Dans la -10 grade Celisus, în tricou cu mânecă scurtă

Dragii, mei, să vă povestesc în cele ce urmează ce-am pățit eu mai demult… Să tot fi avut Andrei vreo 2 ani și 8 luni. Eram singuri acasă, în decembrie, afară ningea ca-n frații Grimm, era minunat. Oalele bolboroseau între ele pe aragaz, nu mai țin minte ce bunătăți făceam, dar mirosea bine în bucătărie. Calculatorele erau deschise, eu scriam ceva, Andrei stătea pe Youtube la desene cu Mr. Bean, ca de obicei… Și, pe la 12 mă hotărăsc să-i dau lui Victor să mănânce. Pun niște orez într-o oală, îl încălzesc, pun și pâine și ies afară. Eram în tricou cu mânecă scurtă, pantaloni de trening și-n bașcheții lui Răzvan (nr.45). Dar creierul meu de pupăză agitată n-a procesat că am un băiețel ghiduș care, când a auzit ușa de la intrare: TRONC, a și sărit de pe scaun și…clic, a întors cheia în broascăăăă!!! O dată, de două ori, de trei ori…Eu, în vâjul de afară, – că bătea și-un vânt de-ți înghețau gândurile-n cap!- n-am auzit, mai ales că mă certam și cu Victor care sărea cu labele pe mine, mă crănțănea, gata să mă dea jos în zăpadă. Când să intru în casă…ușa închisă. Aaaaaaaaaaaa!!! Piticania m-a încuiat afară, la -10 grade Celsius, în tricou, și-n niște cimzoaie de-un metru lungime!!!! Doamneeee, unde mi-a fost căpățâna? Cât poate să fie o femeie de cretină? Nu cred că mă poate întrece cineva la faza asta, NU CRED. Sunt premiantă. Oare de ce nu se fac festivaluri la care să participe cei mai tâmpiți cetățeni? Eu aș fi pe primul loc!

Trec 15 secunde de panică intensă. Andrei, pe dinăuntru râdea: Hi! Hi! Hi! Eu, un car de nervi, abia mă abțin. Încerc să deschid un dialog omenesc:

- Andreiuțu, întoarce cheia spre…ăăă spre…(Na! Că nu mai știam spre ce! Că orice i-aș fi spus, dreapta sau stânga, copilul la 2 ani și 8 luni NU știa care din ele e una și care e cealaltă. Corect? Coreect!) Afară, frig al dracu!!! Noroc cu Victor, care după ce-a hăpăit pilaful unsuros, mă lingea pe mine…Aaaah! Ce bine e! O limbă caldă și sinceră de cățel!

- Andreeeei!- urlu eu prin ușa din fier. Întoarce cheia spre mânuța cu care desenăm!!! Copilul mă ascultă și face: clic-cloc! Dar jur că nu știu dacă a dat în stânga sau în dreapta…Și tot clicăie, dar ușa, neam! NU se deschide.

Doamne, ce ne facem? Afară vântul se-ntețea, se întuneca (nu era mai mult de 3 după-amiaza), vecinii noștri, puțini, că stăm la curte, NU erau acasă și oricum, chiar dacă ar fi fost…cu ce m-ar fi ajutat? Celularul era în casă, iar Răzvan plecat, pa-pa, prin oraș, fără telefon…Intrarea din spate, închisă, geamurile de la parter, prea sus și sunt din termopan, CUM să intru??? Cum? Sparg unul? Cu ce? Dar pot? Abia mă țin pe picioare de înghețată de sunt! Clănțăn. Încep să dansez. Dau ca nebuna din craci, din cizmele lui Răzvan, hop-așa, hop-așa…Arăt caraghios. Dacă m-ați putea vedea!!! Tropăi. Mă ia disperarea! Oalele sunt pe foc!!! Dacă sare ciorbă pe copil? Dacă se duce acolo? Dacă se oprește gazul??? Ah! Mă ia cu leșin! Tremur. Futu-i mama ei de prostie!!!

Andrei începe să bâzâie: „Muchițooo, de ce stai afară??? De ce nu intri la mineeee? De ce mă lași singureeel?” Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah! Simt cum îmi gâlgâie sângele-n cap, mă oftică neputința mea și îmi dau drumul:

- Pentru că m-ai încuiat tu, nătărăule și prostule!!!Să vezi ce bătaie-ți trag când intru!!!

Tot trâgând de cheie în jos și-n sus, la dreapta și la stânga, a ieșit. Acum stâtea cu ea în mânuță și NU reușea s-o bage în gaură, la loc. Aoleeu!!! Ce să fac? Ce să fac? Doamne, învață-mă ce să fac???!!! Atunci, îmi vine o idee. Cam belalie, dar e o IDEE. Îl chem pe Andrei la ușă și-i zic:

- Fii atent la mama, da?! Nu mai plânge! Plângi dup-aia! Ia cheia în mână. Urcă-te pe biroul de la calculator, apoi pe geam. Ai înțeles? DESCHIDE fereastra și…dă-mi cheia!!!

Toate aceste indicații, imaginați-vă că i le dădeam urlând prin gaura cheii. Ar fi fost amuzant dacă m-ar fi filmat cineva, din spate…! Și, ce credeți? Minunatul meu băiețel face întocmai. Se urcă pe birou, se cocoață apoi pe pervaz, deschide fereastra și…îmi înmânează cheia casei!!! Și azi mă întreb cum de a reușit, pentru că, de obicei el face exact invers. Și niciodată nu ascultă de nimeni. Atunci, probabil, s-a speriat așa de tare, încât a fost nevoit să execute comanda…

Am luat cheia și am deschis ușa. Uraaaa!!! Ne-am reîntâlnit ca după o luuungă despărțire. El cu lacrimi pe obrăjori, eu sloi de gheață. L-am luat în brațe și l-am strâns mult de tot și taaaare în brațe. „Nu mă mai bați? – m-a întrebat șoptit. Nu, nu, iubitul meu drag și scump, nu te bate mama, cum o să te bat!!!??? Am grești! EU am greșit că am țipat la tine!!!” Și ne-am dus amândoi în cameră unde era cald și bine…(Dana Fodor Mateescu)