Orfelinat pentru câinii schilodiți de om

Fie că dispun de venituri modeste sau se scaldă în bani, românii se îndură din ce în ce mai puţin să împartă o bucăţică de pâine cu un prieten necuvântător. […]

Fie că dispun de venituri modeste sau se scaldă în bani, românii se îndură din ce în ce mai puţin să împartă o bucăţică de pâine cu un prieten necuvântător. Dragostea faţă de animale pare să se fi diminuat. Prin războiul declanşat de autorităţi împotriva câinilor fără stăpân şi pisicilor, cetăţenii sunt „învăţaţi” să ucidă fiinţe fără apărare, „pentru că latră, muşcă, fac mizerie şi se înmulţesc peste măsură”. Puţini oameni se mai revoltă atunci când în faţa lor e lovit un căţel sau gâtuită o biată mâţă. Şi totuşi…

Din bucata lui de pâine…

La capătul cartierului Ghencea, pe drumul ce duce spre comuna Domneşti, funcţionează de mai mult timp, un refugiu pentru câini, aparţinând Fundaţiei „Colţ Alb”. Preşedintele acesteia, fostul fotbalist Bujor Hălmăgeanu, a reuşit, cu sprijinul unei organizaţii din Germania şi al Institutului Pasteur care a donat spaţiul, să amenajeze un loc special pentru câinii accidentaţi sau mutilaţi de oameni. Odată aduşi la refugiu, căţeii sunt vaccinaţi şi li se acordă toate îngrijirile necesare. După ce se însănătoşesc, aşteaptă să fie adoptaţi de un stăpân. Când intrăm, câinii încep să latre în cor: ham, ham, haaauu, chiauuuu, fiecare pe glasul lui. Sunt ca nişte copii orfani. Parcă ar spune: „Tanti, nenea, luaţi-mă pe mine, am să vă apăr până la moarte, ştiu să stau şi în două labe, nu fur şi nu rod papucii!” Din păcate nu prea vine nimeni să-şi aleagă de aici un tovarăş de nădejde. Cel puţin 40 de căţei, de toate neamurile posibile şi de toate culorile, sar bucuroşi pe noi să ne întâmpine. Nici unul dintre ei nu ne mârâie, nu ne muşcă, chiar dacă suntem nişte străini. Fostul fotbalist îi strigă pe nume, îi mângâie şi uneori îi ceartă. Toţi îl iubesc. Se vede după felul lor specific în care îşi exprimă sentimentele, aproape umane. Câţiva, fără picioare sau paralizaţi, îi ling mâinile, scheunând. Încep să latre toţi şi e o hărmălaie de nedescris. Câinii sunt închişi în padocuri protejate cu garduri de sârmă. Peste tot, beton şi instalaţii de canalizare. E ora mesei. Pe alee aşteaptă farfuriile din tablă. Fiecare câine va primi o porţie de pui cu orez şi pâine. „Sunt alimente bune, îmi ajut cățeii, îi hrănesc cum știu eu mai bine. Țin la ei, ca la copiii mei. Nu pot să-i văd că suferă de foame. E o vorbă: din bucata mea de pâine, am hrănit un om ş-un câine!”

Împuşcata, Spânzurata, Beton şi Oarba

În timp ce intrăm în bucătăria „fermei”, aflăm poveştile câtorva dintre cei 140 de câini. Unele dintre ele sunt cutremurătoare şi oricât de tare ai fi, tot simţi cum ţi se strânge inima-n piept de milă. Pe un perete stau scrise numele căţeilor: Gică, Piţiriţi, Irinel, Paulică, Inimioară, Angelica, Ana, Costică, Blonda, Zuza, Tarzan, Cici, Cosseta, Oarba, Împuşcata, Iliuță, Spânzurata, Roşcata, Beton… Acesta din urmă a trăit o întâmplare groaznică. Nişte constructori, care lucrau la vilele din Cotroceni, l-au vârât cu totul în beton şi au aşteptat să se întărească, râzând şi distrându-se copios de o asemenea „ispravă”! Noroc că pe acolo a trecut Hălmăgeanu, că bietul căţel ar fi devenit statuie vie. Pe Împuşcata tot el a salvat-o de un nebun care trăsese în ea vreo 20 de alice. Pe Spânzurata a întâlnit-o într-o pădure de la marginea oraşului. Un bărbat o legase cu o sârmă de gât şi încerca să o spânzure. Motivul? Lătra prea tare şi-l deranja la urechi. De atunci, „Spânzurata” i-a rămas numele.

Arşi de vii

Într-o seară, câţiva locuitori din Prelungirea Ghencea au auzit urlete şi lătrături. Un puinadru pătat, care se pripăşise în zonă de ceva vreme, scheuna îngrozitor în timp ce încerca să deschidă cu labele din faţă uşa blocului. El alerga, apoi, spre un loc viran, unde se jucau de obicei copii. Un locatar a avut inspiraţia să-l urmărească. Animalul observase că unul dintre copiii din bloc căzuse într-un tub de beton pentru canalizare şi nu mai putea să iasă. Băieţelul a fost salvat în ultimul moment de vecinii alertaţi de maidanez. Întâmplarea n-a fost dată uitării şi locatarii blocurilor l-au îndrăgit cu toţii pe câine. Îi dădeau de mâncare, îl mângâiau, ba chiar i-au construit şi o cuşcă. Printre iubitorii de animale din blocul respectiv locuia însă şi un cetăţean care nu suporta câinii. Aşa că l-a trăznit o idee „genială”: s-a furişat cu o sticlă de benzină în mână şi a turnat-o pe bietul căţel, în timp ce dormea liniştit la uşa blocului, alături de un alt maidanez aciuat acolo. A scăpărat un chibrit şi le-a dat foc. Scena terifiantă ce a urmat şi uretele aproape omeneşti ale sărmanelor ființe, transformate în torţe vii, au adunat din nou lumea în stradă. Câinii se tăvăleau pe jos de durere. Într-un târziu, cineva a aruncat peste ei o pătură. În scară mirosea a carne arsă. Au fost sunaţi cei de la Colţ Alb, care i-au luat şi le-au dat îngrijirile necesare. Cu toate eforturile depuse, căţeii au murit, amândoi în aceeaşi zi.

„Ce faci, fată?”

Din când în când, conversaţia noastră tristă este întreruptă de 10-15 câini care deschid uşa cu labele şi intră în cameră dând din coadă, vrând parcă să ne înveselească sau să ne povestească fiecare prin ce a trecut până să ajungă aici. Pişcot, o dulceaţă de căţel lăţos şi de culoarea untului, stă la geam şi-i ceartă pe cei de afară. Fiecare este frumos în felul lui, dar unuia îi lipseşte o labă din faţă, altuia una din spate. O căţeluşă înmuiată parcă în cafea cu lapte e oarbă. Medicii au încercat s-o ajute într-un fel, dar nu au reuşit să-i redea vederea. Ca un om, pipăie aerul cu lăbuţele din faţă şi-şi îndreaptă botul umed către stăpânul ei care o cheamă. Dă din coadă fericită şi se ghemuieşte la pieptul lui, pe care nu-l vede, dar îl simte. Stăpânul îi vorbeşte: „Ce faci, fată? Ai fost cuminte?” Şi căţeaua: „ham, ham, ham!”, adică, în traducere: „Sigur că da. Păi, cum? Eu să nu fiu cuminte? Da` tu ce mi-ai adus bun?” Dana Fodor și Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre Dana Fodor

este o ziaristă absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, cu o experiență de 16 ani în presă. Și-a început activitatea ca reporter la Radio Uniplus, apoi la Radio 21. Ulterior a fost angajata și colaboratoarea mai multor cotidiene și reviste centrale. A publicat poezii în Ziua Literară şi a participat la câteva întâlniri pe această temă, în cadrul cenaclului Euridice. În anul 2006 jurnalista a primit, împreună cu soţul și colegul ei, Răzvan Mateescu, premiul „Învingători pentru România” la Gala Premiilor „Ursus” pentru Jurnalism. A publicat până acum patru cărți: două pentru copii, una cu reportaje și alta cu poezii.