7.219

Ce poate face Pila din om

Deși veche de când lumea, în România și aiurea, „Instituția Pilei” este prea puțin respectată, față de imensa pondere pe care o are ea la mersul societății. N-are personalitate juridică, […]

Deși veche de când lumea, în România și aiurea, „Instituția Pilei” este prea puțin respectată, față de imensa pondere pe care o are ea la mersul societății. N-are personalitate juridică, n-are un sediu și nici mașini inscripționate, nu plătește taxe, impozite și asigurări de sănătate, dar este mai puternică decât însăși organizarea socială a Statului. „Pila” este vitală de cele mai multe ori. Fără ea ești mort…

Am auzit prima dată de pile, când un vecin de stradă a fost băgat de tac-su la TCM, acum vreo 4 decenii. Babacul lui era ceva ștab prin Comerțul Exterior sau Interior de la acea vreme și l-a „făcut admis” pe fii-su la facultate, de nici nu știa saracu` precis pe ce ușă a Politehnicii să intre, după ce stătuse 9 luni acasă cu mândrele, în timp ce colegii lui făceau armata, la TR-iști. Ca să-l convingă pe medicul militar că baiatul nu suportă haina kaki, (îi dădea mâncărimi la axilă!) bunică-sa i-ar fi oferit înainte de recrutare o cafea, în care pusese 9 lingurițe de Mocca. Era beton! Și omul abia se mai ținea pe picioare, îi era foarte rău și avea tensiunea arterială mare. S-au speriat medicii! Mai tare, însă, a fost pila pusă de tăticu’ și totul s-a rezolvat: „Inapt Serviciu Militar”. Aveam și noi pile pe vremea aceea, dar în magazia plină de cioroboaie, din curtea casei părintești, unde fătau mâțele vagaboande, pe divane din care țâșneau arcurile, dar nu pricepeam, la 4 ani, cum a fost „băgat” amicul nostru „pe pile”, la facultate. Ce pile să fie alea, pe care să stea plăvanul, ca în telescaunul de la Predeal, și să fie băgat …„pe ele” în Instituția de Învățâmânt Superior? Nu înțelegeam și pace! Dar eram mic! Tot la Predeal, pe vremea aia, lucra mama mea, în meseria de proiectant în construcții la OJT. La un moment dat, cineva, venit tot „pe pile”, ca pe schiuri, i-a luat locul și mama a fost retrogradată în funcția de vitrinier. De acolo, urma sa fie data afară. Plângea zilnic, pentru că fără serviciu, i-ar fi fost greu să-și crească cei trei copii, să-i țină în școli și-n facultăți. Universul meu se năruia în fiecare zi, din cauză că noi n-aveam, iar alții aveau acel ceva cu nume împrumutat de la banala unealtă de lăcătușerie: Pila. Au trecut anii și am înțeles de ce în casele unor „intelectuali rasați” se puteau găsi titluri de cărți din literatura străină, iar nouă ni se acrise de Coșbuc, Fire de Tort, Sadoveanu, Frații Jderi și Alecsandri. Trebuia să ai „pile” la Librărie! Mai târziu, m-am căsătorit cu o fată, care vindea medicamente la farmacie. Piramidoane, supozitoare, romparkin, frecții, socoteli…Să ai „pile” la farmacie era ceva! Mă simțeam un adevărat bărbat, lumea mă privea cu respect și începusem să cunosc pe de rost modul de administrare al tuturor bulinelor colorate de după tejghea. Dar asta nu era tot! „Farmacista” mea avea „pile” la pravalia de electrocasnice de peste drum, la „Alimentara” și la „Premial”. Astfel, era anunțată din timp când se băgau pui și hârtie igienică, rarități pe vremea lui Ceașcă, se prăuiau cucoanele ca la balamuc pe la cozi. Și bineînțeles, avea „pile” și la Librărie. Cumpăra cărți, dar nu le citea. O lua somnul. La căsătoria cu ea am primit câte un uscător de păr de la frații mei, care nu-și vorbeau. Erau certați – unul zicea că 2 și cu 2 fac 5, altul că tangentă de pi pe 2, și nu s-au împăcat ani de zile din cauza asta! Amândoi ne cumpăraseră același lucru „de casă nouă”: două uscătoare de păr IDENTICE, semn că glasul sângelui… avea laringită în ziua aia. Cameluța, soția mea, fată isteață și practică, a schimbat unul dintre cadouri la „Electrice” cu o aplică de perete, să crape cartierul de invidie când o aprindeam seara, după opt… Eeeh, Cameluța, Cameluța…ce femeie cumsecade! Ea își făcea pedichiura cu ojă sclipitoare, eu ascultam Mozart și beam bere sub aplică. Ne înțelegeam perfect! Și eram mândru, v-am spus! Toate fetele de la magazinele de pe Covaci și Lipscani aveau „pile” la Farmacia unde lucra nevastă-mea, iar ea avea, evident, intrare la toate acestea. Cine mai era ca noi? Pentru că de mic am iubit Literele, după evenimentele din Decembrie 1989, m-am angajat într-o tipografie. Erau cu tonele acolo, așa că m-am săturat pentru 15 vieți de litere!!! Acolo, ca-n în iad: plumb topit, aburi toxici, să-i tai cu barda, aveam cerneală pe degete, sub unghii, până-n carne, pe haine și în suflet. Noaptea visam litere și linotipuri. La angajare mi s-a pus condiția să cunosc o limbă străină și să am notă mare la Bacalaureat! Așa că am fost admis și… mi s-a pus direct mătura în mână. După un timp, au apărut noii angajați, rudele celor doi brigadieri, șefii noștri, ambii absolvenți a câte 8 clase. „Pilele” lor stăteau, cât e ziua de mare, ca la restaurant, într-un colț de secție și mâncau 3kg de telemea și vreo 8 franzele. Eu care divorțasem de „Farmacie” și pierdusem „pilele” – încărcam plumb, făceam curat pe la mașini și mergeam la butic după „votcă pentru Șefu”. Atunci am înțeles eu multe! Dacă ai „pile”, faci parte dintr-o categorie socială aparte, dar capul poate fi gol. „Pila” e ca un balon cu aer cald, ce te face să plutești pe deasupra lumii. Urci ușor în trenul vieții și călătorești la vagonul restaurant, unde ești servit de ospătari fercheși, angajați la rândul lor „pe pile”. Dacă n-ai „pile”, bagajele grele de cunoștințe sunt o povară care te împiedică să înaintezi. Rămâi singur-cuc pe peron cu boarfele tale de experiență, cultură și o geantă de umăr, plină cu pasiune. „Pila” este cuvântul care te înlocuiește pe de-a-ntregul în actele de stare civilă și de identitate, iar colegii vorbesc în șoaptă de tine: „Ăsta e Pila șefului de la Personal” sau. „Nu te lua de X pentru că tac-su e mare la Ministerul de Interne!”. Vorba unui amic de-al meu, cam tâmpit și cam zevzec, dar simpatic, dacă-l privești dintr-o parte: „M-am săturat de pile, ce pila mea!” (Răzvan Mateescu)

Comments

comments

edituramateescu

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.