Renaște Mănăstirea Chiajna?

La periferia Bucureştiului, spre capătul Căii Giuleşti, acolo unde oraşul îşi scuipa odinioară gunoaiele, stă în genunchi, neputincioasă și ruinată, înconjurată de pustiu, o veche mănăstire. Ea a fost fotografiată […]

La periferia Bucureştiului, spre capătul Căii Giuleşti, acolo unde oraşul îşi scuipa odinioară gunoaiele, stă în genunchi, neputincioasă și ruinată, înconjurată de pustiu, o veche mănăstire. Ea a fost fotografiată de românul Mihai Petre, care a câștigat primul loc în topul „Wiki Lovesc Monuments 2011” realizat de comunitățile de voluntari Wikipedia. Concursul a avut ca scop promovarea monumentelor istorice din România și din Europa. Conform Wikipedia, Mănăstirea Chiajna figurează pe lista monumentelor istorice. Cu speranță și puțină imaginație poate vom asista în curând și la reconstrucția ei. Voință există.

Ideea unui domn excentric

Ctitorie a domnului fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790), Mănăstirea Chiajna trebuia să fie una dintre cele mai importante lăcașuri de spiritualitate ale vremii, ridicate pe meleagurile româneşti. Dar soarta ei a fost alta. Legenda spune că la mijloc ar fi fost un crunt blestem. În timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) a început în vestul Bucureştilor construcţia mănăstirii Chiajna, lăcaş de mari dimensiuni. Avea 43 metri lungime şi 18 înălţime, ziduri groase de 1 şi 2 metri. La ea au lucrat meşterii care au înălţat conacul Văcăreştilor de lângă Târgovişte, astăzi şi el în ruină. Lăcaşul a luat numele de la o moşie a celebrei doamne Chiajna, soţia lui Mircea-Vodă. Biserica a fost finalizată în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1776-1790), originar din insulele Arhipelagului grecesc, om cu apucături ciudate, brutal cu boierii, dar spiritual şi excentric. Mănăstirea funcţiona în 1792, dar a fost părăsită în timpul epidemiei de ciumă din vremea lui Mihai Şuţu (1791-1793). Legenda spune că, însuşi mitropolitul Cozma al Ţării Româneşti ar fi murit bolnav de cumplita boală, chiar aici. Clopotul cel mare a fost aruncat, apoi, în apele revărsate ale Dâmboviţei, care trecea prin apropiere. Arhiva şi scriptele au fost arse în totalitate. Lăcaşul a fost bombardat de turci, chiar înainte de sfinţire. Ei se temeau că românii îl vor folosi drept fortăreaţă. În perioada comunistă, când lama buldozerelor intra aproape zilnic în carnea bisericilor, episcopul Antim Nica a încercat să determine autorităţile să restaureze mănăstirea Chiajna. Eforturile curajosului părinte au fost zadarnice, monumentala construcţie rămânând mai departe în paragină. Ce n-au reuşit turcii în atac, au putut românii, prin nepăsarea cu care au înconjurat-o ani.

Mai cade o cărămidă, mai fuge o speranță…

Aici ar trebui să fie turla bisericii
Aici ar trebui să fie turla bisericii

De-a lungul vremii mănăstirea a fost un excelent decor pentru regizori, atunci când „trăgeau” anumite scene din filme, (Craii de Curtea Veche) pentru videoclipurile maneliștilor de mătase, găzduiește, pe rând, bandiți, întruniri sataniste și chiar viitori alpiniști dornici de antrenament. În timp ce alte capitale civilizate ale lumii se zbat să-şi conserve cât mai bine monumentele, la noi, astfel de clădiri au puține șanse. Chiar dacă Giuleştiul se află în Capitala ţării, zona are aspect de târg sărac şi mohorât. Case simple, tip vagon, pe porţile cărora stă scris, din loc în loc: „Vând Buteli”, evident cu un singur „i”, „Vând vin” sau „Am pâine proaspătă”, străduțe cu obraz de ulicioare, pline de copii desculți, murdari și cu burțile goale. Rareori răsar viluţe bucuroase, colorate în galben fosforescent sau roşu sângeriu. Ca să ajungi după o ploaie sau iarna la capătul Giuleștiului, trebuie să înfrunţi tone de noroi, gropi ca după bombardamente, să te fereşti de căruţe, cai, găini şi gâşte isterice, care-ţi sar pe capota maşinii gâgâind sălbatic. Strada se termină cu un cimitir. Ruinele mănăstirii se află lângă calea ferată Bucureşti-Craiova. Construită în stil neoclasic cu un plan arhitectonic deosebit, biserica îşi aşteaptă cuminte moartea. De fiecare dată când trece trenul, la nici 30 de metri de ea, zidurile gem de durere. Mai cade o cărămidă, se mai crapă un perete, mai fuge o speranță. Dinspre zidurile ei vine miros de coceni arşi şi de slănină prăjită deasupra focului. În jur, haite de câini ce sar la grumazul străinilor, stoluri de ciori, grase cât mieii.

Bude noi, cărămizi vechi…

Cu toate că acum e în agonie, monumentul a rezistat foarte mult şi sub forma de ruină. La cutremurul din 1977 turla s-a prăbuşit. Acum, cerul cade în pântecul mănăstirii împreună cu ciorile croncănitoare. În locul sfintelor picturi de pe pereţi, azi insultă privirea inscripţii vulgare. Unde ar fi trebuit să fie pictați ochii Mântuitorului sau sfântul Petru, cineva a râcâit vrednic: „Nina + Gore= F..t”. Din loc în loc se văd urme de gloanţe, iar zidurile sunt înnegrite de fum, semn că acolo a înnoptat cineva, cândva. De jur împrejur, iadul! În urmă cu un an de zile trebuia să faci echilibristică printre gunoaie ca să ajungi aici, din cartier. Săreai peste oase de cai morţi, vase sparte de WC-uri, cărămizi, sticle, PET-uri, oale, pachete goale de ţigări sau cutii de conserve. De-a lungul timpului, încurajaţi și de nepăsarea autorităţilor, unii locuitori din zonă s-au gândit gosposdăreşte că, decât să zacă nefolosite pe câmp în mizerie, mai bine îşi aduc cărămizile la ei în ogradă. Aşa că au strâns piatră cu piatră şi şi-au pavat curţile, şi-au dres pereţii găuriţi sau și-au ridicat bude noi, trainice! Că doar au cărămizi de la 1700, care îi pot feri de necazuri şi le vor aduce bunăstarea în familie. Acum, slavă Domnului, s-au oprit, pentru că mănăstirea a fost înconjurată cu un gard de sârmă. Să sperăm că acesta nu va dispărea peste noapte la fier vechi.

Între cer și pământ…

Seara, când soarele își trage pe el pătura de culcare, lângă biserică, dincolo de gardul de sârmă care o încojoară acum, poposeşte o căruţă hodorogită. Niște țigani caută fier vechi și orice se poate lua din gunoaie. Nu te poţi apropia de ei, sunt mulţi, au topoare şi le e frig. Proprietarii atelajului, trei bărbaţi şi o femeie, lovesc cu târnăcoape într-un rest de zid, ajuns nu se știe cum pe câmp, încarcă de zor cărămizi, scotocesc frenetic prin ciulini. Când căruţa e plină, oamenii dau să plece. Calul, simţind, parcă, în sufletului de animal că duce bucăţi furate dintr-o veche mănăstire, nu vrea nici jupuit de bici să o ia din loc. Se ridică pe picioarele de dinapoi şi trage un nechezat furios. Stăpânul îl altoieşte grabnic pe spinare: „Diee, boala dracului! Acu’ te găsişi?” Lovit crunt și speriat, calul o ia la goană prin mocirlă, gropi şi munţi de resturi. Căruţaşului nu-i vine să creadă! În goana lui nebunească, animalul dărâmă conţinutul căruţei şi apoi se opreşte, ca în filme, rânjnd ca o pedeapsă. Râde! Dar vine frigul, cade noaptea şi puradeii amărăşteanului tuciuriu n-au ce mânca, așa că, zdrelindu-şi unghiile până la sânge, ţiganii încarcă din nou cărămizile în căruţă şi pleacă înjurându-și calul cum le vine la gură.

Părintele Athanasie are nevoie de ajutor!

Din fericire, la Mănăstirea Chiajna s-au mutat astă-vară (2011) câțiva viețuitori de la Mănăstirea Radu Voda care au strâns gunoaiele, au făcut curățenie în zonă și s-au adăpostit într-o baracă. Până la demararea proiectului de începere a reconstrucției mănastirii au nevoie de ajutorul nostru: bani, cuie, materiale de construcție, lemne, saci de ciment. Oamenii cu suflet vin și încearcă să-i dea o mână de ajutor părintelui Athanasie la construirea unei mănăstiri mai mici. Au strâns cărămizi din dărâmăturile din jur, pentru dependințe, iar părintele speră să poată ridica și un paraclis. Orice ajutor e binevenit din partea oricui, pentru ca este multă treabă de făcut. Voluntarii sunt așteptați cu dragă inimă, oricând.

Dana Fodor MATEESCU

Comments

comments

Despre Dana Fodor

este o ziaristă absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, cu o experiență de 16 ani în presă. Și-a început activitatea ca reporter la Radio Uniplus, apoi la Radio 21. Ulterior a fost angajata și colaboratoarea mai multor cotidiene și reviste centrale. A publicat poezii în Ziua Literară şi a participat la câteva întâlniri pe această temă, în cadrul cenaclului Euridice. În anul 2006 jurnalista a primit, împreună cu soţul și colegul ei, Răzvan Mateescu, premiul „Învingători pentru România” la Gala Premiilor „Ursus” pentru Jurnalism. A publicat până acum patru cărți: două pentru copii, una cu reportaje și alta cu poezii.