Troleibuzul fantomă

Într-una din serile călduroase, încă de toamnă, m-am aflat în vizită la nişte prieteni ce locuiau în zona gării Obor. Aşa cum există un obicei împământenit la români, de când […]

Într-una din serile călduroase, încă de toamnă, m-am aflat în vizită la nişte prieteni ce locuiau în zona gării Obor. Aşa cum există un obicei împământenit la români, de când cu talk-show-urile astea ce ne smintesc zilnic, pe tot parcursul discuţiilor, gazda mea lăsase televizorul deschis şi fiecare dintre noi mai trăgea cu ochiul la micul ecran, aruncându-ne, din când în când, priviri semnificative. Tema emisiunii era legată de ceauşeşti şi datoriile externe ale României, de dinainte de 89 şi de anii `90. Pe la zece, am ieşit de la amicii mei şi, fiindcă băusem o vişinată, mi-am lăsat maşina în parcare la ei şi am plecat pe jos. În staţia lui 66, pustiu…de ţi se rupea inima! La un moment dat, după vreo 20 de minute apare şi troleibuzul. Era aproape gol, aşa că m-am suit şi m-am aşezat la fereastră, pe unul dintre scaunele din faţă. În interior, luminile pâlpâiau roşiatice, ca nişte lumânări, iar în legănatul molcom al vehiculului, m-a cuprins o toropeală plăcută. La un moment dat, am aţipit şi, când m-am trezit, troleul meu tocmai oprea în staţia de la Universitate. Nimic neobişnuit, numai că…era ziuă, iar soarele strălucea cu putere prin geamurile năclăite ale vehiculului. Hopaaa! Ce-i asta? Mă ridic speriat şi cobor, apoi mă uit la ceas instinctiv. Era 11 dimineaţa! Pe trotuare, lumea părea înţolită ca la începutul anilor 90 şi în aer plutea o linişte ciudată pentru acea oră, la care, de obicei, centrul Capitalei fierbe, iar aglomeraţia e de nedescris. Pe bulevardul Regina Elisabeta abia dacă circulau vreo 10 maşini şi într-un sens şi în altul. Şi, Sfinte Sisoie!- numai Dacii! Ce se întâmplă? Părea că lipseşte ceva din decor, era un gol de ceva, care parcă mă durea. Din obişnuinţă, mi-am scos telefonul din buzunar, s-o sun pe nevastă-mea. Micul dispozitiv cât palma, cu LCD viu colorat şi cameră de 5 megapixeli, n-avea semnal. Disperat, mă apropii de o tarabă înţesată de ziare, la care vindeau două fete şi citesc data de pe colţul unuia dintre jurnale: 5 septembrie 1991. CE??? Mă aflam exact în urmă cu 20 de ani… Eram eu, cel de acum, cu hainele mele, cu cheile masinii în buzunar şi telefonul android, însă nu se ştie din ce eroare spaţio-temporară aterizasem cu douăj de ani în urmă. Mă simţeam ca într-un film din alea ieftine, de se vând la promoţie, două la 10 lei. Citisem mai demult o chestie pe net, care m-amuzase, dar pe care n-o crezusem, despre un troleibuz fantomă ce opreşte câteodată seara în staţia de la Universitate, despre realitatea Bucureştiului paralel şi faliile temporare prezente în anumite zone, în care zici că timpul a încremenit. Ştiu o stradă, pe undeva prin spate, pe la Eroilor, unde pe un zid rămăsese o tăbliţă pe care scria Reparam frigidere Fram Dacă priveai dintr-un anumit unghi, cadrul era exact ca în urmă cu 4 decenii, fără nicio urmă din prezent. De data asta însă, spre groaza mea, peisajul era complet, cu toate personajele, cu vehicule, vitrine, tarabe de ziare, cu mirosul gazelor incomplet arse de la Dacii şi Trabanturi. Pe bulevarde circulau, ca nişte veritabile acordeoane, autobuze Ikarus, cu burduful prăfuit şi spart, un slideshow pe care nu-l puteam dezactiva din Control Panelul creierului meu. Am continuat să merg buimac pe străzi, aiurea. Lângă Casa Armatei, o ţigancă strânsă la cap cu un batic soios vindea ţigări BT, Kim şi Gent, iugoslave. Mai jos, spre Cişmigiu, după cinematografe, pe colţ, la Brezoianu, berăria Gambrinus era deschisă şi multă lume înăuntru. Se auzeau halbele ciocnindu-se şi vorbăraie. La tipografia Informaţia, din Palatul Universul, muncitorii încărcau într-un camion teancuri de ziare Oblio şi Phoenix. Mi-am adus aminte, de pe vremea când lucram acolo, că săptămânalele astea se difuzau joia, iar azi era exact joi, joi 5 septembrie 1991! Oare am luat-o razna? Sper că nu! Am urcat spre Academia Militară, apoi am luat-o în dreapta, spre Cotroceni şi Apaca. Mi-am adus aminte că, în urmă cu două săptămâni, fusesem la Molul de acolo împreună cu nevastă-mea şi ne-am distrat copios, prefăcându-ne că ne mirăm, ca ţăranii veniţi prima data la Bucureşti, de magazinele cu haine, podoabe şi potol de fiţe. Jucam teatru, fireşte, ca să vedem ce reacţie au ăia care trec pe lângă noi! Apoi, ea, cu ochii prin tavan şi neatentă din născare, s-a ciocnit de un moş de vreo 80 de ani. (Domnule, are un talent nemaipomenit să cadă, să răstoarne căni, ceşcuţe, butoaie, să ia din greşeală pe ALTCINEVA de mână, în locul meu şi să şi deschidă o discuţie cu el, crezând că e cu mine! Asta spre amuzamentul persoanei şi spre disperarea mea!) Am lăsat-o intenţionat să se lovească de bătrân, care era la fel de buimac, furat de peisaj şi neatent ca şi ea, numai ca s-o pot certa! În fine… Revin. Acum, AFI Palace Cotroceni nu mai exista. În locul lui erau doar nişte spaţii industriale părăginite şi găunoase, înconjurate de un gard din prefabricate, prin care scoteau capul bălăriile. Construcţia futuristă, hipermarketul, parcarea înţesată de maşini moderne, fântâna arteziană din faţă şi terasa dispăruseră. Fuseseră înghiţite în burdihanul lui 1991, cel de-al doilea an de democraţie originală. Ce situaţie tâmpită! La fel se întâmplase peste tot. Plaza Romania dispăruse, iar în locul ei rămăsese eternul circ al foamei de lângă Lujerului, cu ferestrele sparte, ca nişte găvane de mort şi tabla ruginită fluturând pe deasupra, clădirea despre care se zvonea că Ceauşescu ar fi vrut să-i oblige pe cetăţenii din cartier să mănânce, la comun, şi să desfiinţeze bucătăriile de la bloc. Megaimage-ul, Cora, Billa, toate dispăruseră din peisaj. Totul se evaporase. Erau acolo, acum, nişte terenuri ale armatei, prin faţa cărora hurducănea din toate mădularele un tramvai roşu şi prost, cu două vagoane şi un singur far în faţă. Mergeam uimit şi parcă înotam într-un ocean de tristeţe, gândindu-mă la toate minunile de astăzi, de care prea puţin m-am bucurat. Am rămas fără semnal la telefonul mobil, fără internet, fără Facebook şi cel mai probabil şi fără maşină, casă, nevastă roşcată şi copil mic, într-o lume suspicioasă şi mirosind încă a comunism. Mă gândeam cu duşmănie la toţi cei care făceau, în ziua din care fusesem „răpit”, apologia trecutului, la figurile sinistre de comunişti notorii ale personajelor invitate să se exprime la Realitatea si Antena 3. Pentru mine, trecutul spre care ne tot împing ei, cu de-a sila, se materializase… Şi voiam să fug de el, să ies, să revin în lumea mea. Dar cu cât dădeam din mâini şi din picioare mai puternic, tot în troleibuzul fantomă 66, care călătoreşte pe ruta 2011 – 1991…mă trezeam. Şi totul se relua la nesfârşit. Aloo! Daţi-mi prezentul înapoi! Aşa cum e el, rău, bun, dar al meu! Cu podul Basarab-Oprescu, Mall-uri, pasaje, clădiri noi, supermarketuri, aglomeraţie, maşini, curve, politicieni corupţi, biserici multe şi o fărâmă de speranţă. Vreau să mă dau jos din trecut!! Am tot urlat, am tot ţinut discursuri, m-am tot zbătut şi m-am trezit…Eram în troleibuzul 66, la capăt de linie. Buimac, l-am întrebat pe şoferul care trăgea de mine, să mă scol: „Frate, în ce an ne aflăm noi acum?” M-a privit cu milă, scârbă şi superioritate, nu ştiu dacă în ordinea asta, dar combinate, cu siguranţă! „Băăă!”, zice! Altădată când bei, ia cu apă, că ţi s-apleacă! Hai, cară-te, dă-te jos.” Am coborât şi tocmai atunci, a sunat telefonul mobil. Hopaa! Era nevastă-mea. Mă întreba unde am pus nu ştiu care cablu USB. Aaaaa! Am răsuflat uşurat. Revenisem. A fost doar un vis. (Răzvan Mateescu)

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.