Aurelia Suzana a împlinit de curând 38 de ani şi crede despre ea că e o femeie specială, cu „sentimente colosal de abstracte”. Vrea să ajungă pe cele mai înalte culmi ale societății și să devină o doamnă, iar pentru asta se pregătește din greu.
Puterea exemplului
În opinia ei, acest lucru este echivalent cu o maşină second-hand parcată lângă cişmeaua din curte, un drum până în Germania, lanţuri de aur multe la gât și bani. Ca să facă rost de ei pentru marea călătorie îşi vinde trupul. Primeşte în schimb produse alimentare, celulare de firmă sau cosmetice. Apoi le vinde şi e fericită. Ideea i-a venit într-o seară de martie când stătea la o bere cu un potenţial client. A fost marcată de un incident care i-a demonstrat încă o dată că femeile au forţă şi calităţi. Şocul a lovit-o repede. S-a întâmplat în urmă cu vreo 12 ani, lângă stadionul Ghencea, unde erau aşezate ca-ntr-o vitrină, două cârciumi muncitoreşti. Îmbulzeală mare. Oamenii terminaseră lucrul şi se odihneau cu o halbă de bere rece în faţă. Pe stradă, la doi paşi de ei, tineri şi bătrâni păreau agăţaţi de refugiu. Aşteptau tramvaiul. Fiecare ducea câte ceva în mână: plase încărcate, pachete, borcane, un buchet de flori sau tot felul de dispozitive casnice, ce la prima vedere par de nefolosit. Era o linişte aparentă. Miroasea a mici şi a grătar încins. Deodată, în plin zgomot al străzii s-au auzit nişte frâne de maşină. Ca-n filme. O Dacie 1300, albă, s-a izbit violent de trotuar. La volan, o muiere, cam la vreo 45 de ani, barosană şi cu părul pe bigudiuri. Forţa întruchipată. Un colos cu țâțe! A ieșit din autoturism trântind portiera, gata s-o facă țăndări, de parcă ar fi fost de jucărie. Avea o mână cât capacul de la oala cu sarmale a bunicii. Să te tot fereşti de ea! Era un model de om și de hotărâre! Siderată de aşa apariţie, Aurelia şi-a zis în sinea ei că dacă va deveni o adevărată doamnă, ca cea de faţă vrea să fie şi va lupta pentru asta. Atacatoarea răcnea ca o fiară: „Unde eşti Cornele, lua-te-ar moartea?! Ne-a tăiat ăia cablu’ că nu l-ai plătit. Unde mai văd eu serialu`, băăă, idiotule?” Cornel, bietul, abia se vedea la o masă, mai ferită. Lingea şi el o bere, cu frică. Singur. Slaaaab, amărât, îmbrăcat prost, n-ai fi dat doi bani pe el. Cotoroanţa l-a ginit rapid şi, ca o furtună, s-a repezit spre el cu pumnii. Au început chirăielile. Sângele sărea în halbe. Bărbatul a fost bătut măr, târât în mașină de consoartă și gata. Totul a revenit la normal. Aurelia era mută de admiraţie…
Femeia „deci”
Când a ajuns acasă, femeia s-a tot gândit cum să îmbine forţa cu înţelepciunea, Germania cu vizele, prostituţia cu evoluţia, banii şi chitanţele fiscale. A făcut tot felul de calcule. I-a dat cu virgulă şi poate cu radical din pi pe 2, numai ea știe. La sfârșit, a adormit epuizată, cu gura căscată. Dimineaţa perna era udă… Aurelia s-a născut la marginea Bucureştiului, într-o familie cu zece copii. Ai ei au fost săraci întotdeauna. Două cămăruţe şi buda afară, în curte. Frumuşică, albă la faţă şi cu nasul pe sus, Aurelia a dorit de mică să fie în centrul atenţiei. Voia să ajungă undeva pe scara socială, de unde să poată scuipa seminţe în capul ălora de au înjurat-o când era mică și amărâtă. A dus-o greu și nu prea i-a plăcut cartea. Abia a târât liceul, la seral. Totuși, în toţi aceşti ani, femeia a învăţat să scrie frumos, rareori corect din punct de vedere gramatical, dar ce conta? Literele ca niște ghiocei, aplecați spre dreapta, (cum a văzut ea la un film), se înșirau aiurea, fără sens, pe caietele ei. Era înnebunită după „espresiile speciale”. Cum auzea la cineva un cuvânt pe care nu-l înţelegea, dar îi plăcea cum sună, îl nota rapid într-un carnet. Apoi, ca să se dea șmecheră în cartier, îl folosea când simțea ea de cuviință. Deseori greşit! Era turbată dacă nu utiliza conjuncția „deci”. Nu se simțea bine, avea amețeli, sufocări, îi cădea părul, și ce păr frumos aveaaa, Tiiii! Aurelia respira cu „deci” în față, dacă mă puteți înțelege…Adică înainte să tragă aer în plămâni zicea: „Deci!” Înainte să caște, atunci când îi era somn, trăgea și-un „deci”. Strănuta? „deci!” Când răspunde la telefon auzeai: „Deci, da? Alo?” Mare bucurie a fost pe familia ei când fata a venit îmbujorată, cu diploma de bac împăturită-n patru şi vârâtă la sutien. „Deci, dă azi sunt intelectuală, bre, mămică!, a râs Aurelia, dându-se huţa la streaşina casei. Să nu vă mai prind că vorbiţi trivial în fața mea. Deci, gata!” Vecinii o porecliseră scurt: „Deci”.
„Deci soarta îmi e potrivnică şi contravictorie”
Și ai ei ajunseseră să vorbească tot așa. „Deci” era molipistor ca râia, ca păduchii. Se înjurau între ei, cu „deci” înainte, strigau prin curte: Deci, Vasileee, vino mă și adu-mi deci sapa aia odată!” Au urmat apoi vremuri grele pentru domnişoara Aurelia Suzana. A fost vânzătoare la alimentara o perioadă. Nu i-a plăcut. Prea muncea de-i săreau capacele. Frântă ajungea acasă, de-o uda mă-sa cu apă pe faţă ca să-şi revină. N-avea prieteni. O găseau ciudată şi încrezută. Nu înţelegeau de ce vorbeşte cu nişte cuvinte pe care ei nu le pricepeau. Un timp a vândut covrigi la Matache, chiar în piaţă. Nici aici n-a stat. „Deci, îmi risipeam, atât sănătatea, care devenise din ce în ce mai precară, deci şi nervii psihici, se plânge Aurelia. Bărbaţii vulgari mă agresau verbal şi din priviri. Deci, execrabil şi intolerabil pentru o femeie ca mine.” A lăsat dracului covrigii şi s-a făcut agent imobiliar. N-a ținut nici asta. După trei luni, s-a trezit că vinde şosete în Prisma. Nici aici n-a stat, că a prins-o patronul furând. Apoi s-a măritat cu un bărbat înstărit. Visa să devină proprietara unei vile din centrul Bucureștiului. A luat o mare ţeapă şi de data asta. Chiar dacă i-a făcut plocon bărbatului un copil. A divorţat până la urmă şi a rămas cu ţoalele în stradă, bătând melancolic din buze și zicând: „deci de ce?”. N-a suferit prea mult și a luat-o de la capăt, pentru că ea era o luptătoare ca și muierea aia care și-a caftit bărbatul… „Deci, soarta îmi e potrivnică şi contravictorie. Nu mă voi lăsa pradă deznădejdii, că sunt în zodia scorpionului. Mă lupt până la ultima picătură de sânge din nas, ca să devin o doamnă şi copilu’ meu să aibă o casă.”
O muiere face carieră
În prezent, Aurelia nu lucrează nicăieri, dar aşteaptă să plece în Germania „la lucru, deci ca menajeră”. Într-o zi, în timp ce ameţea bezmetică prin Bucureşti, s-a întâlnit cu o fostă colegă de liceu. Abia de a recunoscut-o. Mare patroană de crâșmă, e drept, undeva la ieșirea din cartierul Rahova. Mâncau amândouă din acelaşi pacheţel şi acum aia are merţan la scară, iar Aurelia merge cu autobuzul. Albastră de invidie a întrebat-o care este secretul succesului. Patroana, femeie dintr-o bucată, a dus mâna iute la organul sexual. „Foloseşte-ţi creierul”, i-a spus enigmatic. Apoi i-a povestit. A început simplu, cu un anunţ în ziar. Oferea clienţilor momente de neuitat, presărate cu masaj și sex frenetic. Un barosan italian s-a amorezat de ea şi uite-o acum, na! Aurelia a băgat la cap şi a procedat identic. La sfârşitul anunţului, ca să se simtă amprenta intelectuală, a adăugat: „Discret şi deci cu garanţii morale”. Clienţii au început să pice. La ea acasă, unde stă cu chirie, curge apa pe pereţi. Frig, miros de mucegai şi de cărbune. La oglindă a pus aşa, de fentă, o carte despre viaţa lui Chopin, pe care a mătrăşit-o de la fostul soţ, mare iubitor de muzică. Să nu zică ăia că e necitită…Copilul era la părinţi ei. Sexy, dichisită, parfumată bine la subraţ, atrăgea ca un magnet. A băgat la început nişte preţuri, de i-a luat durerea de cap pe muşterii. 1 milion sex normal, 800 pentru sex oral şi 2 milioane prin alte părți.
„Deci plec la Frankfurt”
O babă din vecini, isteață și hârșită-n toate, a mirosit-o cu ce se ocupă și a învăţat-o: „Fă! dă ce heşti tâmpită, că te văz fată frumoasă? Dacă cleenţii n-are bani, cere-le alemente, bijuterii şî celulare, că mori dă foame, fă!” A ascultat Aurelia. Şi-a tras şi un protector, unu care e bodyguard la o casă de schimb valutar. Bică îl cheamă şi nu ştie multe. O dată dă cu pumnul. Afacerea a început să dea roade. Dacă unui client nu-i convine tariful, are de ales: brăţara, celularul sau un salam de Sibiu făcut la Sinaia, nu la Călărași! Frigiderul „intelectualei” s-a umplut cu de toate, degetele de la mâini cu ghiulane, la fel şi buzunarele. Acum are vreo 12 celulare de firmă, care abia aşteaptă să fie decodificate şi însurate, aur să-şi pună şi-n cap, un laptop fără litera Ţ , de la un italian beat, haine de blană, un întreg arsenal de cosmetice şi parfumuri. „Am trăit deci, şi momente dramatice, mărturiseşte Aurelia. A venit unu’ la mine şi n-a vrut deloc să-mi plătească, după ce, la început, a zis că are bani. Deci, l-am obligat să arate paporniţa. L-am chemat şi pe Bică. A înlemnit ăla! Mi-a lăsat deci plasa şi dus a fost, cu brăcinarii în vine. În sacoşă erea cinşpe ouă, dintre care două făcute chisăliţă, o pâine tare ca fieru’ şi o bucată de parizer. Deci noaptea aia am plâns…”
În momentul de faţă, femeia se descurcă binişor şi toată lumea e fericită. Primeşte ajutor de şomaj, pensie alimentară pentru copil, plus ce îi iese în urma sexului cu „ deci garanţii morale”. Vrea să se mute într-o altă casă, dar când va veni din Germania cu bani mulți. „Deci v-arăt io, mă! O s-ajung cineva. Deci plec la Frankfurt. M-aşteaptă acolo naşi-mea, Tița, că i-am scris joi…” (Dana Fodor Mateescu)
bine scris, mai fumeie!