Dulce ca fierea e temnița Patriei (I)

-Culcat! Tu-ţi grâu’ mă-tii de legionar împuţit!, lătră gardianul Gică Ciamba, după ce-i lipi deținutului din celula 234 un bocanc puternic între ochi. Stropi calzi de sânge săriră pe zidurile […]

-Culcat! Tu-ţi grâu’ mă-tii de legionar împuţit!, lătră gardianul Gică Ciamba, după ce-i lipi deținutului din celula 234 un bocanc puternic între ochi. Stropi calzi de sânge săriră pe zidurile mucegăite până sus în tavan desenând forme ciudate.

-Ce fază mișto i-am făcut! zbieră isteric Gică, de parcă ar fi câștigat marele premiu la Loto. Faneee, bă, Fane, bă! Ia vin-să vezi ce l-am miruit p-asta, marfă de băiat ce sunt!

Fane apăru în cadrul ușii. Era transpirat și cam microcefal. Își scoase chipiul și se șterse cu mâneca. Avea o figură uimită și tristă de copil pe care nu-l ținuse mă-sa în brațe când era mic. Bătuse ca la fasole la deținutul din 233, de alături. Îl lăsase lat.

-Ce e, bă? Ce făcuși?, zise scărpinându-se la ceafă, unde îi crescuse un neg care-l mânca rău.

Gică îi arătă isprava. Era vesel ca o maimuță care a descoperit în pustiu o cutie cu acuarele nou-nouțe.

Afară ploua cu spume. De o săptămână vremea era ca o căţea nemernică, rea, urâtă şi cu pui abia fătaţi.

-L-am luat pe Timofte la puncte, băăă!, zise. Am 45, iar el 40! Ia uite ce pictură făcui pă tavan, ăă? Ce zici? I-am rupt pleoapa lu’ viermele ăsta. Dacă îi rup buzili și lu Trandafir, ăla dân Tecuci d-a violat-o pă mă-sa, v-am spart pă toți și dați banu’!

Plecară, lăsându-l pe deținut leșinat. Ei doi, și cu Timofte, erau cei mai temuți dintre gardienii închisorii. Dacă încăpeai pe labele lor, nu scăpai întreg. Gică Ciamba avea o mutră, să nu stai cu spatele la el niciodată! Dar nici cu fața! Frunte mică, ochi porcini, gură mare și strâmbă. Făceau pariuri pe deținuți. Bătăile erau crâncene. Care rămânea fără buza de sus, îl ajuta pe gardian să câștige câte zece puncte. Adică 100 de lei. Un nas spart valora cinci puncte, 50 de lei. O pleoapă ruptă, 150. Iar un pachet de Carpați fără filtru era 3 lei și 25 de bani…

*

Tânărul din celula 234 abia respira printre scândurile duşumelii mirosind a petrosin şi a scrum de ţigară penală. Tremura ca electrocutat. Se întoarse pe spate și privea tavanul. I se părea că petele de sânge țâșnite adineauri din arcada lui desenaseră doi îngeri care mâncau înghețată. Sau poate doar i se părea. Dincolo, în cealaltă încăpere urla unul, de ziceai că-l despică în două, încet, cu unghiera. Gardienii înjurau în toate combinaţiile posibile: de morţi, de căcat, de mame, biserici, haine şi neveste. Aveau o imaginație dementă. Nimeni şi nimic nu-i tulbura. Dacă le venea chef să omoare pe cineva poate că ar fi făcut-o, așa cum ar stoarce între degete un gândac mare de bucătărie. Dar le era frică. Îi băteau până dădeau ochii peste cap. Atât. Plecau apoi la cantină, mulțumiți, scormonindu-se-n urechi cu unghia lungă a degetului mic. Acolo, se dădea mereu tocană cu murături. Mirosul ajungea până la celule. Raportau șefilor că deținutul cutare s-a împiedicat pe scări în timp ce era dus la interogatoriu și și-a crăpat țeasta sau că a fost lovit de alt coleg de pârnaie, chestii d-astea. Nu-i credeau nici clanţele de la uşi, dar cine putea să-i contrazică?

Cum ajunsese el, aici, în pușcărie? Deținutul de la 234 îşi amintea vag că ieşise de la serviciu. În ce an era? În ce zi sau în ce lună? Nu știa. Ceață totală. Într-un târziu, ceva-ceva îi reapăru în memorie, ca un desen care urma să fie colorat. Vag. Aha. Deci, lucra la tipografia Universul, era paginator, în ture, pe linotipuri vechi, unele de pe vremea lui Pamfil Șeicaru. Sau visase? Poate era în pârnaie de când lumea…Ţara în care se născuse era toată o închisoare care-l strângea în braţe, ca o amantă grasă, mirosind a mărar abia smuls din grădină. Bărbatul scutura din cap, așa cum fac caii, poate ideile, frânturile de gânduri să se lipească, să-i spună ceva, să formeze amintiri…Zărea în spatele pleoapelor un fel de film, pe care-l recunoștea vag. Nu, nu era al lui. Atunci, al cui? Se vedea mereu într-o sală mare, îmbrăcat cu un halat georsăit, albastru și cu pete de ulei. Când nu avea treabă la calandru, nişte maiștri, cu cel mult 8 clase primare, îl puneau să măture și să spele pe jos. Când termina într-o parte, flegmau în urma lui și aruncau chiștocurile de țigară. Râdeau și-l întrebau de mă-sa.

-Bă, Mărculescule, ce mai face mă-ta? N-o aduci p-aci să-i esplicăm cum vine treaba cu tipografia?

(Hm..Asta înseamnă că mă cheamă Mărculescu, gândul așa-mi zice. Mărculescu și mai cum?) Apoi, iar niște imagini: Era tot la Universul. Mătura cuvintele de pe jos… Uneori se ascundea în wc-ul împuțit și duhoarea lui i se părea iasomie în luna mai. Plângea în hohote, ghemuindu-se și strângând din măsele până pârâiau. Lovea cu pumnii în pereții de faianță albă, jegoasă și crăpată. Își ura viața. Ar fi vrut să moară acolo, îngropat în litere, în pișatul și-n cerneala tipografilor, dar era curios să vadă ce dracu’ se mai întâmplă cu el, cum se va mai juca Dumnezeu cu destinul lui.

*

Apoi își aminti brusc ce se întâmplase de ajunsese în temniță. Ieșise din tură și mersese în Piața Universității, în Golania. Era o dimineață ca o cupă de șampanie, efervescentă, mirosea minunat a tei și a vânt de Bărăgan. El era îmbrăcat în blugi și avea o cămașă verde. Îi venea să chiuie de fericire, așa, fără niciun motiv. De trei luni bărbatul venea mereu în Piața Universității unde studenții și cei care ieșiseră pe stradă în decembrie 1989 manifestau pașnic „pentru scoaterea definitivă a comunismului din țară”, și pentru Punctul 8 de la Timișoara. Se săturaseră de comuniști, securiști și acum, de neocomuniști. Cristi Pațurcă și Vali Sterian cântau, intelectualii cunoscuți sau mai puțin cunoscuți își exprimau convingerile, revolta și frustrările la microfonul din balconul Universității. Era frumos la Golaniadă, lui îi plăcea să caște gura până venea autobuzul 300, care îl ducea acasă, în Chibrit. În alt mod nu se implica. N-avea curaj.

Atunci, în dimineața aia, se petrecuse ceva cu el. Ce? S-a trezit mai târziu într-o dubă a poliției, împreună cu alți 15 inși legaţi, toți numai sânge şi lacrimi, bătuți măr. Vorbele alunecau pe lângă el. Cei încătuşaţi ziceau ceva despre mineri, ciomege, camioane, Iliescu, Ana Blandiana, Caramitru, Marian Munteanu. El nu știa nimic. Carnea îl durea, avea dinții din față sparți și nu-și putea mișca mâna stângă. Au trecut zile. Câte? Când i-a întrebat pe polițiști de ce e arestat, i-au spus că a cântat imnul legionar și a salutat ca naziștii. Existau chiar doi martori care juraseră că l-au văzut. „Ce? Doamne, Dumnezeule! Cum am putut să fac asta? Eu? Sunt tâmpit? Nu pot să cred!” Dar dacă ei așa ziceau…

Îl aruncaseră în celulă ca pe-o zdreanţă, plin de sânge, după ce l-au zdrobit suficient în pumni şi-n călcâie. Pe el, însă, nu-l mai durea nimic. Simţea aşa, o amorţeală călduţă, liniştitoare ca atunci când bei pe frig afară şi din colţ apare femeia pe care o iubeşti de multă vreme, dar ţi-e ruşine să-i spui. Oasele îi pârâiau. La ultima bătaie, gardianul Gică, veșnic optimist, pictase tavanul cu sângele lui. Căzuse cu obrazul direct pe ciment, iar limba, pe care îşi stinseseră ei ţigările, îi atârna afară ca o hârtie. Duşumeaua avea gust bun, sărat. De-odată i se făcu foame. Nu mai băgase ceva în burtă de mult timp. De undeva, de la ofiţerii de serviciu probabil, auzea o voce de crainic de la radio. Izbucni fără să vrea în plâns. Hohoti aşa până târziu, apoi aţipi. O visă pe Tanti Jenica, mătuşa lui. Era tânără, frumoasă, mirosind a vremuri trecute. Iarna mergeau amândoi în Piaţa Naţiunilor ca să cumpere castane comestibile de la nişte evrei bătrâni, îi cunoștea ea. Şmil şi Iacob. Visul se amesteca cu amintirile lui de copil, aşa cum zahărul se topeşte în ceaiul transparent pe care îl bea dimineaţa. Tanti Jenica era înaltă, coafată, purta pantofi cu toc cui şi zâmbea tot timpul fără motiv. Şmil avea o barbă deasă şi vorbea mereu. Rostea ciudat cuvintele, cântându-le.

-Să-ți dau o roaașcovă, dulce cuupile? Noi evreii sărbătorim Haaanuka! Tu știi ce-i aia Hanukaa?

Nu știa. Credea că-i o fată Hanuka asta…Întindea mânuța și lua roșcova. O morfolea între dinți, până i se umplea gura de spume. Nu-i plăcea, dar o mânca. Tanti Jenica lua castanele care frigeau și miroseau divin. (Dana Fodor Mateescu)

(va urma)

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.