„Stai așa, stai așa, stai așa…!”

De fiecare dată când omul meu mă face să plâng, când îmi aruncă vorbe schizofrenice și infecte, care mă ustură ca un leucoplast smuls de pe o bubă fierbinte, îl urăsc cu patimă, l-aș bate cu pumnii (dacă nu m-ar durea tot pe mine!) l-aș călca în picioare, dar mai ales, l-aș face să sufere cumplit. Durerea lui ar fi bucuria mea! L-aș arde cu vorbe și l-aș prăji, la FOC mare, în untură de porc, că doar n-o să prăpădesc bunătate de ulei de măsline pe pielea lui needucată!!! Aaah! Ce bine e! Parcă-l și văd cum se zvârcolește!!!

De fiecare dată jur că voi încheia această relație absurdă…indiferent de urmări. Vine, apoi, o perioadă, când nu-i suport nici umbra! Nici glasul și nici gândurile care se agață de țoalele mele, de visele și speranțele mele, de pielea mea. Mă enervează și când respiră sau când se piaptănă! Și, dintr-o dată îl aud pe Andrei că spune: „Tatăl meu m-a învățat să scutur corcodușul prin metoda urșilor…(adică a zguduit bine trunchiul). În clipa în care rostește „Tatăl MEU”, serios, clar, posesiv și bărbătesc, cu buzele, cu limbuța, cu glăsciorul lui catifelat, mi se înmoaie proasta asta de inimă, că-mi vine s-o și înjur acum, că taaaaare mai e idioată și se emoționează la căcățișuri verbale! – și… trec peste măgăriile înghițite. Și iar îl iert. A câta oară? A 4.567-a oară….iert. Pentru că Andrei îl iubește. Și nu-i pot face rău LUI.

Dar nu uit, c-așa-i felul meu, semăn în partea ungurilor lui tata, țin minte totul…Și iar îmi fac planuri, și iar lupt și mă zbat. Zadarnic. Îmi vreau anii înapoi, unde-i pot găsi acum? Cine mi i-a luat? Nu mi i-a luat nimeni, ce tâmpită pot să fiu! S-au dus, așa cum se duc toate, spre pământul care suge.

Apoi, iar e scandal. Din nimic. Ba că mâncarea pe care o inventez eu e o porcărie, ba că am pus un pahar nu știu cum, și trebuia să fie pus ALTFEL, ba că am greșit un text, ba că n-am pus explicațiile foto sub un reportaj, ba că n-am justificat un text de pe blog, ba că îl pup în cur pe Andrei și… „Asta nu e educație, madam, să-i dai nas și să minți pentru el! O să te bată, când o să fie mare…! Are 4 ani, nu ar trebui să mai dormiți împreună…bla-bla-bla!” Și plâng atunci, ca un băiețoi de 12 ani, gras, cu vocea în schimbare și cu țâțe care dor. Plâng în hohote. Andrei mă vede: „Iar e scandal, Muchițo? De ce bâzâi ca o prostuță?” Ooof. Și iar uit, de parc-aș fi lovită de Alzheimer…Ne pupăm ca nebunii, îmi șterge lacrimile cu mânuțele alea scumpe cu care se juca mereu în uterul meu când era doar cât o telecomandă, și ne tavălim pe covorul pictat, tot de el, în verde. (Faza asta cu persanul o s-o povestesc mai încolo…o să vă placă!)

Azi am făcut curat în casă. M-am deșelat complet. Mă doare mijlocul de mor! Ăsta, da, fitness!!! Ce tracțiuni la bară, ce abdomene…!? Tremuram toată la sfârșit și eram fleașcă de transpirație. Plus geamurile. Aaaaaaaaaaaaaa!!! Degetele mele frumușele, unghiuțele…umflate, roșii, murdare de la ziare. În tot ăst timp, am stat cu pleoapa pe Andrei, care ba arunca jucării voluminoase de pe scări: Pooooc! Zdraaang! Buuuf!, de-mi ieșea inima înspăimântată pe gură, fugea nițel prin casă, apoi revenea. Din când în când, urlam mai tare ca aspiratorul: „Andreeeeeei! Potolește-te! Andreeei! Dă-te jos de pe scară! Lasă priza! Andreeei! Jos de pe geam! NU sparge televizorul! Nu mai umbla la apă! Andreeeei! Ce-ai în gură? Iar umbli cu foarfeca? Aoleeeu, ce caută furculița aia la tine???!!! Dacă vin la tine, te bat de-o să mă ții minte!!!”

Seara, sunt un bolovan. Adorm instantaneu. Și am un viiiis, pe cinste! Numai eu mă pot distra așa în somn! Se făcea că alergam după un tren, plină de bagaje, bocceluțe, papornițe și pungulițe, care tot îmi cădeau. Mă opream să le strâng și-mi picau altele. Evident că am pierdut trenul, dar, după câteva clipe, m-am pomenit că mă urmărea el pe mine și zicea: „Stai așa, stai așa, stai așa…în ritmul roților. Fugeam fugeam și râdeam în hohote: „Al dracu tren! Vorbește, și-și bate joc de mine! Las că scriu eu un text despre el…” Și l-am scris. (Dana Fodor Mateescu)