![Dacă despre București se spune că este Capitala cu cele mai puține statui din Europa, parcă tot acest neajuns este completat de cimitirul Bellu, Pantheonul Național al României, întins pe […]](http://edituramateescu.ro/wp-content/uploads/2012/04/Statuia-aviatorilor-din-cimitirul-Belu-620x300.jpg "Misterele cimitirului Bellu")
Dacă despre București se spune că este Capitala cu cele mai puține statui din Europa, parcă tot acest neajuns este completat de cimitirul Bellu, Pantheonul Național al României, întins pe nu mai puțin de 28 de hectare, ce reunește o adevărată colecție de artă.
”Nu e voie!”
La mormântul lui Eminescu florile nu se ofilesc niciodată
De cum pășești, dincolo de porțile maiestuoase ale cimitirului Șerban Vodă, ai sentimentul straniu că vii la cineva drag, chiar dacă nu e așa. De-o parte și de alta a aleilor răcoroase, monumentele funerare, unele dintre ele de o valoare inestimabilă, își deapănă povestea. Aici și-au pus amprenta cei mai mari sculptori pe care i-a cunoscut România: Karl, Carol și Ferderic Stork, Oscar Han, Ion Mincu, Dimitrie Paciurea, Milita Petrașcu, Emil von Becker, Ion Georgescu, Ion Jalea, Corneliu Medrea, Constantin Baraschi, Raffaello Romanelli.La 1831, legiuitorii bucureșteni hotărau desființarea cimitirelor parohiale de pe lângă biserici și înființarea unor cimitire care să fie situate în afara orașului. Unul dintre acestea era pe ulița Șerban Vodă, acolo unde se afla, pe atunci, o grădină mare, aparținând baronului Barbu Bellu (1825 – 1900), ministrul cultelor și Justiției. Lucrările de amenajare au început la 26 noiembrie 1852. Arhitectul Alexandru Orăscu întocmește planurile pentru ridicarea capelei pe locul unde fusese cândva biserica lui Bellu cel Batrân (1799-1853). Interiorul era realizat de pictorul Lecca. Cimitirul începe să funcționeze legal în septembrie 1858. C. A. Rosetti, inițiatorul organizarii Cimitirului Bellu, este primul concesionar pe care îl putem găsi în Arhiva Cimitirelor. În noiembrie 1859 cumpără un loc de veci aici, pentru fiica sa, Elena. Din anul 1862 Cimitirul Bellu trece sub aripa Municipalității bucureștene, așa că, în momentul în care vechea capela se dărâma, primarul Emil Pache Protopopescu ridică una nouă, ce va fi clădită în stilul catedralei din Karlsbad. Ea este pictată la început de Mihail Popp, iar mai tarziu repictata de Dimitrie Belisarie și Arthur Verona. Catapeteasma a fost sculptată în lemn de Anghel Dima. Boierii înstăriți au început atunci să-și mute rămășițele strămoșești în cimitirul de aici. Sunt menționate familiile Cantacuzino-Râfoveanu (1863), Scarlat Rosetti (1865), Văcărescu, Ghica, Florescu, Filitti, Mihăilescu, Slătineanu, Câmpineanu etc. Cimitirul Bellu avea 17 hectare în 1859, iar în prezent măsoară 28 de hectare. Ar putea deveni un fascinant obiectiv turistic, numai că aici, nu se știe din ce motive, filmatul și fotografiatul sunt strict interzise. Să te ferească sfântul să scoți vreodată camera foto și să fii văzut! Vei fi înconjurat, pe dată, de gardienii devotați (cui?) care te percheziționează rapid, ca pe un infractor ordinar. ”Nu e voie!” Doar atâtea cuvinte au la ei. Și dacă vrei să pricepi, bine, dacă nu…
Eminescu are zilnic lumânări aprinse la mormânt
În cimitir se află cele mai importante lucrări funerare ale marelui arhitect Ion Mincu (1853-1912). Amintim de mausoleul Ghica, apoi de cel al Cantacuzinilor. Urmează capelele Christian Tell, Pache Protopopescu, Antonescu si Lahovary (distruse si jefuite, din păcate, în perioada 1990-1995). O plimbare printre mormintele vechi e o lecție de istorie. Primăvara, toate cavourile se îmbracă în flori. Trec pe lângă „poetul rozelor“, Macedonski, apoi pe lângă P. Ispirescu. Se ivește de după cruci și cavoul Văcăreștilor. Poeta Elena Văcărescu, chiar dacă trăia la Paris, era o mare iubitoare a românilor. A murit în anul 1947, iar în 1959 rămășițele ei pământești au fost aduse în țară și îngropate la Bellu. Pe aleea scriitorilor, la umbra teiului, odihnește Eminescu. Întotdeauna are flori și lumânări aprinse pe mormânt. Alături îi stau confrații Coșbuc, Caragiale, Iorga, Sadoveanu, Labiș, Nichita, Marin Preda. Îți vine să calci ușor, să nu-i trezești din somn, să nu-i deranjezi. Rar, se mai aude în depărtare un bocet de femeie sau o pasăre tipând a pustiu. Dacă te oprești și iei loc pe băncuța de lângă morminte, parcă îi și auzi pe poeți, șoșotind de sub pătura de flori: „Tiii! Ce s-a mai schimbat Bucureștiul și oamenii lui!“.
Monumentul durerii
La cavoul familiei Poroineanu vine multă lume curioasă. Monumentul funerar reprezintă o tânără femeie moartă, întinsă pe spate, într-un pat. În genunchi, plânge, pentru veșnicie, un bărbat cu barbă. Ansamblul transmite atâta durere încât ai impresia că auzi tânguirea iubitului, aievea.
Monumentul Durerii din cimitirul Belu
Povestea celor doi îndrăgostiți este cutremuratoare. Există mai multe variante, dar eu o prezint doar pe una. Mi s-a părut mai credibilă. Când erau foarte mici, cei doi au fost despărțiți. Băiatul a rămas în țară, iar fata a plecat la Paris. Nu li s-a spus niciodată că sunt frați. A trecut timpul și tânarul a plecat, la rândul lui, în Franța, la studii. Acolo, însă a întâlnit marea iubire, o femeie de o frumusețe răpitoare, cum nu mai văzuse. S-au căsatorit imediat și au trăit clipe de fericire nebună. Totul a durat, pană când, revenind în țară, au aflat, prin nu se știe ce împrejurare, că sunt… frați buni. Oroarea, disperarea și durerea i-au făcut pe cei doi amorezi nefericiți să-și pună capăt zilelor. În urma lor a rămas povestea și monumentul din marmură neagră, ridicat de artistul Raffaello Romanelli.
Misterul doamnei cu umbrelă
Doamna cu umbrelă pare și astăzi vie
O altă dramă ”depusă” la Bellu, despre care candelaresele vorbesc în șoaptă și azi, nu se știe de ce, e cea a „Femeii cu umbrela“, pe numele ei adevărat, Katalina Boschott. Poveștile despre această tragedie romantică sunt incredibile. Unii spun că, un bucureștean foarte bogat și însurat s-a îndrăgostit nebunește de o fată frumoasă, pe care a luat-o ca guvernantă pentru copiii lui. Soția, geloasa, a vrut să scape de ea, punându-i otravă în mâncare și ucigând-o. Răpus de durere, bărbatul a înmormântat-o undeva pe aleile din față, aproape de cavoul familiei, si a dat ordin maestrului Romanelli s-o sculpteze în mărime naturală. Intervine din nou sotia, care poruncește să fie scoasă de acolo și mutată tocmai în fundul cimitirului, să n-o vadă nimeni. Mai exista și o alta variantă a poveștii. Cică frumoasa femeie, amanta bogătașului, a fost operată greșit de un medic incompetent. Ultimele cuvinte ale ei înainte de moarte ar fi fost: „Cet animal de médecin m’a tuée!“ (Animalul asta de doctor m-a ucis!), cuvinte care au și fost încrustate cu litere de aur pe monumentul din granit roșu. Din păcate ele nu s-au păstrat, până azi, fiind furate de țigani. Doar urmele lor se mai văd…Și în acest caz există mai multe variante de poveste.
Statuia Aviatorilor are o „soră” în Bellu
Pantheon Național de o inestimabilă valoare, Cimitirul Bellu din București are cu ce se mândri și acum, după atâția ani de la înființare: monumentul Iuliei Hasdeu, considerat unicat mondial, construit de Ion Georgescu, conform indicațiilor precise date de B. P. Hasdeu, statuia ridicată de sculptorul Oscar Spathe, pe mormântul părintelui ziaristicii românești, Constantin Mille (1861-1927), monumentul din bronz, realizat de Lidia Kotzebue, autoarea monumentului Aviației de la șosea, cele patru statui ale evangheliștilor Luca, Marcu, Matei și Ioan, aflate în laturile exterioare ale cavoului fraților Gheorghieff, înălțate de sculptorul Frederic Storck, și multe, multe altele, de o rară frumusețe. Sunt multe nume celebre înscrise pe cruci: Nicolae C. Paulescu, Victor Ion Popa, St. O Iosif, cu fetița lui Corina, Ion Barbu (Dan Barbilian), Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Panait Istrati etc.
„Statuia aviatorilor” din Belu
Toți aceștia ne-au luminat cu scrierile lor și așteaptă acum, poate, să le aprindem o lumânare sau să le punem o floare la căpătâi. Iată crucea Mariei Tănase, iată mormântul lui Birlic, care ne amintește de expresia uimită și mobilă a feței lui. Urmează cavoul lui Constantin Tănase. Maestrul Iozefini se odihnește lângă fragila Anda Călugăreanu. Nea Mărin- Amza Pellea- e și el în apropiere, cu glumele lui, cu bucuria și inimia lui mare care încă încălzește pământul…
Dana și Răzvan Mateescu
Interesant este ceea ce scrieți despre cimitirul Bellu.Sunteți o norocoasă că ați reușit să vă fotografiați la mormântul poetului nepereche.Recent,am însoțit un grup de copii,iar așa-zișii administratori,coordonați de Mafia Țigănească a cimitirelor,nu ne-au permis să facem fotografii.Acești țânci veniseră aici de la o distanță de 300 de kilometri…Mult succes în continuare pentru lucrurile frumoase ce doriți să le faceți !
Da. Asa este. Si noua ne-au interzis sa facem fotgrafii. Tot timpul eram urmariti de diversi paznici care strigau la noi si ne amenintau… Totusi noi am reusit sa fotografiem cateva monumente pe …furis!!! Nu stiu daca in acest moment este aceesi situatie,. Nu cred…E totusi un Panteon National, se poate vizita. Oricum, e pacat sa interzici unor copii sa faca poze la mormantul lui Eminescu! dar cred ca stiti de ce Nu vor ei sa se faca fotografii acolo, nu? E vorba de scandalurile cu diverse cavouri vechi, valoroase, care au fost „oferite” unor tipi cu influenta…Si multe altele…N-ar trebui sa se intample asta. Dar uite ca se intampla..
„nu e voie, aveti nevoie de aprobare de la administratie” asa ni s-a zis si noua cand am fost, tocmai pentru a fotografia ceva extraordinar (daca am facut 10 poze cred ca e mult) . ce puteam sa facem prin niste simple poze? ca doar nu furam sau stricam nimic. culmea este ca cimitirul Bellu este inclus in patrimoniul UNESCO,,,dar din pacate traim in Romania.
Asta cu „nu e voie” e boala grea in Romania. Nu se intampla numai in cimitire, ci si pe strada sau in magazine, in locuri publice. Pentru noi, ca ziaristi e f greu uneori sa ne facem meseria, suntem la mana bodiguarzilor, una dintre clasele conducatoare ale acestei tari. Din pacate mai e mult pana vom cobori din copaci!:)
IERI AM AJUNS IN BELLU CA SA FAC NISTE FOTOGRAFII PENTRU UN SITE DIN FRANTA SI ASTFEL SA-MI POPULARIZEZ SI EU LOCURI INTERESANTE DIN TARA MEA… NOROCUL A FOST CA NU ERAM SINGURA CI CU UN VAR. DE CUM AM INTRAT IN CIMITIRUL BELLU MILITAR, UN PAZNIC NE URMAREA DE PARCA VENISEM SA PROFANAM MORMINELE. DE BUN-SIMT OMUL NU NE-A SPUS NIMIC, DAR SE TINEA CA UN CATEL DUPA NOI. UN INGRIJITOR NE-A SPUS CA SA FIM ATENTI CA NU AVEM VOIE SA FOTOGRAFIEM ( ATENTIE PE DOMENIUL PUBLIC !!!) DISCUTAND CU UN PAZNIC NE-A CONFIRMAT CA PENTRU POZE TREBUIE SA MERGEM LA PRIMARIA CAPITALEI!!! DE CE ??? ESTE CA SI CUM MI-AS LUA PERMIS SA TREC STRADA… MISTERU ESTE UNDEVA LA MIJLOC. IN CIMITIR GASITI PRINTRE MORMINTE PE CINEVA CU NUMELE DE FILIP CARE-SI VINDE CARTILE. AICI CRED CA ESTE O INTELEGERE INTRE CONDUCERE CIMITIRULUI SI ACEASTA PERSOANA CARE SE TEME DE CONCURENTA. IN NICI UN CIMITIR DIN LUMEA ASTA NU ESTE NEVOIE DE AUTORIZATIE SA FOTOGRAFIEZI. S-A INTRIDUS IARASI CENZURA MA INTREB EU ??? O SEARA BUNA !!!
Problema romanului este ca nu suporta nici un fel de ingradire. El sa aiba voie sa faca ce vrea, cand vrea…Dna Fodor scria chiar ca a facut poze pe furis…de ce? Regulile sunt pentru maimute? Cine trebuie sa coboare de fapt din copac? Si nu imi spuneto ca ziaristii nu isi pot face treaba…Nu vad sa aiba o problema in a ocoli regula, a insista sau a interpreta si scoate din context. Imi cer scuze pentru divagatie. Pe viitor, tineti cu regula si corectitudinea. Daca nu aveti voie ceva, urmati regulamentul fara alte comentarii. Nu e nimeni buricul pamantului. Aici se vede cine a coborat din copac si cine nu.
Doamnă Tănase, voi sări peste tonul „dvs.” destul de sarcastico-agresiv (asta ca să folosesc un cuvant draguț) referitor la mitocănia paznicilor de la Bellu din perioada când săreau și la bătaie dacă te vedeau că notezi ceva, nu înțeleg ce doriți dvs. de fapt? Doamnă, cât am fost jurnalist n-am incalcat „regulile” despre care tot scrieti aici de zor, nu furam, nu dădeam in cap nimănui, eram in documentare! Plus că se stia la Primăria Generală că eram acolo și chiar directorul cimitirului știa, vă vine să credeti, doamnă??? Dar există cretini în țara asta care vor să arate că nu i-a angajat patronul degeaba! 😉 Ca de pildă agentii de pază in apărarea cărora săriți dvs. cu avânt gratuit. „Regulile sunt pentru maimuțe?” Cred că aveți o ușoară problemă. 😉 Dar n-am nici vreme și nici chemare să mă justific la ora asta. Si in fața cui? Somn lin!!!
Carra, strada se traverseaza pe la zebra. Tot regula. Doar acolo e permis. Sau pe la coltul ei, dar masinile au prioritate. Alta regula. Nasol,nu?
Da. Ai mare dreptate, doamnă. Dar cine a traversat neregulamentar, unde? Când? La ce oră? Să chemăm poliția, nu? 😉
Da, doamnă, poveștile sunt diferite. Unii sustin varianta noastră, alții altele…Iată și o poveste din Formula As. Și așa, pot adăuga mai multe. Important e că cei doi amorezi erau frați. Corect? Corect.
„Au trecut mai bine de 100 de ani, iar piatra neagra a mormantului isi plange inca tulburatoarea poveste. Se spune ca cei ce se iubesc profund o pot auzi, soptita de freamatul frunzelor.
La sfarsitul veacului al XIX-lea, Constantin Poroineanu, fiul unui mosier renumit din tinuturile Olteniei, pleaca sa studieze la Paris, dupa cum o cerea rigoarea timpului. Desi student eminent, tanarul Poroineanu nu se poate tine departe de viata boema a orasului de pe Sena, nonconformista si de un farmec aparte. Aici, la o serata intre studenti, intalneste o frumoasa frantuzoaica, cu care traieste o aventura pasionala. Fata ramane insarcinata, iar Constantin cere acordul tatalui de a se casatori, dupa cum ii dicta constiinta. Batranul Poroineanu, extrem de revoltat de comportamentul fiului sau, ii adreseaza in mod impetuos „rugamintea” sa se intoarca grabnic in tara, amenintandu-l cu dezmostenirea, in caz de nesupunere. Astfel, proaspatul absolvent de facultate paraseste Parisul, cu inima franta si dezamagit.
Legendele Cimitirului Bellu
Tragedia familiei Poroineanu, realizata in piatra de Raffaello Romanelli
Anii trec, Constantin Poroineanu devine la randul sau unul dintre cei mai mari proprietari rurali, detinand domenii importante in Dambovita, Ilfov si Romanati. Asemeni lui, unul dintre fiii sai pleaca la studii in orasul in care, cu 20 de ani in urma, Constantin traise cele mai frumoase clipe ale tineretii. Printr-o coincidenta ciudata a vietii, la fel ca si tatal sau, fiul mosierului Poroineanu intalneste la Paris o studenta de care se indragosteste nebuneste. Spre deosebire de tatal sau, tanarul Poroineanu o ia in casatorie pe aceasta, in secret, fara sa ceara binecuvantarea parintilor. Dupa cateva saptamani, se intoarce in tara, pentru a-si prezenta familiei mireasa. Constantin Poroineanu se impaca relativ usor cu aceasta idee, dar in scurt timp, punand cap la cap mai multe informatii, realizeaza ingrozit ca sotia fiului sau este fiica lui, rodul pasiunii traite la Paris in tineretea sa. Tinerii casatoriti sunt, prin urmare, sora si frate! Disperarea, durerea si revolta ii determina pe cei doi indragostiti sa-si puna capat zilelor. Constantin Poroineanu lasa toata averea sa primariei orasului Caracal. A doua zi dupa semnarea testamentului, se sinucide.
Povestea tragica a dragostei si a sfarsitului cumplit este intruchipata atat de expresiv in monumentul din Bellu, incat ai zice ca piatra e vie. Realizat de artistul italian Raffaello Romanelli, acest simbol al iubirii blestemate, care inspaimanta si induioseaza, infrunta veacurile.”- text preluat din Formula As