Povestea jafului de la Muzeul Brukenthal

Muzeul Brukenthal din Sibiu - vedere generală

În primăvara anului 1968 la Muzeul Brukenthal din Sibiu a avut loc cel mai mare furt din patrimoniu naţional: 8 tablouri, capodopere ale artei universale semnate de pictori renumiţi printre care „Ecce Homo” de Tizian , „Moartea Cleopatrei” de Anton Van Dyck și „Portret de bărbat” de Cristoph Amberger. Valoarea prejudiciului se ridica la peste 25 milioane de dolari.

Colonelul Ceacanica intră în acţiune

Intrarea în Muzeul Brukenthal

În primul rând, cazul prezenta un mare coeficent de dificultate, deoarece, în România, nu existau până la acea dată, spărgători specializaţi în sustragerea obiectelor de artă. În al doilea rând, lipsea o „piaţă de desfacere” a unor asemenea valori. De obicei, icoanele sau obiectele de cult furate erau scoase din ţară în mod clandestin şi vândute în Occident pe bani grei. Nu exista legea ocrotirii patrimoniului naţional cultural, ea fiind emisă abia în 1973. Cazul a fost sesizat poliţiei din Sibiu şi raportat imediat Inspectoratului General al Miliţiei. S-a constituit o echipă operativă condusă de vestitul colonel Dumitru Ceacanica. Din acest colectiv făceau parte ofiţeri de la Direcţia Judiciară, Tudor Stănică, Gică Preda, Manon Florescu, Nicolae Chiţescu, Ştefan Jora şi Traian Tandin. După cercetări, la locul faptei au fost descoperite o sumedenie de amprente digitale care nu prea i-au ajutat pe anchetatori, întrucât prin muzeu circula multă lume. S-a folosit şi un câine poliţist care a depistat o urmă, dar în imediata apropiere a muzeului a pierdut-o, ceea ce a dus la concluzia că autorii furtului s-au urcat într-un autoturism. În urma datelor obţinute privind modul de operare s-a concluzionat că autorii nu erau români. Ipoteza avea să se confirme însă mult mai târziu.

Ancheta a continuat până în 1972, dar fără rezultate

A fost luată în calcul şi ipoteza că furtul ar fi putut fi comandat de moştenitorii baronului Brukenthal, ctitorul şi fondatorul muzeului. Întrucât la acea dată, România nu era membră a Interpol (abia în 1973 a devenit) în acest caz, ofiţerii au întâmpinat mari greutăţi în colaborarea cu poliţiile unor ţări din Occident, mai ales că atunci ne situam după „Cortina de Fier”. Răspunsurile la solicitări veneau cu întârziere, iar datele despre suspecţi erau sumare şi lipsite de interes operativ. Traian Tandin, unul dintre ofiţerii participanţi la operaţiune îşi aminteşte: „Trebuie să recunosc faptul că, după un timp, s-a diminuat şi entuziasmul ofiţerilor din colectiv. Era şi normal, deoarece după un asemenea volum de muncă nu se întrevedea nici o perspectivă reală de identificare a autorilor. Nici de la Interpol nu aveam semnale că vreun tablou dintre cele furate să fi apărut pe la expoziţii sau licitaţii. Pe vremea aceea, în principalele ţări occidentale exista o lege care stipula faptul că orice persoană care dobândeşte un obiect de artă, mai ales picturi, după cinci ani nu mai poate fi trasă la răspundere, avea voie să-l expună ori să-l vândă, indiferent prin ce modalitate l-a obţinut. Ancheta a continuat până în 1972, dar fără rezultate”.

Trebuia găsit un ţap ispăşitor

Abia în 1973, după ce ţara noastră a aderat la Interpol, anchetatorii au primit semnale că două dintre tablourile furate de la Brukenthal s-au găsit.

Profesorul Theodor Ionescu, văzut de Maxy cu 5 ani înainte de a fi întemnițat
Ecce Homo, capodopera lui Tizian, furata României

Unul la New York şi altul în Israel. Autorităţile române de dinainte de 1989 au făcut numeroase demersuri pentru recuperarea acestora, dar fără rezultat. Pe de altă parte, în 1971 a fost arestat singurul suspect care cunoştea adevărata valoare a pânzelor: muzeograful Theodor Ionescu de la Brukenthal. Era o eroare judiciară, cauzată de presiunile de „sus”, pentru a găsi neapărat un ţap ispăşitor. Însă profesorul Ionescu, mare cercetător de artă, decorat cu Ordinul Muncii clasa III, a declarat organelor de miliţie că furtul a fost comis de doi indivizi care au rămas ascunşi în muzeu după ora de închidere. În absenţa oricărui sistem electronic de alarmă, aceştia au acţionat pe îndelete, după care au fugit pe fereastra de la etajul 1. Cu toate acestea, cercetătorul a făcut închisoare 6 ani, sub acuzaţia de luare de mită, în urma mărturiei mincinoase a unor colecţionari care au vândut tablouri muzeului. Faptul că acesta avea relaţii la muzeele din străinătate, a atârnat foarte greu în lipsa unor dovezi concrete.

Grecul e de vină!

De abia pe 12 iunie 1998, poliţiştii români au fost anunţaţi de ambasada României la Washington că au fost recuperate 4 din cele 8 picturi, care au fost returnate muzeului din Sibiu. Apoi, în octombrie 1998, au dispărut 6 tablouri de mare valoare din Muzeul de

Portret de bărbat, opera lui Amberger

Arte Frumoase din Budapesta. Modul de operare era asemănător cu cel din muzeul românesc. Indivizii au rămas în clădire după ora închiderii şi au folosit mănuşi. Poliţiştii maghiari au acţionat rapid, reuşind identificarea infractorilor: un grup de hoţi italieni. Printre aceştia se afla şi un oarecare Ciro, care a recunoscut că a acţionat şi la Sibiu, în urmă cu 30 de ani. Tablourile călătoriseră la Viena, Bucureşti şi Atena, duse de un cunoscut om de afaceri grec, Miscalaides, care făcea afaceri cu tractoare româneşti. Pentru prinderea infractorilor, anchetatorii români au colaborat perfect cu autorităţile maghiare.

Dana Fodor și Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre Dana Fodor

este o ziaristă absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, cu o experiență de 16 ani în presă. Și-a început activitatea ca reporter la Radio Uniplus, apoi la Radio 21. Ulterior a fost angajata și colaboratoarea mai multor cotidiene și reviste centrale. A publicat poezii în Ziua Literară şi a participat la câteva întâlniri pe această temă, în cadrul cenaclului Euridice. În anul 2006 jurnalista a primit, împreună cu soţul și colegul ei, Răzvan Mateescu, premiul „Învingători pentru România” la Gala Premiilor „Ursus” pentru Jurnalism. A publicat până acum patru cărți: două pentru copii, una cu reportaje și alta cu poezii.