Misterele cimitirului Bellu

Dacă despre București se spune că este Capitala cu cele mai puține statui din Europa, parcă tot acest neajuns este completat de cimitirul Bellu, Pantheonul Național al României, întins pe […]

Dacă despre București se spune că este Capitala cu cele mai puține statui din Europa, parcă tot acest neajuns este completat de cimitirul Bellu, Pantheonul Național al României, întins pe nu mai puțin de 28 de hectare, ce reunește o adevărată colecție de artă.

”Nu e voie!”

La mormântul lui Eminescu florile nu se ofilesc niciodată

De cum pășești, dincolo de porțile maiestuoase ale cimitirului Șerban Vodă, ai sentimentul straniu că vii la cineva drag, chiar dacă nu e așa. De-o parte și de alta a aleilor răcoroase, monumentele funerare, unele dintre ele de o valoare inestimabilă, își deapănă povestea. Aici și-au pus amprenta cei mai mari sculptori pe care i-a cunoscut România: Karl, Carol și Ferderic Stork, Oscar Han, Ion Mincu, Dimitrie Paciurea, Milita Petrașcu, Emil von Becker, Ion Georgescu, Ion Jalea, Corneliu Medrea, Constantin Baraschi, Raffaello Romanelli.La 1831, legiuitorii bucureșteni hotărau desființarea cimitirelor parohiale de pe lângă biserici și înființarea unor cimitire care să fie situate în afara orașului. Unul dintre acestea era pe ulița Șerban Vodă, acolo unde se afla, pe atunci, o grădină mare, aparținând baronului Barbu Bellu (1825 – 1900), ministrul cultelor și Justiției. Lucrările de amenajare au început la 26 noiembrie 1852. Arhitectul Alexandru Orăscu întocmește planurile pentru ridicarea capelei pe locul unde fusese cândva biserica lui Bellu cel Batrân (1799-1853). Interiorul era realizat de pictorul Lecca. Cimitirul începe să funcționeze legal în septembrie 1858. C. A. Rosetti, inițiatorul organizarii Cimitirului Bellu, este primul concesionar pe care îl putem găsi în Arhiva Cimitirelor. În noiembrie 1859 cumpără un loc de veci aici, pentru fiica sa, Elena. Din anul 1862 Cimitirul Bellu trece sub aripa Municipalității bucureștene, așa că, în momentul în care vechea capela se dărâma, primarul Emil Pache Protopopescu ridică una nouă, ce va fi clădită în stilul catedralei din Karlsbad. Ea este pictată la început de Mihail Popp, iar mai tarziu repictata de Dimitrie Belisarie și Arthur Verona. Catapeteasma a fost sculptată în lemn de Anghel Dima. Boierii înstăriți au început atunci să-și mute rămășițele strămoșești în cimitirul de aici. Sunt menționate familiile Cantacuzino-Râfoveanu (1863), Scarlat Rosetti (1865), Văcărescu, Ghica, Florescu, Filitti, Mihăilescu, Slătineanu, Câmpineanu etc. Cimitirul Bellu avea 17 hectare în 1859, iar în prezent măsoară 28 de hectare. Ar putea deveni un fascinant obiectiv turistic, numai că aici, nu se știe din ce motive, filmatul și fotografiatul sunt strict interzise. Să te ferească sfântul să scoți vreodată camera foto și să fii văzut! Vei fi înconjurat, pe dată, de gardienii devotați (cui?) care te percheziționează rapid, ca pe un infractor ordinar. ”Nu e voie!” Doar atâtea cuvinte au la ei. Și dacă vrei să pricepi, bine, dacă nu…

Eminescu are zilnic lumânări aprinse la mormânt

În cimitir se află cele mai importante lucrări funerare ale marelui arhitect Ion Mincu (1853-1912). Amintim de mausoleul Ghica, apoi de cel al Cantacuzinilor. Urmează capelele Christian Tell, Pache Protopopescu, Antonescu si Lahovary (distruse si jefuite, din păcate, în perioada 1990-1995). O plimbare printre mormintele vechi e o lecție de istorie. Primăvara, toate cavourile se îmbracă în flori. Trec pe lângă „poetul rozelor“, Macedonski, apoi pe lângă P. Ispirescu. Se ivește de după cruci și cavoul Văcăreștilor. Poeta Elena Văcărescu, chiar dacă trăia la Paris, era o mare iubitoare a românilor. A murit în anul 1947, iar în 1959 rămășițele ei pământești au fost aduse în țară și îngropate la Bellu. Pe aleea scriitorilor, la umbra teiului, odihnește Eminescu. Întotdeauna are flori și lumânări aprinse pe mormânt. Alături îi stau confrații Coșbuc, Caragiale, Iorga, Sadoveanu, Labiș, Nichita, Marin Preda. Îți vine să calci ușor, să nu-i trezești din somn, să nu-i deranjezi. Rar, se mai aude în depărtare un bocet de femeie sau o pasăre tipând a pustiu. Dacă te oprești și iei loc pe băncuța de lângă morminte, parcă îi și auzi pe poeți, șoșotind de sub pătura de flori: „Tiii! Ce s-a mai schimbat Bucureștiul și oamenii lui!“.

Monumentul durerii

La cavoul familiei Poroineanu vine multă lume curioasă. Monumentul funerar reprezintă o tânără femeie moartă, întinsă pe spate, într-un pat. În genunchi, plânge, pentru veșnicie, un bărbat cu barbă. Ansamblul transmite atâta durere încât ai impresia că auzi tânguirea iubitului, aievea.

Monumentul Durerii din cimitirul Belu

Povestea celor doi îndrăgostiți este cutremuratoare. Când erau foarte mici au fost despărțiți. Băiatul a rămas în țară, iar fata a plecat la Paris. Nu li s-a spus niciodată că sunt frați. A trecut timpul și tânarul a plecat, la rândul lui, în Franța, la studii. Acolo, însă a întâlnit marea iubire, o femeie de o frumusețe răpitoare, cum nu mai văzuse. S-au căsatorit imediat și au trăit clipe de fericire nebună. Totul a durat, pană când, revenind în țară, au aflat, prin nu se știe ce împrejurare, că sunt… frați buni. Oroarea, disperarea și durerea i-au făcut pe cei doi amorezi nefericiți să-și pună capăt zilelor. În urma lor a rămas povestea și monumentul din marmură neagră, ridicat de artistul Raffaello Romanelli.

Misterul doamnei cu umbrelă

Doamna cu umbrelă pare și astăzi vie

O altă dramă ”depusă” la Bellu, despre care candelaresele vorbesc în șoaptă și azi, nu se știe de ce, e cea a „Femeii cu umbrela“, pe numele ei adevărat, Katalina Boschott. Poveștile despre această tragedie romantică sunt incredibile. Unii spun că, un bucureștean foarte bogat și însurat s-a îndrăgostit nebunește de o fată frumoasă, pe care a luat-o ca guvernantă pentru copiii lui. Soția, geloasa, a vrut să scape de ea, punându-i otravă în mâncare și ucigând-o. Răpus de durere, bărbatul a înmormântat-o undeva pe aleile din față, aproape de cavoul familiei, si a dat ordin maestrului Romanelli s-o sculpteze în mărime naturală. Intervine din nou sotia, care poruncește să fie scoasă de acolo și mutată tocmai în fundul cimitirului, să n-o vadă nimeni. Mai exista și o alta variantă a poveștii. Cică frumoasa femeie, amanta bogătașului, a fost operată greșit de un medic incompetent. Ultimele cuvinte ale ei înainte de moarte ar fi fost: „Cet animal de médecin m’a tuée!“ (Animalul asta de doctor m-a ucis!), cuvinte care au și fost încrustate cu litere de aur pe monumentul din granit roșu. Din păcate ele nu s-au păstrat, până azi, fiind furate de țigani. Doar urmele lor se mai văd…

Statuia Aviatorilor are o „soră” în Bellu

Pantheon Național de o inestimabilă valoare, Cimitirul Bellu din București are cu ce se mândri și acum, după atâția ani de la înființare: monumentul Iuliei Hasdeu, considerat unicat mondial, construit de Ion Georgescu, conform indicațiilor precise date de B. P. Hasdeu, statuia ridicată de sculptorul Oscar Spathe, pe mormântul părintelui ziaristicii românești, Constantin Mille (1861-1927), monumentul din bronz, realizat de Lidia Kotzebue, autoarea monumentului Aviației de la șosea, cele patru statui ale evangheliștilor Luca, Marcu, Matei și Ioan, aflate în laturile exterioare ale cavoului fraților Gheorghieff, înălțate de sculptorul Frederic Storck, și multe, multe altele, de o rară frumusețe. Sunt multe nume celebre înscrise pe cruci: Nicolae C. Paulescu, Victor Ion Popa, St. O Iosif, cu fetița lui Corina, Ion Barbu (Dan Barbilian), Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Panait Istrati etc.

„Statuia aviatorilor” din Belu

Toți aceștia ne-au luminat cu scrierile lor și așteaptă acum, poate, să le aprindem o lumânare sau să le punem o floare la căpătâi. Iată crucea Mariei Tănase, iată mormântul lui Birlic, care ne amintește de expresia uimită și mobilă a feței lui. Urmează cavoul lui Constantin Tănase. Maestrul Iozefini se odihnește lângă fragila Anda Călugăreanu. Nea Mărin- Amza Pellea- e și el în apropiere, cu glumele lui, cu bucuria și inimia lui mare care încă încălzește pământul…

Dana și Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre Dana Fodor

este o ziaristă absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, cu o experiență de 16 ani în presă. Și-a început activitatea ca reporter la Radio Uniplus, apoi la Radio 21. Ulterior a fost angajata și colaboratoarea mai multor cotidiene și reviste centrale. A publicat poezii în Ziua Literară şi a participat la câteva întâlniri pe această temă, în cadrul cenaclului Euridice. În anul 2006 jurnalista a primit, împreună cu soţul și colegul ei, Răzvan Mateescu, premiul „Învingători pentru România” la Gala Premiilor „Ursus” pentru Jurnalism. A publicat până acum patru cărți: două pentru copii, una cu reportaje și alta cu poezii.