Și-a vândut tabloul de cununie, ca să cumpere medicamente

Pe bulevardul Magheru, aproape de Universitate, plângea o bătrână. Trăgea după ea două papornițe grele, ca pietrele de moară. Nu o ajuta nimeni, nu o privea nimeni. La stopul de la Galeriile Orizont s-a oprit să se odihnească. Abia atunci am văzut-o mai bine. Să tot aibă vreo 75 de ani. Curat îmbrăcată, dar sărăcăcios. Un palton, la modă în anii 60, și o fustă în carouri. În picioare îi flencăneau ghete verzi, mai mari cu 3 numere. Pe cap purta o basma cam decolorată. M-am apropiat de ea și-am întrebat-o dacă se simte bine. A ridicat privirea albastră, cu un început de cataractă la ochiul drept, și a oftat din toți rărunchii: „Nu mi-e bine, dar ce să fac? Toată viața m-am descurcat singură și asta am să fac și acum.” A scos din traistă o bucată de pâine. O rupt-o cu sfințenie și a băgat o fărâmă în gură. Mi-a întins și mie. „Sunt tare amărâtă și supărată!, suspină bătrâna. Am un băiat de 35 de ani, om în puterea vârstei, care a dat în mintea copiilor. L-a părăsit nevasta, o nenorocită de i-a mâncat tinerețile, o neisprăvită, arde-o focul! Și el a luat-o razna. A-nnebunit, nimeni nu mi-l mai face bine. Pe unde n-am fost cu el! M-am dus și la balamuc și la spitalul de urgență. I-au dat tot felul de calmante, medicamente, siropuri, picături… Parcă mai rău se simte. Nici nu știe ce face, de trei ori a vrut să se sinucidă. L-am găsit odată cocoțat pe un scaun și cu o funie de gât. Mi s-au înmuiat picioarele. Ca fulgeru’ am sărit la el și i-am smuls-o, că al’fel…”

De un an de zile de când i s-a îmbolnăvit feciorul, bunicuța traversează Bucureștiul pe din două, din Obor până în Drumul Taberei. Pensia e prea mică, așa că a ajuns să-și vândă lucrurile din casă: tabloul de la cununie, o mașină de spălat Albalux și un boiler. Cu banii câștigați, bătrâna a luat medicamente pentru fiul ei. Medicul psihiatru i-a recomandat Zyprexa, un medicament foarte scump. „De o lună îi bag pe gât doctoria asta nouă, da` văd că mai rău îi este! Și-am vândut și tablou`! Ce-am mai plâns după el! Singura amintire! Tiii! Să fi văzut mata ce femeie frumoasă am fost eu! Fi-miu, cu mine seamănă, dar n-a avut noroc, sărmanu`! Bărbatu` care mi-a cumpărat tablou` a zis că are nevoie de el pentru un film. E de epocă, așa a spus! Cică îl agață pe un perete și filmează nu știu ce scenă…Am uitat cum îi zice filmului, mi-a dat omu` o carte de vizită, ca să mă duc la cinema să mă văd pe peliculă, dar am pierdut-o…”

Și vine autobuzul 368 în stație. Roțile scârțâie și bătrâna, amintindu-și de durerea ei, se pornește pe plâns. Trupul firav i se zguduie. Plasele se răstoarnă și din ele fug mere nebune, în toate direcțiile. Îmi vine miros de fierbinte și de leuștean „E ciorba, mea, maică! Pentru băiat..” Mă aplec să strâng merele. Un domn cu pălărie maro sare în ajutorul nostru. Băbuța continuă să se vaite: „O viață-ntreagă am muncit și acum cu ce m-am ales? Unde-s liniștea și pacea de care vorbește lumea? M-am chinuit să-mi cresc băiatul, așa cum m-am priceput, și vine o femeie zurlie și-și bate joc de el. Tot i-a luat din casă! Și copilul, că uitai să-ți spun că are și-o fetiță, un boboc de trandafir. Dusă a fost. Nu mai apuc eu s-o mai văd vreodată! Măcar să-i fi spus în ce film să mă caute când o fi mare…Na, că pierdui autobuzu`! Las` că vine altu`…”

Bunicuța se oprește un pic, ca să-și șteargă nasul. Ochii-i s-au mai limpezit. Se uită la ceas subțiindu-și privirea. „Aoleou, s-a făcut de trei. Tre’ să fug, m-așteaptă băiatu’, mai zice, ridicându-și de jos șacoșele. O privesc îndelung cum se îndepărtează spre următorul 368, cu mers liniștit, ca un cântec de leagăn. Se urcă opintindu-se, fără ajutor, și se așează cuminte la o fereastră. De la distanță pare o fetiță bătrână, sfâșâietor de tristă, pe care luminile Crăciunului n-o vor mai bucura niciodată…Pe locul unde a stat ea câteva clipe de vorbă cu mine a rămas o pată uleioasă de ciorbă, singurul semn că fusese acolo…(Dana Fodor Mateescu)