Satul unde pământul valorează mai nimic

de ARTIZANESCU Căsuțele, ca de jucărie, par a fi aruncate în coasta dealului de o mână nevăzută, uriașă, care a vrut să se amuze. Ca să ajungi în vârf, o […]

de ARTIZANESCU

Căsuțele, ca de jucărie, par a fi aruncate în coasta dealului de o mână nevăzută, uriașă, care a vrut să se amuze. Ca să ajungi în vârf, o iei pieptiș prin pădure. Peisajul e de vis, aerul – curat. Miroase a pământ reavăn și a uger de vacă plin cu lapte. Un pitpalac își cheamă perechea și simți că viața nu mai e atât de amară.

100 de metri pătrați – 3 euro

Satul Huma din județul Vâlcea nu figurează pe harta administrativă a țării. Nu este inclus nici măcar în nomenclatorul localităților. De el știu numai oamenii din comunele apropiate: Livezi și Tina. E o zonă uitată de lume, un loc în care ai senzația stranie că te întorci în timp. Din păcate, căldurile din ultimele zile au adunat țânțarii. Sunt roiuri. Îți intră în gură, în nas, în ochi, în suflet, odată cu respirația. Localnicii spun că în viata lor n-au pomenit așa o invazie, dar s-au obișnuit, pentru că, oricum, n-are cine să-i ajute, iar lui Dumnezeu numai de țânțarii lor nu îi arde!

O sută de metri pătrați în Huma costă în jur de 3 euro, adică vreo 12 lei. Cam cât o sticluță de picături pentru nas Olynt, luată de la o farmacie de fițe. Sau cât un pachet de țigări. De multe ori „tranzacțiile” se fac pe stradă, la coasă ori la crâșmă: „Mă, Sică, mă! Îmi dai mie bucata aia mică dă pământ dân deal? Aia cu salcâmi. Îți dai pă ia un vin bun și o găină tânără, mă.”
E de necrezut, nu? Și când te gândești că așezarea e de o frumusețe sălbatică, nedescoperită încă de turiști, te ia cu amețeală. Păduri, izvorașe potabile, spinări molcome de dealuri cu iarbă verde. Ce-ar fi făcut oare nemții, dacă ar fi avut Huma? Sau englezii, să zicem?

„În război, stătui în Rusia cinci ani, ud fleașcă la picere”

Satul are puține familii. Vreo nouă, iar între timp, unii bătrâni au și murit. Oamenii sunt săraci, se descurcă greu. Cei mai în vârstă sunt soții Codreș. Nicolița are 85 de ani, iar nea Mihai, zis Puștiu’, e trecut de 90. De șapte decenii sunt împreună. L-am găsit cu furca-n mână, aranjând fanul. Lumea vorbește că îi cam plac muierile. Încă! Atunci când îl cauți, e pe la vreo văduvioară „cu trebi”. Bărbat, nu glumă! „Viața mea e un roman, explică țanțoș nea Mihai. Câte nu îndurai io în 90 de anișori? În război fusăi trăgător dă tun. Ce mai trăgeam: buum, buum! Cinci ani stătui în Rusia, ud fleașcă la picere. Acu-s bătrân, m-am mai cumințit. Da’ îmi plăcură fomeile, vinu’, țuica, viața. Ce poa’ să fie mai frumos dăcât fomeia?”. Nea Mihai a făcut frontul, la Cotu Donului a fost rănit în călcâiul stâng. Și acum îl mai doare, dar când se înnorează afară. Auzind larmă la poartă, apare și Nicolița: o băbuță puțină la trup, s-o bagi în buzunarul de la piept. E cam tare de urechi, dar blândă ca o oaie. Ochii ei? Două panseluțe albastre puse la păstrat într-un album de fotografii vechi. „Ce ‘săși, muică? Ce ‘săși?” Adică, tradus: „Ce zisăși?” E supărată-Bistriță pentru că cineva i-a omorât „cucoșu’ ”, un ăla mare, rău ca un câine turbat. Namila cu pene sărea pe om și îl ciugulea până la os. „Mă apăra, nu se apropia nimeni de curtea noastră. Cred că l-a pălit careva și d-aia mi-a murit frumusețe de cucoș!” Ău ău ăăău!! , plânge băbuța ca o jucărie. Nea Mihai n-o ia în seamă și-i dă mai departe: „Am pensie de veteran. Mă dăscurc. Copiii plecară prin străinătățuri, departe. Muncim sânguri, da’ mai greu. Nu mai avem 40 de ani!”

Câinele se pupă pe bot cu vulpea

Mai sus de casa lui nea Mihai locuiește o familie de tineri: Constantin Codreș și Ilinca. E o coincidență de nume, pentru că nu sunt rude cu nea Mihai. Sunt amărâți, săraci lipiți. El muncește cu ziua prin satele apropiate, ea stă cu ăia mici. Au doi copilași, unul de șase, altul de zece ani. Îngerași blonzi care nu știu ce înseamnă civilizație. N-au curent electric. Mâncarea lor se face pe pirostrii. „Trăim din alocațiile copiilor și din ce mai câștig eu pe la oameni, spune trist Constantin. Am grijă de niște căișori. Dup-aia mă-ntorc, pentru că trebuie să păzesc curtea de ulii și vulpi, că-mi furară bibilicile și curcile. Avem un câine, da’ e cam tâmpit. Se împrieteni cu vulpea, dacă mai pomenirăți așa ceva! Îi găsii într-o zi pe amândoi acilea, în poartă, bot în bot. Se jucau și se pupau! Ai dracu’ dă nebuni!”.

Celelalte familii din Huma nu sunt de găsit, pentru că au plecat la muncă, dimineață. Îl întâlnim însă pe Costel Văleanu, tata a trei copii, fost muncitor la ARO Câmpulung, necăjit tare că trebuie să se ducă până în Berbești la farmacie, pentru medicamente. Are o fată cam bolnavă. „Până la farmacie sunt peste 20 de kilometri. Aci suntem izolați de lume. Uite, mi-a explodat butelia și era să murim arși de vii, dacă nu aveam tutulușu ăsta, cu care am sunat la Pompieri. Bine că era încărcat, că altfel…” Tutulușul e telefonul celular. Așa îi spun oamenii de pe aici. Îl poartă cu mândrie, la brâu, alături de piatra cu care ascut coasele. Departe de civilizație, fără a fi semnalați pe harta țării, locuitorii din Huma își duc mai departe traiul asemeni strămoșilor lor. Doar tutulușu’, care se îngână vara cu greierii, îi mai trezește uneori la realitatea mileniului trei.

Comments

comments

Despre Dana Fodor

este o ziaristă absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, cu o experiență de 16 ani în presă. Și-a început activitatea ca reporter la Radio Uniplus, apoi la Radio 21. Ulterior a fost angajata și colaboratoarea mai multor cotidiene și reviste centrale. A publicat poezii în Ziua Literară şi a participat la câteva întâlniri pe această temă, în cadrul cenaclului Euridice. În anul 2006 jurnalista a primit, împreună cu soţul și colegul ei, Răzvan Mateescu, premiul „Învingători pentru România” la Gala Premiilor „Ursus” pentru Jurnalism. A publicat până acum patru cărți: două pentru copii, una cu reportaje și alta cu poezii.