NU TULBURAȚI LUMEA UMBRELOR! Blestemul craniilor sfărâmate

În ziua de 20 februarie a anului 1930, în pădurea din vecinătatea satului Bisoca, județul Buzău, s-a petrecut un adevărat măcel, care a îngrozit o lume întreagă. Un bărbat și […]

În ziua de 20 februarie a anului 1930, în pădurea din vecinătatea satului Bisoca, județul Buzău, s-a petrecut un adevărat măcel, care a îngrozit o lume întreagă. Un bărbat și trei copii au fost atacați de hoți, în timp ce se întorceau, noaptea, spre casă. Tâlharii nu s-au mulțumit cu simplul jaf, ci pur și simplu i-au decapitat pe cei patru. Trupurile victimelor au fost găsite în urmă cu două decenii, întâmplător în urma unor lucrări la drumul comunal, iar despre capete, cineva auzise la cârciuma din comună, că ar fi îngropate la zece kilometri spre sud în primul deal „cum te uiți de pe munte”.

Luna era „mușcată” de nori în formă de gheare

Căutările n-au dat nici un rezultat, însă până la sfârșitul zilelor, mama și soția îndurerată, rămasă văduvă, i-au blestemat pe cei care le făcuseră atâta rău. Astăzi, pe locul în care se spunea că ar fi îngropate capetele celor patru, se află gospodăria unui cetățean pe nume Stelian Tacu. Omul a muncit o viață întreagă pentru

Luna părea cuprinsă de gheare...

ca să nu-i lipsească nimic la bătrânețe. După 59 de ani de la tragedia petrecută în acest loc, aproape nimeni nu-și mai amintea de cumplita întâmplare, când într-o seară, tot de februarie, în comuna Sărulești, din vecinătate, avea să se producă un fenomen poltergist de amploare. Patru zile în șir, sătenii au trăit un coșmar colectiv. Totul a început cu urletele disperate ale câinilor ce săreau să rupă lanțurile. Pe cer, oamenii au văzut cum luna era „mușcată” de nori negri în formă de… gheare. În scheunatul câinilor se deslușeau voci tânguitoare, implorând milă. Din senin, s-a pornit o furtună, ca o luptă pe viață și pe moarte. Din când și când, se auzeau zgomotele unor pași de uriaș, ce se apropiau sau se îndepărtau. La scurt timp, satul a fost cufundat într-o beznă adâncă, în care numai vocile venite de nicăieri se mai auzeau. Ele au mai persistat un timp, apoi s-au stins. Oamenii s-au adunat pe la porți și și-au făcut semnul crucii. Trei familii care locuiau în apropierea apei au fost cele mai afectate.

Patru cranii ies din pământ…

Pe 20 februarie 1995, furia dezlănțuită a blestemului avea să-i lovească din nou pe locuitorii comunei Sărulești. În seara acelei zile, Stelian Tacu trebăluia ceva prin curte. Se împrimăvărase și omul voia să-și construiască un puț. Era puțin abătut, deoarece cu o seară în urmă avusese un coșmar. În vis îi apăruse o apă tulbure și murdară, din care se ridicau patru diavoli. Îl înconjuraseră și aveau gheare oribile și amenințătoare. În timp ce săpa, gospodarul se gândea că ghearele monștrilor din vis semănau cu norii acelei amieze. După ce a săpat vreo cinci metri adâncime, vârful târnăcopului a lovit ceva tare. A mai dat de câteva ori și…ce să vezi? Era un craniu. „Cine știe ce cimitir o fi fost p-aici!?” – și-a zis omul și a săpat mai departe. Apoi, la câțiva pași de primul, a mai descoperit încă trei. Le-a scos pe toate și le-a așezat lângă zidul casei, privindu-le îndelung orbitele goale. Dintr-odată, a auzit un glas care îi poruncea: „Zdrobește-le! Fă-le praf!” Nea Stelică, era ca și hipnotizat.

Apoi și-a amintit brusc de coșmarul pe care-l avusese noaptea și de cei patru diavoli. Fără să mai stea pe gânduri, a pus mâna pe târnăcop și a făcut zob craniile descoperite. Nici el nu știa bine de ce, ce îl apucase din senin…?

Ploaia de bolovani

Craniile nu ar fi trebuit distruse

N-a fost bine. Îl mustra conștiința, dar nu mai putea să facă nimic acum. Cu sufletul greu, pe la șapte seara, ostenit și îngândurat, nea Stelică a intrat în casă. A pornit televizorul, ca să vadă știrile. Dar n-a reușit, pentru că afară se porniseră toți câinii din comună să latre. Era o larmă de nedescris, care acoperea sonorul. Apoi, tabla acoperișului a început să pârâie, ca și cum ar fi fost lovită de bolovani. „Să știi că se răzbună capetele de mort!, a gândit bătrânul și a simțit cum îi îngheață sângele în vene. „Nu trebuia să le fărâm! Păcătosul de mine!” Disperat, nea Stelică a ieșit repede să vadă ce se întâmplă. Era întuneric și pustiu. Dar pe casa lui cădeau bolovani albicioși, mari cât palma. „Ce să fie drăcovenia asta?” Pietrele i se opreau la picioare. Nici una nu îl atingea. Uitându-se de jur-împrejur, omul a observat că bolovanii cădeau și peste celelalte gospodării și pe drum. Ploaia de cataroaie a durat exact o oră, iar neobișnuitul fenomen avea să se repete între aceleași ore, timp de patru zile. Pe măsură ce cădeau din cer pietrele, câinii urlau ca turbații. Toți cei prezenți au fost convinși că acesta este sfârșitul lumii. Vasile Cimpoiașu, primarul de atunci al comunei, a avut ideea să ducă mai multe pietre la un laborator, pentru analiză. Dar nimeni n-a putut să-i ofere o explicație exactă despre acel fenomen ciudat, iar bolovanii erau cât se poate de obișnuiți.

Popa Spirică ține o slujbă și cataroaiele se opresc

Astăzi, pe dealurile din vecinătatea comunei Sărulești e liniște și pace. Nimic nu mai amintește de evenimentele din urmă cu două decenii...

Cele povestite de Stelian Tacu au fost confirmate și de alți săteni, printre care: Uglavie Silviu, Cioc Dragomir, Maria și Anton Bâtlan. Unii dintre ei, luau pietrele cu roaba și le vărsau în râu, crezând că astfel satul lor va scăpa de „blestem”. Sătenii din Sărulești au anunțat și Poliția. A doua zi, primarul, împreună cu doi polițiști și cu directorul școlii, profesorul Matei Prahoveanu au început cercetarea fenomenului, care i-a înspăimântat atât de tare. Nu au descoperit absolut nimic nelalocul lui. A patra zi, pe 24 februarie, oamenii și-au amintit de puterea lui Dumnezeu și l-au chemat pe preotul Iordache Spirică, să țină o slujbă. Curtea lui Stelian Tacu s-a dovedit neîncăpătoare. Sătenii au cântat și s-au rugat. În seara aceea, ghearele norilor n-au mai mușcat din lună, iar câinii au tăcut. A urmat o noapte senină. Niciun bolovan n-a mai tulburat liniștea din Sărulești. Blestemul murise, diavolii fuseseră alungați. (Răzvan Mateescu)

Comments

comments

Despre Razvan Mateescu

este autorul a peste 1000 de reportaje publicate pe parcursul a două decenii în presa scrisă, în cele mai importante cotidiene centrale. A colaborat la mai multe publicații bucureștene cu articole pe teme de credință, societate, turism, oameni deosebiți. În anul 2006 jurnalistul a primit, împreună cu soţia lui, Dana Fodor, premiul pentru Faptul Divers Pozitiv.