DOCTORUL CARE PUNE PE PICIOARE COPILARIA

de Dana Fodor (Foto:Răzvan Mateescu)

În zilele noastre, când sistemul medical dezamăgeşte şi răneşte la propriu cu un bisturiu bont din ce în ce mai mulţi oameni, există, din fericire, şi cadre medicale de excepţie, oameni în halate albe care-şi respectă jurământul faţă de suferinzi şi Dumnezeu.

Doctorul Gheorghe Burnei e un om special, cu totul diferit de lumea medicală obişnuită. Sufletul lui zâmbeşte odată cu buzele şi atunci ştii că nu poate să-ţi facă rău. N-are cum. Medic primar, şeful Secţiei de chirurgie şi ortopedie pediatrică din spitalul clinic de urgenţă pentru copii „Marie Sklodowska Curie, Bucureşti, profesor universtar la UMF Carol Davila, Burnei e un nume celebru în chirurgia ortopedică, recunoscut în lume pentru tehnicile şi procedeele chirurgicale create de el. Sunt puţini medicii care vor să facă azi chirurgie ortopedică la copii. Zona e sensibilă, progresul lent, oase în creştere. Dar el nu s-a speriat. Când a împlinit 50 de ani, doctorul Burnei se putea mândri cu 56 de tehnici chirurgicale introduse la Budimex, două dintre ele, „alungirea în focarul de pseudartroză” şi „tehnicile Burnei în boala oaselor de sticlă sau maladia Lobstein” fiind recunoscute ca priorităţi mondiale. Lista e lungă şi mereu în schimbare. Prof. Burnei s-a implicat de-a lungul anilor, în corectarea malformaţiilor congenitale osteoarticulare de şold, picior şi coloană vertebrală, tratamentul formelor severe de osteoporoză la copii, prin osteosinteză, tratamentul chirurgical al politraumatismelor cu striviri ale membrelor şi fracturi multiple, cifoscolioze şi tumori ale coloanei vertebrale. Gheorghe Burnei a venit pe lume pe 21 septembrie 1952 în Brăneşti, Dâmboviţa şi a absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, Facultatea de Pediatrie şi e specialist în chiriurgie pediatrică. Cadru didactic universitar, autor de manuale şi cursuri de chirurgie şi ortopedie pediatrică dr. Burnei s-a implicat şi în activitatea de cercetare. Printre realizările de excepţie ale chirurgului sunt şi câteva inovaţii, cum ar fi: tija de distracţie centromedulară, instrumentarul pentru abordul somatic sub control laparoscopic al cifoscoliozelor la copii sau Fixatorul extern circular, cu ajutorul căruia minunatul medic a făcut sute de intervenţii chirurgicale complexe de alungire a membrelor, cu rezultate foarte bune, sunt doar câteva. Ambiţios, curajos şi inteligent. A abordat cazuri imposibile. Un adevărat profesionist, nu pleacă din sala de operaţii până nu învinge. Se ia la trântă cu boala slută şi dureroasă, boala care strâmbă oasele copiilor făcându-i de neprivit, la fel ca Sfântul Gheorghe din icoană care străpunge balaurul cu suliţa. E o mare asemănare între ei doi. Unii studenţi din UMF îi pronunţă numele în şoaptă, cu admiraţie şi iubire, ca şi când ar chema un înger să le vină pe umeri.

„Ca să fii un chirurg bun trebuie să ai minte, inimă şi…mână”

Doctorul Burnei și Andrei Cristian Mateescu

„Eu am simţit din copilărie chemarea spre salvarea celor în suferinţă”

Facem o pauză pentru că intră o asistentă şi îl întreabă ceva despre un bolnav. Apoi sună telefonul. În fine, reluăm discuţia. Sfântul Gheorghe din icoana de sus, de pe perete, trage cu urechea spre noi, dar nu prea înţelege ce e cu alungirile de membre, braţ, gambă, coapsă, degete antebraţ, reduceri ale luxaţiilor congenitale de şold-osteotomie de derotare, reconstrucţia artroplastică de şold, alungirea de tendoane, neurotomie, tenotomie, extragerea de materiale de osteosinteză, chisturile osoase, scoliozele, fracturi-reducere deschisă şi osteosinteză cu tijă, plăci şuruburi sau broşe, reducere închisă şi osteosinteză cu tija Ender sub ecran, refacerea ligamentului încrucişat prin procedeul Keneth-Jones, luxaţiile congentitale de rotulă, operaţia Scaglietti şi multe ale zeci de denumiri, care mai de care mai greu de pronunţat şi de…suportat. Recunosc, şi mie mi-e foarte greu să pricep ce e cu ele. Sunt sute de intervenţii realizate într-o viaţă de degetele lui, deloc simple, la care privesc în momentul de faţă, aproape năuc, aproape extaziat. Gheorghe Burnei ar fi putut cu ele să cânte o sonată de Chopin la un pian de concert, cu coadă, ar fi putut să picteze nuferi sau să atingă fluturi. „Eu am simţit din copilărie chemarea spre salvarea celor în suferinţă. Ai mei nu aveau nimic de a face cu medicina. Singura carte de la noi din casă, pe care mama o păstra cu sfinţenie, era Biblia.” Din când în când degetele lui se zbuciumă, vorbesc, se aud, indică ceva, taie aerul, se liniştesc o clipă ca apoi să izbucnească din nou. Medicul, îşi aminteşte de fiecare pui de om pe care „l-a deschis”, ştie pe de rost orice oscior, locul lui, cu ochii închişi cunoaşte aşezarea” în pagina” trupului a oricărui ligament, venă, ţesut osos, cartilagiu. Aşa înalt, cu palmele deasupra capului arătându-mi, cum şi ce, despre intervenţiile sale chiruigicale, despre oase care se fărâmă şi şuruburi şi broşe, şi inovaţii, Burnei pare o catedrală plină de copii care cântă subţire un Pslam în ziua de Paşti. Doctorul nu e numai un excelent chirurg şi un bun specialist, ci şi un om de care copiii se ataşează de la prima vedere. Îl simt aproape, al lor. După operaţii dureroase şi spitalizări interminabile, îi trimit medicului felicitări scrise de mânuţele lor, acuma bine, sănătoase.

Îmi iau rămas bun de la medic şi plec. Pe holul spitalului, două fetiţe, una blondă în cârje, cealaltă brunetă, cu braţul drept ascuns în bandaje discută aprins: „Dacă vrei să ştii, domnu’ doctor Burnei mă operează din nou mâine şi m-a luat azi în braţe!”, zice blonda. „Da? Şi ce dacă? Mie o să-mi pună broşe la cot şi nu mă anesteziază ca pe tine, sâc!”, ripostează bruneta mândră. Ies, zâmbind cu gândurile mele bune îndreptate spre acest medic unic. Doctorul Burnei, n-are vilă pe strada Sandu Aldea, nici Suv-uri de lux, nu merge în concedii de vis prin ţări exotice şi se spală pe mâini cu săpun simplu. Nu e încrezut şi vorbeşte cu oricine. Vine pe jos la spital, chiar dacă asta pare de neconceput pentru alții. Are un apartament cu 2 camere în Berceni şi altul în Mangalia, primit de la stat de pe vremea când a lucrat ca medic acolo. Averea lui e sufletul înflorit ca un măr în luna mai. Am văzut, ştiu, – ca-n filmele ruseşti alb-negru, de propagandă – cum o băbuţă îi săruta mâinile însângerate, după ce el ieşea din sala de operaţii. În ochi avea lacrimi adevărate, pentru că nepoţica ei, care nu mersese niciodată, într-o bună zi o va face. Şi aceasta datorită lui. (text apărut in revista Q magazine)