. Am fost internat şi la balamuc, da’ nu-s nebun, sunt horticultor și poet. Am fugit din spital pentru că puseseră ăia un lunetist să mă împuşte. Dar n-au reușit să-mi scoată cip-ul implantat în creier. Voi știți ce e ăla un cip?”

Pictorul de…penisuri

Mai sus de Universitate, la Galeriile Orizont, un alt copil bolnav al urbei şi-a expus „tablourile” afară, lângă vitrină. Oamenii care trec pe lângă el râd în hohote. Alţii îl huiduie. Bărbatul a desenat cu dibăcie… organe sexuale bărbăteşti. De toate soiurile, mărimile şi culorile. Slabe, grase, lungi, scurte, drăgălaşe. Tipul „are mână”, probabil a fost ceva pictor sau grafician. Unele dintre „subiecte” sunt umanizate, au ochi, nas şi gură, altele fundiţe şi piciorușe. Fiecare are câte o denumire scrisă dedesubt. Un penis arătos şi mare, cu ochi albaştri se numeşte, în viziunea artistului, „Grasa lui Alain Delon”. Pe cele mai amărâte le cheamă „Slăbănoaga”, „Paralitica” şi „Mărunţica”. Când vine autobuzul 300, individul îşi ia repede „capodoperele” şi hopa-sus! Se instalează confortabil la geam şi, când vede vreo gagică frumușică, scoate repede un „tablou” şi i-l arată: „Fată, fată, ia uite ce am eu aici! Artă, nu jucărie!” Tânăra, neştiind ce vrea omul, se uită şi… dă cu ochii de porcării. El râde până la sufocare, ca de un banc bun cu Bulă. Lumea vociferează, iar tânăra coboară la prima staţie, roşie-n obraji, ca mărul.

Corina și cățeii

În parcul de la Ateneul Român, înconjurată de şase maidanezi, fiecare legat cu o sfoară la gât, o femeie cară nişte dosare grele cu hârtii. Par a fi de la tribunal. Pe coperta unuia de deasupra scrie cu pix roşu: Mihnea Georgescu – uzucapiune. De unde are dosarele, nimeni nu ştie. Se aşează pe unul din scaune şi începe să bolborosească vorbe de neînţeles, ţuguindu-şi buzele. Căţeii o ascultă privind-o adânc în ochi. Greu se poate înţelege cineva cu ea pentru are ecolalie (repetă unele cuvinte). Astfel dacă o întrebi: „Unde stai?” ea îţi răspunde: „Pe stradă, stradă, stradă, stradă…”. Cum te numești? „ „Corina, Corina, Corina…” Uneori reuşeşte să scoată câteva propoziţii. Atunci îți povestește că a fost notar public, dar poți s-o crezi pe cuvânt? Femeia e paşnică și își iubește foarte mult prietenii blănoși, singurii care îi țin companie.

„Na! Aici să mă pupe Securitatea!”

Altfel stă treaba cu „nebuna din Romană”, cum i se mai spune. E tot timpul pusă pe ceartă. Cam la 55 de ani, desculță, aşteaptă şi ea pomana. E fardată strident. În obraji strălucesc două rotocoale roşii. Pe frunte are o stea neagră, cu colţurile tremurate. Miloşii îi mai dau câte un covrig şi ea, lacomă îl înfulecă imediat. Vorbeşte încontinuu. Gesticulează. Explică. E nervoasă. Se ceartă cu cineva nevăzut şi faţa îi este crispată. O întreb cum o cheamă şi vreau să-i dau niște bani. Sare la bătaie: „Jidanco! Ai păru’ roșu și pistrui! Huo! Tu mi-ai adus Securitatea în casă şi l-a luat pe Mitică al meu! Dar Mitică era cu ei, ştiam eu! Toți mă urmăreați. Uite-l și p-ăla cu mustață! Îl știu de la Congres. Huo, securistule!!!” Deodată, amărâta se opreşte brusc și-şi pune poalele în cap, arătând publicului ce are pe dedesubt. „Na! Aici să mă pupe Securitatea!”

Un beţiv care apare de după colţ îi dă să bea ceva dintr-o sticlă încleiată, jegoasă. Cum simte gustul băuturii, femeia se potoleşte ca prin farmec. Pleacă împreună, spre Calea Victoriei…

„Pofţiţi de mâncaţi, ciumeților! Luaţi şi cu brânză, şi cu roşii!”

În staţia de autobuz de lângă Parcul Moghiroş, poate fi văzut uneori un bolnav psihic, obez. Duhneşte îngrozitor a peşte stricat şi a urină. De la brâu în jos e gol-pușcă. Un colos de carne vânătă, înfăşurat doar cu o faţă de masă în pătrățele, pe care, Dumnezeu ştie de unde-o fi procurat-o. Întotdeauna înfulecă ceva şi îi este foame încontinuu. Trage după el o grămadă de plase şi traiste umplute până la crăpare cu gunoaie şi mărunţişuri găsite pe stradă. Alături de staţie există o terasă unde lumea din cartier vine să se relaxeze la un suc sau la o bere. Grasomegul vine şi se milogeşte. Clienţii îi mai cumpără o cutie de bere, pe care nebunul o soarbe imediat, cu poftă. Când nimeni nu-i dă de pomană sau îl gonește careva, se supără şi, de la oarece distanță, ridică faţa de masă cu care e îmbrăcat şi le arată oamenilor organul sexual: „Pofţiţi de mâncaţi, ciumeților! Luaţi şi cu brânză, şi cu roşii!”

Omul cu tingirile

La intersecţia Moşilor cu Eminescu am întâlnit un tânăr cu părul vâlvoi şi cu minţile la fel…Aducea puțin cu Jimmy Hendrix. Era înfăşurat doar cu o pătură jerpelită. De ea erau cusute cratiţe, oale şi tingiri găurite. Oamenii îi spun „nebunul cu cratiţele”. Nimeni nu ştie de unde a apărut şi cine e. Dacă vrei să vorbeşti cu el nu poţi să faci nimic fără un pachet de ţigări, „L.M.”- roşii, că astea îi plac. După ce „sudează” vreo 3, aprinse una după alta, îşi dă drumul la gură, de nu-l mai poţi opri. Turuie ore în şir, excitat, făcând ca toți dracii, de parcă ar fi R2D2, roboțelul din Războiul Stelelor: „Pac! Pac! Am 34 de ani şi-s fiu dă general. Tata a luptat în războiul dân Vietnam, piiiiu-piiiiu-bufff!. Plutonu’ condus dă generalu’ Cristescu a fost cel mai bun. Într-o zi, soldaţii a întâlnit o vrăjitoare, care i-a preșchimbat în şobolani, tiiiiiiit!, din cauză că a omorât prea mulţi vietnameji, pac, pac!.” Dintr-o cută a păturii, nebunul cu cratiţele scoate un ditamai şobolanul, gras şi scârbos. Mă asigură că „tatăl lui” nu muşcă, nu sare la ochi şi iubeşte oamenii cu suflet bun. Se aşează apoi pe bordura trotuarului şi începe să-l pupe drăgăstos în bot, iar nouă ni se întoarce stomacul pe dos. Apoi, „sare” în altă poveste halucinantă: „Doamnă, agenţii CIA mă urmărește în fiecare clipă. Dong-dong! Atunci, eu am construit un dispozitiv dă apărare şi interceptare, m-am acoperit cu oale. Pac-Pac! Când vrea ăia să mă împuşte, gloanţele ricoşează, puuuf! Sunt dăștept sau nu? Ă?” În apropiere, o ţigancă vinde flori. „Omul cu cratiţele” se apropie de tarabă şi îi face giumbuşlucuri, o împușcă cu degetul. Femeia îşi face semnul crucii şi bagă mâna în fuste. Scoate de acolo un leu şi-i dă nebunului. „Ia, măăă, amărâtule, să-i fie de pomană lu’ bărbati-miu, că azi e sfântu’ Alexandru.” Fiul generalului înșfacă banii și o rupe la fugă în sus, spre Rosetti, mulțumindu-i vesel cu tingirile lui…

Dana Fodor și Răzvan Mateescu (2001)

Foto: Răzvan Mateescu

Comments

comments

edituramateescu

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.