De ce a murit Constantin Tănase?

De aproape 50 de ani, Aurel Storin este un participant activ la viaţa artistică a Teatrului de revistă „Constantin Tănase”. A scris textele a peste 400 de melodii, unele dintre […]

De aproape 50 de ani, Aurel Storin este un participant activ la viaţa artistică a Teatrului de revistă „Constantin Tănase”. A scris textele a peste 400 de melodii, unele dintre ele devenite şlagăre, premiate la festivaluri, dar şi fredonate de-a lungul timpului de toată lumea. Cine nu-şi mai aminteşte de celebrul cântec „Lalele, lalele”, interpretat de Luigi Ionescu, de comediile muzicale: „Bimbirică”, „Salutări de la Vasile” şi „Doctore, sunt al dumneavoastră!” sau de musicalul „Cafeaua cu lapte de adio”? Aurel Storin a publicat o monografie a Teatrului „Constantin Tănase”, din 1919 până în 2000, şi cartea „Farmecul discret al teatrului”, care cuprinde momente mai puţin cunoscute din viaţa actorilor.

Ceaușescu a suspendat piesa „Proștii sub clar de lună”

Editura MATEESCU: Înainte de 1989 venea mai multă lume la teatru de revistă, genul era mai apreciat de către spectatori decât acum?

A. S.: Sigur că da şi era absolut normal într-o societate lipsită de divertisment. Lumea venea la teatrul de Revistă pentru că se simţea bine, râdea, uita de amărăciunile vieţii. Sălile erau arhipline şi la Tănase şi la grădina Boema. Uneori biletele erau vândute înaintea spectacolului cu trei-patru săptămâni. Când jucam la grădină se călca lumea în picioare pe stradă, se oprea circulaţia. A venit revoluţia şi a fost o perioadă cu sălile cam goale. E adevărat, la începutul anilor ’90 nu prea venea lumea la teatru. Spectacolul era pe stradă: mitinguri, bătăi, înjurături, manifestaţii, jos cutare, sus cutare, Piaţa Universităţii. Nu le ardea oamenilor să intre la revistă. Apoi, au început să emită din ce în ce mai multe televiziuni. Aşa că a început o concurenţă între televiziune şi teatru. Televizorul îţi oferă confortul de a sta acasă, prilejul de a face mici economii, de a nu cheltui banii pe bilete, posibilitatea de a alege între o emisiune şi alta. Ce nu-ţi poate oferi niciodată televiziunea este contactul viu, direct, respiraţia actorului de pe scenă, lacrima lui, zâmbetul, vocea lui, sufletul care zboară printre spectatori. Dacă-ţi place, îl poţi atinge, îi poţi mulţumi, îi poţi oferi o floare. Lucrul acesta nu se întâmplă în faţa televizorului.

D.+R.: Cum vă descurcaţi cu cenzura în „epoca glorioaselor împliniri”?

A.S.: Şi înainte de ’89, ca şi acum, teatrul de revistă a fost subvenţionat de la buget. Relaţiile noastre cu autoritatea de stat erau de genul că noi primeam subvenţia, realizam spectacolele şi aveam obligaţia să intrăm în aşa-zisele vizionări, înainte de premieră, un fel de întâlniri cu organele de cenzură. Pentru ca un text să intre în repetiţie era nevoie de o cenzură oficială. Apoi încă de una, înainte de premieră, pentru ca nu cumva unele texte care trecuseră de prima cenzură să fie prezentate în spectacol sub altă formă. Dar noi îi cam păcăleam şi într-o fază şi în celalaltă. Un mare artist era Mihai Maxilimian. Avea cenzura lui proprie, scria textele aşa de fin, aluziv, încât nu prea mai era nevoie de cenzura oficială. Spectatorul simţea, intuia ce vrea să spună printe rânduri autorul, îşi dădea seama întotdeauna de intenţia textelor.

D+R.: Au fost cazuri de suspendări ale spectacolelor la Teatrul „ConstantinTănase”?

A.S.: Din fericire, teatrul de revistă n-a avut spectacole scoase din program, pe noi ne „ciupea” cenzura doar la texte. La fiecare cuplet, la fiecare scenetă, exista câte ceva care îi deranja pe tovarăşi. Spre exemplu, după vizionarea unui musical de-al meu, „Cafea cu lapte de adio” i-a deranjat replica în care un personaj era întrebat ce fel de politică face, iar el răspundea: nici un fel de politică. Nici cuvântul „plenipotenţiar” nu le-a plăcut şi mi-au spus să-l tai din text. Altădată, unul dintre cele mai frumoase musicaluri de la noi, realizat după „Groapa” lui Eugen Barbu, a trecut foarte greu de cenzură. Şapte vizionări au fost. Tot scoteau, scoteau, scoteau. Era o nebunie. Îmi amintesc şi azi momentul în care, disperat, exasperat, cu nervii întinşi după atâtea săptămâni de cenzură, Nicolae Dinescu, directorul teatrului pe atunci, a pus mâna pe o scrumieră şi era gata s-o arunce în capul tovarăşilor. Până la urmă, spectacolul s-a jucat, cu un mare succes. Aşa se întâmpla peste tot şi în cinematografie sau în alte teatre. Se suspendeau şi spectacole, chiar dacă treceau de cenzură. O piesă excelentă, cum era cea a lui Teodor Mazilu, „Proştii sub clar de lună”, a fost oprită a doua zi de la premieră. Ceauşescu, supărat probabil din cauza titlului, a suspendat-o. Alt spectacol genial, care a deranjat pe cineva acolo sus, „Revizorul” ,de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, a fost şi el scos din program, după câteva zile de la premieră.

„Miroasea Puiu a usturoi, de leşina lumea din sală!”

D.+R.: Dar acum? V-a certat vreun parlamentar, vreo personalitate politică vizată de ironia textelor de la Tănase? V-a cerut cineva să scoateţi o scenetă sau un cuplet? Mai sunteţi cenzuraţi în momentul de faţă?

A.S.: Nu. Acum nu acceptăm niciun fel de ingerinţă. Nu primim niciun fel de indicaţie din partea niciunui fel de factor al puterii. Nimeni nu ne controlează, suntem proprii cenzori. De fapt, cei ironizaţi în textele noastre nu prea calcă în sala de spectacol, au alte treburi mult mai importante. Rareori ne vizitează personalităţi şi atunci cu diferite ocazii, în care există neapărat camere de filmat, presă, televiziuni. Au mai venit odată Traian Băsescu şi Viorel Lis, când a fost un spectacol pentru oamenii săraci. Pe vremea lui Tănase, miniştrii şi politicienii conservatori sau liberali veneau la teatru ca să-i asculte cupletele în care maestrul îi ironiza. Azi mă tem că miniştrii sau politicienii noştri nu au timp sau nici nu ştiu că există aşa ceva. Eu, unul, îi suspectez de lipsa umorului.

D.+R.: Cum acceptau tovarăşii de la partid vestimentaţia sumară a balerinelor?

A.S.: Acceptau, pentru că şi ei erau oameni până la urmă. Balerinele noastre erau şi sunt foarte frumoase. Atât de frumoase, că nu mai e nevoie să se dezbrace. În anii ’60, am pus în scenă un dans, în care o superbă balerină apărea pe o platformă deasupra spectatorilor. Fata însă era fără sutien, idee foarte îndrăzneaţă pe vremea aceea. Tovarăşii ne-au atenţionat discret să o îmbrăcăm. Ceea ce am şi făcut. I-am pus o bucată de voal şi n-a mai zis nimeni nimic.

D.+R.: Care era atitudinea actorilor de la Tănase faţă de regimul comunist. Erau înscrişi în PCR?

A.S.: Cel mult, actorii noştri ajunseseră să fie membri UTC, în partid nu ştiu să fi intrat. De făcut politică, nici vorbă. Totuşi, Dan Demetrescu, unul dintre actorii cu care ne mândream, a intrat în colimatorul securităţii. El obişnuia să se întâlnească în Cişmigiu cu foşti membri ai partidelor liberal şi ţărănist. Mai în glumă, mai în serios, ei s-au apucat să facă un guvern. Cineva însă i-a turnat. Fiind luat de Securitate, Dan Demetrescu a refuzat să dea relaţii despre restul grupului. A preferat să stea patru ani după gratii, decât să-şi trădeze tovarăşii. S-a reabilitat, apoi, şi şi-a continuat activitatea la noi. Chiar şi Horia Căciulescu, marele comic, a fost o perioadă la Canal. Nimeni nu ştie de ce, pentru că nu vorbea despre asta niciodată.

D.+R.: Se ştie că actorii de revistă iubesc viaţa, iar unora le plac petrecerile. Au fost cazuri în care au venit turmentaţi la vreo reprezentaţie?

A.S.: Aaa, se mai întâmplă. Nae Lăzărescu este un actor disciplinat şi conştiincios. După o seară, când fusese invitat la aniversarea unor prieteni, a realizat că are un echilibru… cam fragil. Aş zice incompatibil cu prezenţa pe scenă. A telefonat imediat directorului care, sosit imediat, i-a făcut o cafea tare, să trezeşti cu ea şi un elefant. Caimacul era de două degete. Nae a jucat revista până la capăt, fără o greşeală, fără să observe nimeni situaţia. A doua seară, figura se repetă. Iar telefon, iar vine directorul, care reia „tratamentul”. La un moment dat, el îi spune: „Bine, mă, nenorocitule, aseară te-am iertat, de ce trebuia să vii din nou în halul ăsta?! Nae i-a răspuns pe un ton normal: În ce hal, maestre? N-am băut în viaţa mea o cafea aşa de bună cum o faceţi dvs, d-aia vin mereu aşa.. Şi Puiu Călinescu avea obiceiul să mai bea din când în când. Colegii l-au reclamat, ţinându-se de nas. Nu mai puteau să respire. Miroasea Puiu a usturoi, de leşina lumea din sală! Ce făcea el, de fapt? Ca să nu duhnească a băutură, mânca zdravăn usturoi.

Actorul Horia Căciulescu a fost împușcat de un soldat care nu l-a recunoscut

D.+R.: Au existat spectacole care s-au întrerupt, dintr-un motiv sau altul?

A.S.: Îmi amintesc că pe 4 martie 1977, la cutremur, noi eram în toiul spectacolului când au început să se zgâlţîie clădirile din oraş. A fost atunci un moment de nebunie, fiecare ar fi vrut să se salveze, să iasă afară, lumea ţipa, luminile s-au stins, era un vacarm. După ce s-a mai liniştit seismul, toţi cei care fuseseră în teatru, că erau actori, spectatori sau balerine îmbrăcate sumar, doar în sutien şi fustiţe, dârdâiau de frig şi de frică în grădiniţa de vis-a-vis.

D.+R.: Cum a murit Horia Căciulescu, comicul vestit al Teatrului Tănase? Există unele suspiciuni în această privinţă?

A.S.: Nu. Horia a avut parte de o moarte stranie şi într-adevăr stupidă. O conducea cu maşina pe cumnata lui la Gara de Nord, în timpul revoluţiei din decembrie ’89. Străzile erau blocate, soldaţi peste tot, se trăgea din toate părţile. Nu circulau maşini pe Calea Victoriei, dar Horia, venind pe străduţa de lângă Palat, a vrut să treacă totuşi. Un soldat l-a oprit şi i-a spus că are ordin să tragă. Actorul, crezând că este recunoscut, a insistat. A pornit maşina încercând să plece. N-a apucat, pentru că soldatul, care asculta doar de ordin şi habar n-avea cu cine vorbeşte, l-a împuşcat. Cumnata lui n-a păţit nimic, însă el a murit pe loc. E înmormântat la Cimitirul Eroilor de la Bellu…

D.+R.: Şi despre moartea lui Constantin Tănase s-au spus tot felul de legende. Mulți erau convinși că el a fost ucis de ruşi, pentru că îi cam lua peste picior în celebrele lui cuplete. Ce s-a întâmplat, de fapt?

A.S.: Am auzit şi eu varianta aceasta, dar nu este adevărată, nu sunt dovezi în acest sens. Pe Tănase îl chinuia o boală de plămâni, destul de gravă. Şi mulţi ani a dus-o pe picioare. Moartea i s-a tras de la o simplă bere. În august 1945, pe o căldură infernală, actorul nu s-a putut stăpâni şi a băut cu poftă o halbă de bere, rece ca gheaţa. Sensibil fiind, se pare că a făcut o aprindere la plămâni. N-a trecut mult timp şi a murit.

„Ai luat premiul I la Mamaia? Primeai oale și crătiți de la magazinul Bucur-Obor…”

D.+R.: Care a fost cea mai tristă zi a teatrului?

A.S.:31 august 1990. Atunci a fost ultimul spectacol la Boema. Grădina avea o semnificaţie specială pentru noi şi pentru tot publicul iubitor de revistă. A reprezentat, din 1979 şi până în 1990, punctul cel mai înalt al Revistei Româneşti. Aici era singurul loc din Bucureşti, o oază de răcoare, unde vara se jucau spectacole de neuitat. Boema era pentru noi un fel de a arăta că revista nu moare şi nu poate fi îngenuncheată niciodată. Noi opuneam rezistenţă unui regim totalitar la numai 70 de metri de Comitetul Central. Era ceva. Îmi amintesc că la sfârşitul spectacolului, Cristina Stamate a recitat o poezie de adio. Lacrimi mari îi curgeau pe obraji. Versurile sunau cam aşa: „E-o despărţire care doare/ Când cei ce mor au fost eroi/ Şi-n serile în care plouă/ Plânge Boema pentru noi…” La sfârşit, actriţa s-a retras cu durere în suflet. Publicul, care până atunci nu fusese avizat de ceea ce se întâmplă, s-a ridicat în picioare, într-o tăcere apăsătoare. Spectatorii aveau ochii în lacrimi. Au părăsit grădina trişti şi nedumeriţi. Aşa s-a sfârşit Boema. De atunci, au trecut atâţia ani şi Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” a rămas cu o aripă retezată dramatic. Ne lipseşte Boema. Nici astăzi, după atâția ani, artiştii, şi nu numai ei, nu pot înţelege cum a fost posibil să dispară admirabila baricadă a Revistei Româneşti!

D.+R.: Şi, până la urmă, de ce s-a închis grădina Boema, că au circulat tot felul de zvonuri.

A.S.: Spaţiul pe care era construită Boema, aparţinea, printr-un testament, Bibliotecii Centrale Universitare. Şi în urma reparaţiilor efectuate clădirii s-a luat şi terenul aferent, pentru că aveau nevoie de el pentru a construi nişte depozite de carte. Aşa că au dărâmat vestita grădină Boema.

D.+R.: Festivalul de la Mamaia v-a adus şi dvs. numeroase premii. Cum era atmosfera pe vremuri, în ce constau premiile?

A.S.: Festivalul de la Mamaia, una dintre cele mai iubite şi apreciate manifestări, era un lansator de şlagăre. Ca la orice concurs naţional, autorii premiaţi luau şi bani, pe lângă trofee sau diplome. Îmi aduc aminte că cineva i-a şoptit ministrului culturii de atunci, Suzana Gâdea, că artiştii care primesc premii îşi cheltuiesc banii pe băutură şi pe alte vicii, de neacceptat pentru stimaţii tovarăşi. Aşa că s-a născut o idee stupidă şi imbecilă: să se dea premiile sub formă de bonuri valorice, cu care laureaţii festivalului să-şi cumpere diferite obiecte de la magazinul universal Bucur-Obor. Numai că singurele produse pe care le punea magazinul în vânzare, pe bază de bon valoric, erau oalele, crăticioarele, tigăile, ibricele şi ce mai aveau ei pe acolo prin rafturi, calitatea a doua, ciobite. Ai luat premiul întâi la Mamaia? Puteai să te bucuri, atât tu, cât şi apropiaţii tăi, de oalele minunate de la Bucur-Obor. Numai că nu prea aveai ce să bagi în ele. Sunt convins că şi acum, numeroşi compozitori, textieri, interpreţi, care au participat în anii ’80 la festival, mai deţin în bucătăriile lor oale de atunci. Eu unul am luat o grămadă, am dat şi pe la prieteni şi pe la rude, mă umplusem de oale, nu mai aveam unde să le pun. Eram bogați în oale…

D.+R.: Mai scrieţi texte?

A.S.: Mult mai rar. Sunt pur şi simplu deranjat de „calitatea” mizerabilă a unor texte muzicale pe care le ascult în ziua de azi. Mă îngrozesc uneori de ceea ce aud în dreapta şi-n stânga. Texte de o vulgaritate neruşinată, de o lipsă de gust strigătoare la cer, lipsă de cultură şi profesionalism. Eu înţeleg că românul s-a născut poet, dar nu oricine poate să scrie orice pe o melodie. Acum nu se mai ţine cont de gramatică, de limbă, de nimic. Totuşi, nu pot să cred că publicul înghite orice. Pe vremuri, un şlagăr era o melodie, pe care o putea fredona pe stradă oricine. O melodie simplă, de obicei, care mergea la sufletul publicului. Nu mai era nevoie să fie difuzată de zece ori pe zi la TV sau la radio. Acum, o melodie de succes este aceea care se difuzează cel mai mult la un post de radio. E vârâtă cu forţa în urechea publicului, dar dacă aşa vrea contractul dintre casa de discuri şi postul de radio, nu ai ce să faci! Apeşi un buton şi auzi un cântec. Nu-ţi place, cauţi alt post, dar şi acolo auzi acelaşi lucru…

Dana și Răzvan Mateescu 

(Fotografiile au fost preluate din cărțile „Farmecul discret al Teatrului de Revistă” și „Teatrul de Revistă Constantin Tănase” scrise de maestrul Aurel Storin)

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.