9.082

Candelăreasa absolventă de Filosofie

Mîinile negre de fum şi ulei ars de candelă sînt micuţe ca ale unui copil din clasa a doua. Degetele fine freacă marmura mormintelor. Nu le menajează deloc, pentru că […]

Mîinile negre de fum şi ulei ars de candelă sînt micuţe ca ale unui copil din clasa a doua. Degetele fine freacă marmura mormintelor. Nu le menajează deloc, pentru că o face cu pasiune. Nu e o candelăreasă obişnuită. Ea este absolventă a facultăţii de Filosofie din Bucureşti şi de la cinci ani trăieşte printre mormintele din Pantheonul Naţional Bellu. Se numeşte Mariana Diaconescu şi are o expresie delicată, fragilă, împrumutată de la păpuşile din porţelan chinezesc.candela 1

Cunoaște cimitirul ca pe propria bucătarie

Mama ei, îngrijitoare la cimitir, o lua cu ea pentru că nu avea cu cine s-o lase acasă. Se juca printre cruci şi îngeraşi din marmură. Şi cînd mai pica şi cîte o înmormîntare, primea colivă dulce, cozonac, orez şi se bucura ca orice copil.

Acum, Mariana cunoaşte fiecare colţişor din Bellu ca pe propria bucătărie.

Bunica ei a fost candelăreasă tot aici. Bătrîna a murit într-un mod straniu. Cînd venea spre cimitir a lovit-o autobuzul 116 şi a murit pe loc. „Ea obişnuia să-şi ghicească în cafea, spune Mariana. În ziua aceea, înainte să plece de acasă, a băut conţinutul şi a întors ceaşca cu fundul în sus. După cîtva timp, s-a uitat în ea. Am rămas uimite şi eu şi mama pentru că interiorul era complet alb. Atunci bunica a zis: o să mor! Noi ne-am speriat. Se zice că se întîmplă ceva rău atunci cînd zaţul nu se prinde de pereţi. Şi asta a fost. La cîteva ore a dat maşina peste ea!”

Soacra buncii a lucrat şi ea în cimitir încă de la înfiinţarea lui, în 1858! „A asistat la toate înmormîntările personalităţilor. A fost la Eminescu, la Caragiale. Povestea mama că înainte de război aici era ca în Rai. Noaptea cimitirul era iluminat. Cînd au fost bombardamentele în Bucureşti municipalitatea a întrerupt lumina de frică să nu cumva să fie distruse monumentele.”

Oamenii îmi ziceau „cobea”

Mariana Diaconescu crede cu tărie în vise. A observat că tot ceea ce i se arată peste noapte se împlineşte a doua zi. În şcoala primară, liceu, mai tîrziu la facultate se ghida după vise. Ştia ce note va lua, ştia ce îi va pica la examene. Devenise un oracol viu şi de multe ori lumea o ocolea pentru că prevestea şi drame.

Într-o noapte l-a visat pe tatăl ei care murise recent. Era foarte supărat şi venise s-o ia pe sora ei cea mică, Petra. „Am sărit plîngînd în vis şi am ţipat: e prea mică, are doar 18 ani, cum s-o iei la tine? Las-o în pace!” Cînd s-a trezit din coşmar Mariana a aflat că în noaptea respectivă Petra era să moară din cauza unei peritonite, dar că răul trecuse şi era în afara oricărui pericol.

„Oamenii îmi ziceau cobea! Uneori nici nu mă lăsau să povestesc ce am visat pentru că le era teamă. Am nişte capacităţi de care şi mie mi-e frică.”

După terminarea facultăţii a lucrat cîţiva ani la o mare bibliotecă. A întrerupt activitatea pentru că a vrut să se ocupe îndeaproape de educaţia celor două fetiţe. Acum ele au 24 şi respectiv 27 de ani şi sînt… pianiste. La 54 de ani, Mariana e pensionară şi are grijă de cimitir. Face ce a învăţat de la mamă şi bunică. Are de spus mereu cîte o lecţie de istorie sau de filosofie.

Straniul destin a doi fraţi

Filosoafa – căndelăreasă este o persoană cum rar întîlneşti. Poţi să discuţi orice cu ea, cunoaşte istoria fiecărui cavou, cu date autentice luate din cărţi. Cavoul fraţilor Poroineanu are o poveste cutremurătoare.

“Cînd erau foarte mici au fost despărţiţi. Băiatul a rămas în ţară, iar fata a plecat la Paris. Nu li s-a spus niciodată că sînt fraţi. A trecut timpul şi tînărul a plecat în Franţa pentru studii. Acolo, însă a întîlnit marea iubire, pe sora sa. S-au căsătorit imediat şi au trăit clipe de fericire nebună. Totul a durat, pînă cînd, revenind în ţară au aflat că sînt…fraţi buni. Oroarea şi durerea i-au făcut să-şi pună capăt zilelor.” În urma lor a rămas povestea şi monumentul din marmură neagră, ridicat de artistul Rafaello Romanelli.

O altă dramă înmormîntată pe veci în Bellu, despre care căndelăresele vorbesc în şoaptă, este cea a „Femeii cu umbrelă”, pe numele ei adevărat Katalina Boschott. Un bucureştean foarte bogat şi însurat s-a îndrăgostit nebuneşte de Katalina şi a luat-o ca guvernantă pentru copiii lui. Soţia lui, geloasă, a otrăvit-o. Răpus de durere, bogătaşul a dat ordin maestrului Romanelli s-o sculpteze în mărime naturală.

Există şi o altă variantă a story-ului. Cică frumoasa amantă a fost operată greşit de un medic. Şi ultimele cuvinte ale ei pe patul de moarte ar fi fost: „Cet animal de medecin m’a tuee!” (Animalul ăsta de doctor m-a ucis!) cuvinte care au şi fost gravate cu litere de aur pe monument. Din păcate ele nu s-au păstrat, pentru că au fost furate.

Există şi în această meserie o deontologie profesională. Mama Marianei I-a transmis fiicei toate îndatoririle privitoare la îngrijirea mormintelor: “Îmi spunea în fiecare zi să aprind candela cutăruia pentru că e ziua lui de naştere sau de nume sa nu uit sa curăţ buruienile sau să pun flori la anumite morminte. Si lucrul acesta îl fac cu pasiune, simt că îmi dă puteri.”

Dana Fodor și Răzvan Mateescu, text apărut în presă în 2003-2004

Foto: Răzvan Mateescu

Comments

comments

edituramateescu

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.