De ce sunt fericiți brașovenii?

După ce vacanța a plecat înapoi cu trenul în Franța, pe mulți dintre noi ne încearcă un sentiment amar, care a fost chiar definit de psihologi drept sindromul postconcediu. Locuitorii […]

După ce vacanța a plecat înapoi cu trenul în Franța, pe mulți dintre noi ne încearcă un sentiment amar, care a fost chiar definit de psihologi drept sindromul postconcediu. Locuitorii stațiunilor montane de pe Valea Prahovei și orașelor de munte cu mare potențial turistic sunt privilegiați din acest punct de vedere și chiar invidiați de bucureșteni, pe bună dreptate. Lor le rămân în continuare munții și văile, pârtiile de schi și cabanele, brazii veșnic verzi, izvoarele și potecile montane la o aruncătură de băț. Unii dintre ei, cum ar fi cei de pe Valea Răcădăului, din Brașov, cei care stau în centrul vechi al orașului sau în Prund nu fac mai mult de 5 – 10 minute pe jos până la „mijloc de codru des”, cu aer tare, carpatin, miros de cetină și piatră umedă, în timp ce noi, bucureștenii trebuie să învingem aglomerația de pe DN1, ca și cum am trece prin vămile cerești, pe un traseu de maaare răbdare. Pentru ei e simplu, cheltuiala minimă și sănătatea maximă. În plus, baterii încărcate atât cât trebuie pentru o săptămână, în care să-l vezi pe șef în culori calde, iar sarcinile primite de la el să pară rugăminți ale unui bun prieten aflat la ananghie. Există acolo un obicei împământenit de când lumea, de care mi-a adus aminte amicul meu Daniel Urda din Brașov: la sfârșit de săptămână, grupuri de colegi de școală sau de serviciu, tovarăși de cartier, chiar pensionari cu aceleași afinități turistice să pornească în drumeții, după un program bine stabilit, să viziteze obiectivele din zonă și seara să se retragă la câte o berărie sau cafenea. Părinții și nașii mei, care lucrau cu toții în turism la OJT sau Trustul Carpați, plecau pe vremuri să colinde împrejurimile Brașovului, sâmbăta sau duminica. Noi, elevi de școală generală și mai apoi de liceu, le urmam exemplul.

Gânduri, spre cei ce nu mai sunt

Cei care au muncit odinioară cu entuziasm, așa cum erau timpurile sub comuniști, la ridicarea hotelurilor și restaurantelor din zonă, – de la proiectanți, arhitecți, ingineri și până la maiștrii, șefi de echipe și muncitori – sunt bătrâni astăzi. Unii dintre ei, care și-au pus semnătura pe planurile unor hoteluri celebre, cum ar fi Cioplea și Orizont din Predeal sau Alpin din Poiana Brașov au și murit. S-au stins în anonimat, cu pensii mici, după o viață de muncă. Mai multe obiective turistice au acum patroni fotbaliști sau șmecheri de București. Membri unor clanuri interlope se cazează cu tot cu familiile lor, fără să scoată o lețcaie. Cu

venitul lui lunar, un fost inginer sau proiectant de cabane și hoteluri de acolo, ajuns acum la pensie, nici nu se poate apropia de un restaurant sau de un spațiu de cazare, devenite între timp de 3 – 4 fițe, (pardon, stele!). Când se uită la hotelul Ciucaș, cu arhitectura lui ce închipuie o creangă de brad stilizată, nimeni nu se gândește la cel care a desenat chestia aia pe planșetă, ci la cât costă o noapte și dacă mai sunt sau nu locuri la SPA ori în parcare. Trist, nu? Despre istoria stațiunilor și felul în care s-au clădit aceste minunății se știe și se vorbește puțin. Poate că nu interesează pe multă lume, în fond, oamenii vin aici să se odihnească și să se relaxeze nu să afle cum au muncit unii, care și și-au lăsat aici tinerețile, bucuriile, sufletele… Am auzit și părerea unui alt amic, tot din Brașov, care spune că n-a mai urcat de 15 ani în Poiană: „Mi-e scârbă să mă mai duc acolo, sunt numai străini și șmecheri. Nu poți să-ți iei o bere, parcă ne-au confiscat acel loc, nouă brașovenilor!”

Dincolo de aceste lucruri, de felul în care unul și altul văd viața prin prisma buzunarului sau al amintirilor, pentru locuitorii de la poalele Tâmpei există însă generozitatea mamei Natură, care îi îmbrățișează pe toți, cu drag. La ceas de de toamnă mănoasă, cu frunze uscate, arse în aerul rece, prevestitor de nămeți, îmi revine, parcă din copilărie, bucuria că gerul ne va fi răsplătit cu dogoarea pașnică a bradului de Crăciun, când sărbătorile vor clopoți din nou prin zăpada imaculată, așternută peste mizeria lumii. (Răzvan Mateescu)

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.