Ion Băieșu: Drama unui scriitor umoristic

Ion Băieșu  a fost pentru românii anilor 70-80, și pentru foarte mulți este și astăzi, unul dintre cei mai iubiți și apreciați scriitori umoriști. A scris sute de scenete satirico-umoristice […]

Ion Băieșu  a fost pentru românii anilor 70-80, și pentru foarte mulți este și astăzi, unul dintre cei mai iubiți și apreciați scriitori umoriști. A scris sute de scenete satirico-umoristice difuzate la radio și televiziune. Cine poate uita vreodată celebrele filmulețe cu Tanța și Costel, două personaje pitorești și absolut românești care s-au cunoscut întâmplător în gara de la Medgidia? În cele două roluri au fost distribuiți Coca Andronescu și Octavian Cotescu.

Pleacă la Canal și ajunge…student la Filosofie

Ion Mihalache a văzut lumina zilei la 2 ianuarie 1933 în satul Băiești, din județul Buzău. A urmat școala primară din localitate, apoi liceul comercial din Buzău. La începutul anilor 50 pleacă la muncă pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră ca să-și ajute familia. Dar nu mai ajunge pentru că, sfătuit de niște prieteni se duce și dă examen la Facultatea de Drept din București. Din greșeală, ca într-o schiță scrisă de el, Ion nimerește în altă sală de examen…și este admis la Facultatea de Filosofie. Pentru că era sărac și nu avea niciun suport material din partea familiei lui, publică poezii pe la diverse reviste. Întâmplător, dă examen la Școala de literatură Mihai Eminescu, unde este admis din prima. Lasă filosofia și începe să publice primele creații semnate cu…un nume nou: Ion Băieșu. Dar de ce și-a schimbat numele, aflăm chiar de la fiica scriitorului, Daniela  Băieșu  Mateescu: „În anii 50 nu puteai publica având numele unui şef de partid „burghez” (respectiv Ion Mihalache, conducătorul Partidului Naţional, devenit Naţional Ţărănist).

„Băieșu” vine de la satul unde s-a născut, Băiești. Băieșii erau mineri. În biografii, se spune de obicei că tata s-a născut în Aldeni, dar asta pentru că Băieștiul a dispărut în urma unor alunecări de teren și familia lui s-a mutat în satul Aldeni. Când eram foarte mici, pe mine și pe fratele meu Radu, ne chema Mihalache. Eram la grădiniță când tata și-a schimbat numele oficial. Când am mai crescut, am descoperit într-un dulap vechi un săculeț de pânză, un fel de ghiozdănel cu care mă duceam la grădiniță, pe care mama brodase cu ațe colorate numele meu: Dana Mihalache. Uitasem aproape complet de această persoană, mai ales că atunci când eram mai mare nimeni nu mi-a mai spus Dana, ci doar Daniela iar părinții: Dani. Abia când am crescut mai mari ne-au povestit de circumstanțele care au dus la schimbarea numelui nostru de familie.” Gestul acesta îl supără teribil pe bătrânul său tată, care îi zice: „Ce porcărie ai făcut, Ioane, de-ai ajuns să-ți fie rușine de numele nostru? Nu mai putem ieși din casă din cauza ta!”

„Ha! Ha! Ha! Uite-l pe Costel!”

Serialul umoristic „Tanța și Costel” a fost cea mai de succes emisiune a televiziunii române în acele vremuri. La început a fost doar o schiță, care a plăcut foarte mult publicului. Ion Băieșu a refăcut materialul transformându-l într-un serial TV intitulat „Iubirea e un lucru mare” și difuzat între anii 1965-70. „Un aport covârșitor l-au avut și cei doi actori Coca Andronescu și Octavian Cotescu, interpretarea lor a fost atât de convingătoare, încât cei doi n-au mai putut scăpa de identitatea lor niciodată, povestește Radu Băieșu, fiul scriitorului. Cotescu a făcut eforturi disperate, a încercat să joace rolul titular din tragedia shakespeariană Macbeth, dar în momentul în care a intrat pe scenă, în armură, scăldat în sânge și cu spada în mână, spectatorii au izbucnit în hohote de râs: Ha! Ha! Ha! Uite-l pe Costel!” Între timp, serialul cu așa de mare priză la public, a fost considerat subversiv și oprit. Nu avea voie să fie mai iubit decât primul fiu al patriei, tovarășul Nicolae Ceaușescu!

Nichita Stănescu, Fănuş Neagu și Eugen Simion – cei mai buni prieteni ai lui

Cum era Ion Băieșu ca om, tată sau amic, numai cei apropiați știu. Avea mulți prieteni care îl iubeau sincer și care ar fi făcut orice pentru el. În casa lui era un permanent du-te-vino de actori, cântăreţi, regizori, scriitori, cu toții celebri și adorați de public. Luni venea Octavian Cotescu, marți apăreau Cornel Dinu și poetul Mircea Micu. Joi, graficianul Florin Pucă și Benone Sinulescu. Dar cei mai buni prieteni ai lui Ion Băieșu au fost Fănuş Neagu și Eugen Simion. Cu acesta din urmă, stătea câte o oră de vorbă la telefon, în fiecare dimineaţa. Ținea foarte mult la părerile lui. „Eu l-am iubit foarte mult pe tata!, mărturisește Daniela. Enorm! Toți l-am iubit! Era un om extraordinar. Nu-mi vine să cred în 2012 se împlinesc 20 de ani de la moartea lui. Și prietenii lui l-au iubit. Știu de la tata că amicii lui buni din tinerețe erau poeții Nicolae Labiş și Nichita Stănescu.

Fratele meu, Radu, a citit o carte de memorii a unui domn, pe nume Florescu, fost responsabil al unui magazin de delicatese frecventat de scriitori, care spune că Nichita şi tata erau nedespărţiţi. Florescu avea în spatele pravăliei o cămăruţă care funcţiona ca un soi de bar clandestin. Acolo se vedeau…Un alt bun prieten a fost şi regizorul Ion Cojar, care i-a şi montat cele mai importante piese – „Iertarea”, la Teatrul Mic şi „Preşul” la Comedie. Cu maestrul Cojar, tata mergea adesea la pescuit. Apropiat de familia noastră era și actorul Alexandru Repan, care era și vecin cu noi.”

Băieșu era divinizat de vânzătoare, chelneri și fotbalişti

Lui Băieșu îi plăcea foarte mult să studieze oamenii. Avea carneţele în care îşi nota nume, întâmplări, situaţii absurde sau comice, pe care ulterior le prelucra. Pentru el scrisul devenise, la un moment dat, o tortură, pentru ca multă vreme a fost obligat să scrie câte o proză scurtă pe zi, aşa că multe povestiri şi schiţe prelucrează acelaşi idei. De unde îi veneau ele? De la talent. Băieșu era foarte popular şi lumea știa cine e. Datorită serialului „Tanţa şi Costel” şi a piesei „Preşul” era cunoscut în toată ţara. Era divinizat de o adevărată armată de vânzătoare, frizerițe, chelneri, fotbalişti (a scris multă vreme cronică sportivă şi a călătorit în străinătate datorită fotbalului). Primea tone de scrisori pe care le aducea acasă, cu geanta. Le citea uneori și fiica lui: „Unele erau strigăte cumplite de disperare, altele erau niște tâmpenii de un comic involuntar. De multe ori se inspira de acolo.” Romanul „Balanţa” reprezintă momentul de apogeu al lui Băieșu şi un triumf literar. Puțini știu că toată viaţa lui a suferit în tăcere, pentru ca mulţi îl considerau un scriitor facil, cu priză la mitocani, incapabil de o operă profundă. Aşa că scrierea unui roman reprezenta pentru el un pariu foarte important. A păstrat secretul Balanței timp de zece ani. Doar soția lui, care îi dactilografia toate textele, știa. Primul om care a citit romanul a fost Eugen Simion. În momentul în care acesta şi-a dat acordul, Ion Băieșu a avut curajul să-l scoată la iveală. Când romanul a ajuns la editura Cartea Românească, bieţii oameni de acolo s-au luat cu mâinile de cap, pentru că era, conform epocii respective, o operă foarte îndrăzneaţă. După ce romanul a fost predat la editură a urmat un război de uzură şi o adevărată tocmeală cu cenzura. Redactorii tăiau pasaje întregi, de frică să nu-şi piardă locul de muncă. Până la urmă, „Balanța” a apărut, fără unele pasaje destul de consistente (care au fost re-adăugate după Revoluţie de autor – parţial, pentru că fuseseră distruse, iar el nu a păstrat copii). „Manuscrisul original este acum proprietatea lui Viorel Chiriţă, fostul director de la Crevedia și admiratorul tatei. El ne aproviziona cu pui în perioada de foamete a anilor 80. A cumpărat manuscrisul de la tata.”

„Când tata a fost internat la spitalul de Urgență, toată lumea era convinsă că l-a bătut securitatea…”

Apoi s-au realizat și filme. Întâi a fost „Mere roşii”, cu Mircea Diaconu în rolul principal, şi după aceea a apărut „Balanţa”. De fapt, personajul Mitică apare pentru prima oară în nuvela „Treizeci şi opt cu doi” din volumul „Sufereau împreună”. Medicul acesta chiar a existat în realitate. Se numea Eugen Schileru, era un urolog genial şi un fanatic al meseriei, care nu primea şpagă şi se lupta cu oricine pentru pacienţii lui. A fugit din ţară cu o barcă pneumatică, ajungând în Turcia, apoi în America, unde, plin de avânt și energie, și-a deschis o clinică particulară. Personajul a „migrat” în mai multe opere literare (aşa cum avea obiceiul Ion Băieșu de a folosi unele teme şi personaje în mai multe ipostaze).

De altfel, multe dintre personajele romanului sunt inspirate de persoane reale. De exemplu, tatăl Nelei, care şi-a pus mâna pe şina trenului ca să nu lupte împotriva U.R.S.S.-ului, este tatăl Ligiei, o prietena de-a soției lui Băieșu. „În cele din urmă, romanul a fost considerat prea „dur” de cenzură, iar reacţiile au fost atât de puternice după apariţie încât a fost retras de pe piaţă, continuă fiica scriitorului. Am aflat că tipografii au lucrat pe „şest” o noapte şi au mai scos un tiraj clandestin, pe care l-au vândut ei. Succesul a fost colosal, cred că a fost singurul roman care a circulat în România ca samizdat, iar când tata a fost internat imediat după apariţie la spitalul de Urgență Floreasca, toată lumea era convinsă că l-a bătut securitatea, ceea ce era total fals.”

Fata pleacă în America, iar Băieșu garantează cu…dreptul la semnătură

„Terminasem Institutul de Arte Plastice, secția grafică, și primisem o repartiție ca profesoară de desen într-un sat din nordul Moldovei. Fată născută și trăită în București, am început să mă dau de ceasul morții ca tata să mă ajute să-mi schimbe repartiția. A reușit să mă trimită la Buzău, unde era foarte iubit. Timp de un an, am fost profesoară la două școli: una generală, într-un cartier de țigani și la Școala Populară de Artă. Acolo am tras cel mai mare frig: prizele erau sigilate, cei doi studenți care veneau la cursul de desen, stăteau cu paltoanele pe ei și desenau cu mănuși. Profesorii de muzică populară, cântau la nunți în fiecare week-end. Toată lumea bea cantități uriașe de țuică, singurul mod de a combate frigul. Nu mai suportam. Tot tata a venit cu ideea să plec în America, unde aveam o prietenă bună. Au durat 2 ani până când am reușit să obțin o viză de turist. El m-a ajutat, mergând în audiențe pe la toți ștabii posibili. Am aflat apoi că garantase întoarcerea mea…cu dreptul lui la semnătură. Spera să obțin vreo bursă la un colegiu american sau să găsesc ceva de lucru temporar la vreo revistă, editura, să fac niște bani. El avea mare încredere în talentul meu artistic. După câteva luni, când mă învârteam ca pisicul pe acoperiș și mă gândeam cum să mă întorc acasa, l-am întâlnit pe fostul meu coleg de clasă de la Institutul de Artă, Adrian Mateescu. Era rezident american și lucra la o companie de reclame comerciale. Ne-am căsătorit în pauza lui de prânz, la primăria din Manhattan. Am depus imediat actele de rezidență americană. Tata a fost chemat la securitate și avea data de interviu (chestionare) cândva la sfârșitul lui decembrie. I se luase dreptul la semnătură, dar toată chestia n-a durat mult, pentru că totul se petrecea în decembrie 1989. Așa că nu a mai ajuns la la securitate ca să dea explicații.”

Ion Baiesu alaturi de Paul Sava si Ion Dragusin

„Corneliu Vadim Tudor l-a înjurat pe tata, post-mortem”

Dar nu există om care să nu aibă și duşmani. Unul dintre ei era scriitorul Eugen Barbu, care l-a tocat mărunt în revista „Săptămâna”, de câte ori a avut ocazia. „Al doilea era, bineînțeles, Corneliu Vadim Tudor care l-a înjurat pe tata post-mortem, într-un mod absolut abject în revista România Mare. Asta m-a durut foarte tare.”, mai spune fiica sa. După ce a ajuns redactor-şef adjunct la Scânteia Tineretului, lui Ion Băieșu i s-a propus să înfiinţeze o revistă studenţească, numită „Amfiteatru”. Într-o perioadă de relativ dezgheţ ideologic, revista literară a ajuns cea mai apreciată. Acolo au debutat numeroşi tineri scriitori. Din echipa redacţională făceau parte Gabriel Dimiseanu, Fănuş Neagu, Maria Luiza Cristescu, Costin Miereanu, Eugen Mihăescu, Adrian Păunescu. „Tata l-a descoperit pe Păunescu, i-a plăcut cum scrie şi l-a angajat la Amfiteatru. Era fiu de deținut politic și o ducea foarte greu. Acolo au debutat Dinu Kivu, Ion Iova, Dan Cristea şi alţii. La un moment dat, tata şi-a dat demisia de la Amfiteatru, de fapt a fost demis, mai degrabă din cauza grupului de „oniriştilor” de la Iaşi, în frunte cu Dumitru Ţepeneag.” De atunci, Ion Băieșu n-a mai acceptat nici un fel de funcţie şi s-a întreţinut exclusiv din scris până la moarte.

La el, râsul este o formă a dragostei…

„Tatăl meu a primit de-a lungul carierei o grămadă de premii, dintre care amintesc şi eu câteva: Premiul Academiei pentru „Iertarea”, toate premiile (regie, scenografie, roluri, piesă) la Festivalul de Dramaturgie Contemporană Timişoara, 1980, de vreo cinci ori Premiul Uniunii Scriitorilor, patru premii ale A.C.I.N. pentru diverse scenarii, iar post-mortem, premiul U.C.I.N. 1993 pentru „Balanţa”.” Filmul, regizat de Lucian Pintilie, a avut un real succes. A fost prezentat la Cannnes în vara când Ion Băieșu zăcea semi-paralizat, într-un spital din America, după ce suferise un atac cerebral. Copiii lui, Daniela și Radu, i-au povestit despre reușita filmului, despre aprecieri, chiar exagerând puțin, pentru că încercau să-l înveselească, să-i dea putere și încredere în viitor. Dar Ion Băieșu nu mai putea zâmbi. A murit curând, prea devreme, lăsând în urmă amintirea unui om excepțional care fermeca pe toată lumea. Iată ce scria bunul lui prieten, Nichita Stănescu, despre el: „De câteva decenii, scrierile lui Ion Băieșu au defectul că plac și imprudența de a fi iubite. La el, râsul este o formă a dragostei. Ne înfățișează adevărul făcându-ne cu ochiul și părând a ne spune o ispravă, o imaginație, o minciună friptă. Minciunile lui Băieșu ne merg la inimă și ne-o spală.”

Mama îl adora pe tata și îl ierta dacă făcea prostii

Alaturi de iubita sa sotie

Alaturi de iubita sa sotie

„Mama era o femeie deosebită, fragilă și grațioasă în înfățișare dar puternică în spirit. S-a născut la Chișinău într-o familie relativ bogată, dar care a lasat totul și s-a refugiat în timpul războiului. Cu toții au stat o vreme la Cluj, unde mama a fost, pentru scurt timp, colegă de liceu cu Florin Piersic. Apoi au plecat la Brașov și, în final, au ajuns la București, unde mama l-a cunoscut pe tata și s-au căsătorit.

Era o autodidactă, știa franceză perfect și era pusă întotdeauna la punct cu ultimile apariții literare. Îl ajuta pe tata, ca secretară privată, când el lucra la reviste, cât și ca sfătuitor literar, cu care el își discuta ideile. Mama a bătut la mașină mii de la pagini din lucrările lui. Foarte frumoasă, extrem de generoasă și opsitalieră, tot Bucureștiul știa că mama are întotdeauna ceva bun pregătit de mâncare, chiar pentru musafirii neanunțați. Cât despre ocazii speciale, cum ar fi Sfântul Ion, când aveam câte 50-60 de oameni care veneau și plecau, era o adevarată nebunie! Făcea mama niște capodopere culinare originale! Unele erau invențiile ei, altele erau adaptări dupa rețete de la bunica, altele erau feluri clasice realizate absolut perfect. Și eu și fratele meu Radu am moștenit talentul ei culinar și pasiunea pentru gastronomie, pentru lucruri noi și rafinate, pentru a face arta din mâncare. Mama l-a adorat pe tata, cu o dragoste care nu a fost slăbită nici de timp, nici de greșelile mai mari sau mai mici alte lui față de ea. Tata, la rândul lui, îi dădea întotdeuna primul exemplar din orice publicație de-a lui. Aceste exemplare conțineau dedicații poetice și înduioșătoare, mai ales când tata făcea vreo prostie. Dar ea îl ierta mereu. A murit tânără, la 57 de ani, de cancer la sân. Tata a fost dărâmat, ca noi toți, mai ales de chinurile finale, când mama avea metastaze multiple și era în dureri uriașe… ”

Ultimele clipe din viața lui Ion Băieșu

„Tata nu i-a supraviețuit decât un an si ceva…După moartea ei, am insistat ca el să vină să petreacă un timp mai lung cu noi în America, sperând că prezența mea și a nepoatei lui, Alexandra, care avea 3 ani și pe care o adora, va fi terapeutică. Din păcate, la scurt timp de la sosirea în Nutley, orășelul de lânga NY unde locuiesc, a suferit un atac de inimă. Am fugit cu el la spitalul. Acolo a făcut Crăciunul din ’91, săracul de el! I-am adus cozonac și sarmale, dar nu avea voie să mănânce. După câteva săptămâni doctorii de-acolo au hotărât să-l transfere la un spital celebru, Deborah Heart and Lung Center, în sudul New Jersey-ului. Acolo i-au făcut o operație de bypass și i-au înlocuit porțiuni de artere blocate, cu artere luate de la picior. Operația a reușit. Tata era vesel și se bucura că a scăpat de așa o operație grea. Vorbeam cu el la telefon după 2 zile, când…legătura s-a întrerupt. După câteva secunde, cineva din spital mi-a zis că tata a suferit, chiar atunci, un atac cerebral, cauzat de un cheag de sânge, care a migrat dupa operație. Primele prognoze erau devastante: activitatea creierului, zero! Bietul tata era ca o legumă! Pentru mine a urmat o disperare, pe care nu o pot descrie…eram într-o stare de isterie. Radu, fratele meu, a sosit de urgență în America. Între timp, situația se schimbase în bine, în sensul că neurologii greșiseră și în trupul chinuit și paralizat, Ion Băieșu încă locuia… Au aparut și sclipiri de umor, exprimat incredibil prin răspunsuri date prin strângeri de mână la întrebările noastre despre el sau despre infirmiere… Încet-încet a putut să vorbească puțin, să mănânce puțin, să-și scrie numele și câteva cuvinte, tremurate, dar prețioase pentru noi. Din păcate, era paralizat de la talie în jos și avea o traheotomie. A stat 4 luni la spital, timp în care starea lui continua să se îmbunătățeasca. L-am luat acasă, unde am transformat un dormitor în cameră de spital, cu pat care se ajusta electric, pompă de aspirat plămânii și hrană lichidă, pentru că nu reușea să mănânce suficientă mâncare solidă. S-a chinuit absolut infiorător și nu am să uit niciodată acele clipe! Radu l-a îngrijit cu un devotament și o pricepere ieșite din comun. Dar se adunaseră prea multe… Tata avea răni pe spate de la statul în pat prea îndelungat, avea infecții la plămâni. Abia respira. În perioada aceasta de chinuri, tata a dat dovadă de o demnitate incredibilă…Nu era un om religios. Tatăl meu era agnostic, își căuta singur răspunsurile în loc să le accepte pe cele oferite de dogmă. Nu din cauza opreliștilor comuniste, ci din cauza minții lui pătrunzătoare. Niciunul dintre părinții mei nu au acceptat vreo doctrină religioasă sau gândire dogmatică, toată viața lor, și ne-au crescut și pe noi ca liber-gânditori. Eu sunt mândră de faptul că tatăl meu a strălucit sufletește prin încercările lui, fără suportul religiei. Deși îi era frică de moarte, a găsit doar în el, doar în forța și în bunătatea lui, puterea de a îndura. Marea iubire ce ne-o purta, l-a făcut să nu-și exprime disperarea niciodată față de noi. Când reușea să vorbească, vedeam că era perfect lucid, până la cel mai mic amănunt din jurul lui. Pe 21 septembrie 1992, tata s-a stins din viață, la nouă luni după ce venise în America. A fost înmormântat la cimitirul Bellu din București, alături de mama, pe aleea scriitorilor.” – Daniela Băieșu Mateescu (Editura MATEESCU) Fotografii din arhiva familiei Băieșu

Titlurile filmelor ale căror scenarii au fost semnate de Ion Băieșu:

Balanta (1992)

Vinovatul (1991)

Harababura (1990)

Miracolul (1988)

Omul din Buzau (1988)

De ce are vulpea coada? (1988)

Duminica în familie (1987)

Sper sa ne mai vedem (1985)

Aventura sub pamânt (1982)

Grabeste-te încet (1981)

Omul care ne trebuie (1979)

Ratacire (1978)

Text cu bucluc, Un (1976)

Avocatul (1976)

Mere rosii (1976)

Asta-seara dansam in familie (1972)

Maiorul si moartea (1967)

Camera alba (1964)

Iubirea e un lucru foarte mare (1962)

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.