Cum mi-am petrecut sfârșitul… anilor

„Cele bune să se-adune, cele rele să se spele!”- spune o veche zicală din bătrâni, valabilă în special la trecerea dintre ani. Când fac bilanțul, unii constată că 2011 le-a adus mai mult belele decât lucruri de notat la rubrica „Pozitive”. Pentru mine, ultimele zile ale anilor au fost cele mai idioate cu putință, iar unele dintre ele de-a dreptul dramatice.

Soția m-a părăsit de Revelion

Să mă întorc în timp: 1989, decembrie. Când toată lumea se bucura de victoria Revoluției, eu aveam mai puține motive de veselie. Nevasta mea, cea de pe vremea aia, că am avut mai multe!- își luase calabalâcul și plecase la mă-sa. Ne certasem, nu pentru că eu aș fi înșelat-o sau aș fi prins-o în pat cu cel mai bun amic al meu, nu! Pur și simplu iubirea dintre noi s-a distrus brusc și iremediabil din pricina… rației ei de ulei și zahăr, produse ce le ridica pe cartelă dintr-o alimentară bucureșteană, în timp ce eu, fiind din provincie, trebuia să le car tocmai din Brașov. De la această scânteie s-a ajuns la divorț, la acuzații grave, păruieli și partajul obiectelor făcute împreună în cele aproape 3 luni de căsătorie: 2 foenuri, o veioză lucrată la traforaj de unchi-miu, o antenă de televizor, un lighean roz din plastic, o agendă mică, telefonică, pe jumătate completată, trei batiste, un mileu, un cablu izolat, pe care-l adusese tac-su și două scaune din lemn lăcuite și cu spătar. O avere!

Sărbători cu o nevastă de arab

1992, tot iarna, prin decembrie, – nu știu de ce mă tot apucă la frig! -am intrat într-o „legătură” de prietenie (trebuia sa-mi refac viața, nu?) cu soția unui arab. Omul plecase în Liban să petreacă Ramadanul cu familia lui și cu soțiile de la el din țară, astfel că „europeanca”, așa cum am aflat c-o numeau celelalte tovarășe de viață ale tipului, care era și „badron”(patron) rămăsese cam singurică de sărbători, în apartamentul din Drumul Taberei. Am aflat ulterior că toți arabii sunt patroni de …„ceva”. Pentru că femeia nu prea înțelegea limba omului ei, a crezut că a părăsit-o. Noua mea gagică era din Moldova, de undeva unde se face vin. O comoară, mi-am zis! După ce ne-am tot întâlnit prin Parcul Moghioroș, pe sub țurțuri de-un metru și pe un frig de-mi înghețau toate lichidele din mine, ne-am mutat împreună. Ca să mă dau mare, l-am rugat pe tata să arunce, ca din întâmplare, câteva sute de lei pe noptiera din dormitor, sanchi! noi eram plini de bani! Bătrânul s-a uitat chiorâș la mine, mi-a zis că-s damblagiu, dar în cele din urmă m-a ascultat. Pe vremea aia lucram într-o tipografie. Ca s-o impresionez din nou, să vadă și ea că am bani ca „fostul” ei soț, mi-am luat concediul restant pe 2 ani și banii în avans. I-am făcut praf în două zile. Tipa mea fuma vreo două pachete de Camel pe zi, bea cafele cu oala și avea pretenții s-o duc la teatru în fiecare săptămână! Din restul, i-am cumpărat o jachetă bleu, pe care a avut apoi amabilitatea să mi-o returneze la despărțire, agățată nițel la un cot. După sărbători, Alibaba a luat-o pe Lilicuța înapoi, iar eu am rămas lefter, cu buza umflată și crăpată de la atâtea plimbări prin ger.

Cum m-am ciocnit în trafic cu unul dintre locotenenții clanului „Șifonier”

Biata noastră Lădișoară aflată la tinichigiu

Sfârșitul lui 2004 părea molcom. Ajun de Crăciun, luminițe, lume de basm, colindători și pocnitori. Locuiam în Ghencea. Proaspăt proprietar de Lada 1200, plecasem să-mi ajut tatăl să-și ia din piața Matache un sac de cartofi. Nu prea dormisem în noaptea aia, din cauza singurului vecin aflat deasupra, care și-a tranșat cu drujba porcul în sufragerie. O să spuneți că seamănă cu filmul lui Mungiu, dar nu e ăla. E filmul meu! Și e „pe bune”! Mă sui chiaun în autoturism, nevasta-mea (cea de-a treia!) în dreapta și încep manevrele de ieșire din parcare. Ajungem în bd. Ghencea, accelerez, și dă-i și dă-i, până pe la vreo 60 la oră, o viteză absolut cosmică pentru noi! Mașina noastră rusească accelera de la 0 la 100km/h, cam într-o oră de mers. Prin dreptul stadionului, era o coloană oprită la stop. Apăs pedala de frână, dar nenorocita dracului, cade, pur si simplu, ca o nesimțită pe covorașul de sub volan! Între varianta de a o opri în stâlpul de la benzinărie, pe partea nevestei, și a mă înfige ca o ghiulea în portbagajul ăluia din față, am ales-o totuși pe cea de-a doua… Victima era o biată Dacie, de culoarea alb 60. La volan, însă, mare surpriză: șoferul-soț, de culoare black extrem, în dreapta, consoarta, cam aceeași nuanță, iar pe locurile din spate, soacra și nepotul, un puști de vreo 17 ani, la fel de negru, șmenuit pe mutră și cu pumnul cât capacul de la roți! După impact, mașina lor arăta ca un veritabil hatchback, iar a noastră rămăsese în dinți cu bara Daciei. Apa din radiatorul nostru se amesteca pe asfalt cu benzina nefericitului, care avusese neșansa să fie în calea noastră. Iese scandal: „Să moară familia, dacă nu scoți acu` 25 dă milioane, te sparg! Io sunt locotenentu` lu` Șifoner, bă, ai auzit dă el?…” Eu, să nu tac? Chiar dacă m-am speriat puțin, tot nu m-am putut abține, prea era mișto faza! Îi zic că sunt locotenentu lui Balansoar, în timp ce nevastă-mea, în loc să mă apere, a tulit-o la beniznărie ca să facă pipi! (așa face mereu în situații inedite!) Vine și Poliția la un moment dat, tocmai când ăia se pregăteau să-mi ia glicemia pe sabie, iar soția mea făcea ca maimuțica pe lângă mașină. La secția 21 ne-am lămurit. Am plătit vreo 700 de mii amenda. M-a descurcat rapid un tip isteț de la ACR, noi fiind membri. Mai nasol a fost pentru locotenentul lui Șifonier, care n-avea ITP de vreo zece ani, carnetul îi era suspendat din 2002, iar de RCA nu auzise în viața lui…Când am ieșit de la poliție îmi tot făcea semnul ăla la gât, dar n-am îneles de ce…

Surpriză cu un Pitbull ucigaș

2005, tot spre Revelion, mai fac una nefăcută. Văd eu pe stradă un Pitbull fără stăpân și fără zgardă. Părea blând, era simpatic și galben. Mă gândesc să-i fac o surpriză soției, se asorta cu unul dintre motani! Urc animalul în lift, apoi sun la sonerie. Deschide nevasta-mea și lângă ea vin și cei doi pisoi ai noștri: Sorel și Pufian. Câinele, care pana atunci fusese amabil, se repede ca o fiară la cele două feline. Una dintre ele reușește să se ascundă sub un pat, iar cealaltă, Sorel adică, sare prin gaura de ventilație direct pe balcon. În momentele acelea de furie și haos dezlănțuit mi s-a părut că îl văd cum își face semnul crucii cu laba, apoi zboară efectiv, ca un veritabil kamikaze…. până la parter. Buuum! Cobor într-un suflet, lăsând-o pe nevastă-mea să se lupte singură cu potaia care înnebunise. Am întors capul și am văzut-o cum îl plachează, ca la rugby …și reușește să-l imobilizeze, aruncându-i-se în spinare. Repet, câinele era un Pitbull!!! Însă și nevastă-mea e Leoaică. Adică e născută în zodia Leului. I-a tras doi pumni în bot, l-a luat de picioarele din față și l-a aruncat cât colo…

Sorel consultându-și urechea bulită

Eu ajunsesem jos, dar auzeam pe scări: chiau, chiau, haaau!!! Plângea câinele și sărea la oricine deschidea ușa. Motanul meu căzuse de la etajul 7, e drept, dar nu crăpase, ci fugise la subsolul blocului, speriat de moarte. Subsolul era inaccesibil muritorilor de rând, fiind proprietatea tipului de la parter, care își sfredelise un soi de pivniță sau cramă, naiba știe ce-a fost în capul lui. Ca să ajungi în acea gaură selectă, trebuia să intri de pe balcon. Complicația dracului! Omul nu era acasă și înțelesesem de la administrator că nici nu locuiește, de fapt, în București, iar apartamentul e în renovare. Mi-a dat totuși numărul de telefon și mare noroc am avut că a putut veni, după vreo două ceasuri. Am coborât împreună în acea veritabilă grotă a Capucinilor, unde m-așteptam să găsesc imagini terifiante și cotoiul aflat în stare de comă de gradul IV. Când colo, animalul stătea pe o policioară și torcea. Doar o ureche era puțin afectată. I-am cerut iertare și apoi i-am cumpărat tot ce-am găsit mai bun de la PetShop. Vreo trei zile, însă, n-a vrut să-mi vorbească și, de fiecare dată când voiam să-l mângăi, se întorcea spre mine cu urechea bleagă, asta ca să mă pedepsească! Și să-mi trezească remușcări.

Cum era sa-i dea foc nevastă-mea mamei

2009. Pe 30 decembrie a murit mama. Întotdeauna ea a avut un talent deosebit de a fi în contratimp cu toată lumea. Era o fire emotivă, nepregătită pentru lumea asta și apela mai mereu la medicamente ca să o suporte. Să mori în ajunul Revelionului, e cel mai nepotrivit moment. Dar n-am avut ce-i face, așa s-a întâmplat…Am găsit ajutor la o firmă de pompe funebre celebră,

Serviciu gratuit de îmbălsămare

chiar eu scrisesem odinioară despre ei…Însă am cotizat din greu, n-a contat. Deși slujba era gratuită, popa de la cimitir nu s-a mulțumit cu trei sute de lei, a mai cerut încă două, ca să citească „stâlpii”. Fraților, era așa de beat, încât ziceai că dă din stâlp în stâlp! Avea un fes negru pe cap, îi curgeau mucii până pe bărbie și când și-i trăgea, se auzea groaznic melodia ciudată pe care se scremea s-o cânte. Mirosea a pișat și nu era în stare nici să-i pronunțe mamei numele corect. În loc de Viorica Amelia, zicea Camelia, Miolica Amac, sau Atac…. Îmi venea să-l iau la bătaie acolo, în capelă! Cu greu m-am abținut! Pe mama am condus-o la groapă eu și nevastă-mea, care, aiurită cum e și cu gândul la pitpalaci, era să-i dea foc în coșciug, incendiindu-și și mâneca hainei, care era din blană! Până la mormânt, a vărsat coșul cu pomană de vreo 3 ori, a aluncat pe gheață și, în general, mi-a făcut mai mulți nervi decât popa și candelăresele, care săriseră pe mine ca ulii pentru bani! (100 de lei tămâiatul, pe lună!)

În ajun de Revelion câinele mănâncă frânele mașinii

Reclama coliva proaspata, de sărbători

2010. Anul trecut, în ajun de Revelion am rămas fără apă potabilă din cauza unei defecțiuni la pompă. Am încropit ceva, însă n-a ținut. În noaptea dintre ani, când alții ciocneau cupe de șampanie și „stăteau cu puica pe brațe”, eu țineam în mână un ciocan! Coboram în cămin din 5 în cinci minute, ca să trag una în motor, așa cum face revizorul-ciocănar când lovește roțile de tren în fiecare gară. Pe 31 decembrie s-au defectat, pe rând, multe lucruri prin gospodărie: pompa de apă a sucombat, poarta glisantă a rămas fără cremaliere, antena parabolică nu mai prindea decât posturi din Coreea și Pakistan, iar câinele a băgat botul sub mașină și a înfulecat conducta de frână. Tocmai ne pregăteam să plecăm într-o vizită. O „avalanșă”, pornită din senin de pe acoperiș, ne-a retezat doi copăcei, un măr și-un piersic. Daaa! Minunat sfârșit de an!M-am întrebat adeseori de ce aruncă oamenii cu tiribombe în perioada Revelionului și de ce existau în vechime dansurile alea păgâne cu măști? Am aflat între timp…

Mi-a picat 666. Semn rău?

Tradiția era ca spiritele rele să fie alungate de sărbători. E vremea când „ăla rău” lucrează cu spor.

Numărul fiarei se arată în biletul de ordine de la Vodafone

2011. Credeați că mă relaxez? Nooo! Am tocmit deja un meseriaș să ne rezolve cu apa potabilă, fiindcă exact acum, vine cu noroi, nu mai puteam să le dăm animalelor să bea și nici să facem baie. Și alte necazuri specifice, probabil, sunt la ușă. Semne se arată…Azi, văd cu uimire și cu tristețe că pe site, cei de la Google ne-au pus reclame la colivă proaspătă! Apoi, când m-am dus să plătesc telefonul, în Mall, mi-a picat numărul de ordine 666…Ptiu, drace! (Răzvan Mateescu)