„Casa cu fantomă” la preț de promoție

de Răzvan Mateescu În zona centrului istoric al capitalei, dar nu numai, există câteva imobile despre care se crede că ar fi „bântuite” de sufletele celor care au locuit o […]

de Răzvan Mateescu

În zona centrului istoric al capitalei, dar nu numai, există câteva imobile despre care se crede că ar fi „bântuite” de sufletele celor care au locuit o vreme în ele şi care nu vor să le părăsească. Proprietarii acestora au mari probleme în momentul în care vor să le vândă. Ei evită să le povestească agenţilor imobiliari unele întâmplări din trecut legate de casă, fiindu-le teamă să nu alunge clienţii. Dacă în Occident, astfel de clădiri se vând la suprapreţ şi pot deveni peste ani atracţii pentru amatorii de senzaţii tari, la noi, oamenii au mari reţineri şi nu şi-ar împărţi spaţiul vital cu „locuitori din altă dimensiune”. Şi cine ar face-o, dacă presupunem că ar fi adevărat?

 Apartamentele de lângă cimitire sunt mai ieftine 

 Parapsihologii şi toţi cei care au studiat aceste fenomene neobişnuite sunt de părere că, acolo unde a avut loc o crimă, unde un om a zăcut sau a suferit, a plâns, a fost lovit, maltratat, există energii negative, extrem de periculoase, care îi pot îmbolnăvi pe cei care continuă să respire acelaşi aer, mai ales dacă aceştia sunt mai sensibili. Aţi vizitat vreodată o închisoare unde au stat, au fost torturaţi şi au murit, în chinuri de neimaginat, deţinuţii politici? Durerea vie încă pluteşte în aer şi azi. Pereţii celulelor „vorbesc” despre toate acestea, ai senzaţia că au suferit şi ei odată cu persoanele încarcerate. La fel se întâmplă în momentul în care intraţi într-un fost lagăr nazist. Nu există om să nu simtă disperarea şi frica sufletelor ucise în urmă cu 70 de ani. În timpul vieţii oamenii evită, cât pot, întâlnirea cu moartea sau cu durerea altora. Din cauza aceasta apartamentele din blocurile care sunt construite în apropierea unui cimitir, se vând, foarte greu şi, de cele mai multe ori, sub preţul pieţei. Ion Stoica locuieşte lângă cimitirul Ghencea- militar. Se chinuie de 3 ani să vândă apartramentul în care stă cu soţia lui. Nu reuşeşte. „De ce vreau să plec de aici? Din cauza cimitirului. Nu mai suport crucile, morţii, mirosul de lumânare! Nevastă-mea e bolnavă şi nici eu nu mă simt bine. Am cumpărat apartamentul ăsta când eram mai tineri şi nu-mi imaginam că o să mă afecteze vecinătatea morţii. Acum, la bătrâneţe, mă înspăimântă, visez urât, a mărturisit bucureşteanul.

 „Vine peste ei baba moartă şi îi chinuie”

Nu departe de Teatrul Evreiesc, pe una dintre străduţele lăturalnice, se află o casă, cu un singur nivel, despre care se spunea, la începutul anilor ’90, că ar fi bântuită de fantome. M-am dus acolo, pentru a verifica toate poveştile pe care le aflasem din presă sau de la diverse cunoştinţe. Locatarii, în marea lor majoritate țigani, s-au ferit să-mi dea amănunte. Mă priveau bănuitori. Am renunţat, convins fiind că nu fusese decât o istorie aiurită, scrisă de un ziarist care a inventat totul. La plecare, însă, a venit în fugă spre mine un tânăr: „Vecinii mei nu vorbesc, pentru că le e frică. Acolo, sus, la etaj, a murit arsă o babă, mai demult. În locu’ ei trebuia să stea fii-sa, da’ s-au mutat ăştia de acum. Au dat o şpagă la spaţiul locativ, că aşa se face. Şi cică vine peste ei, baba moartă şi îi chinuie, ca să se răzbune. Îi sperie. Le trosneşte mobila. Le sar siguranţele. Li se întâmplă numai nenorociri: îşi rup picioarele, mâinile, copiii lor se opresc cu apă fiartă. Când şi când, pute a mort de te-apucă ameţeala. Noi avem toaleta la comun. Când m-am dus într-o noapte, am văzut ceva că se mişcă pe lângă wc, ceva ca un fum. Am crezut că s-a spart vreo ţeavă şi iese apa. Dar aburu’ ăla a trecut în viteză pe lângă mine. Era ca un vânt rece, ca un curent când se deschide o uşă. M-am speriat şi am fugit.”

 O casă blestemată?

Regretatul analist imobiliar, Artur Silvestri, a trăit o experienţă bizară pe care a relatat-o în nenumărate rânduri. În anul 1995 s-a dus să vizioneze o casă din strada Tunari. Era o vilă frumoasă, cu etaj, construită în 1900. Analistului i-a plăcut şi a vrut s-o cerceteze mai în amănunt. S-a îndreptat spre pod, urcând nişte trepte înguste care scârţâiau. La un moment dat a avut senzaţia stranie că…îl pândeşte cineva. Brusc, i s-a făcut frig, fără nicio explicaţie logică. Aerul devenise de gheaţă chiar dacă afară era cald. Analistul imobiliar nu s-a mai urcat în pod şi, chiar dacă i-a plăcut vila, s-a retras din afacere. Toată lumea îl întreba: de ce? Dar el nu putea să răspundă exact. Din curiozitate, s-a interesat, peste câteva luni, ce s-a întâmplat cu imobilul. Artur Silvestri a aflat că fusese renovat şi închiriat de mai multe ori. Însă cei care locuiau acolo sau îşi desfăşurau diferite activităţi, nu rezistau să stea mai mult de două, trei săptămâni. Se mutau imediat, fără să dea nicio explicaţie, de parcă i-ar fi gonit cineva, nevăzut.

 „Seara, geamurile se spargeau singure”

 Pe şoseaua Sălaj, din cartierul Rahova, se afla, până anii trecuţi, o casă bătrânească, pitorească, locul unde s-a născut Nicu Potop. Acolo a copilărit. Nu se ştie de ce, prin anii ’60, au început să se petreacă fenomene bizare, care au înnebunit toată strada. „Nu mai aveam linişte, îşi aminteşte nea Nicu. Seara, geamurile se spărgeau singure. Stăteam de pază, ca să vedem cine dă cu piatra. Nu era nimeni. Luminile pâlpâiau, ba se stingeau, ba se aprindeau, asta în timp ce la alte case vecine nu era aşa. Am chemat electricienii, credeam că e stricată instalaţia electrică. Nu era. În dulapuri, hainele noastre se făceau scrum, ardeau, pur şi simplu, singure. Mocnit. Noi, ne certam într-una. Nu ne mai puteam suferi, mama cu tata, eu cu fraţii. Am chemat preotu’, a făcut slujbă. Nimic! Parcă intrase dracu’-n viaţa noastră. Am pus casa la vânzare. N-o lua nimeni. Ai mei s-au prăpădit, fraţii au plecat şi am rămas singur. Atunci am făcut un atelier auto în loc de casă. Şi totul a revenit la normal.”

Ziduri care plâng

Exemple de case „care dor” şi nu pot fi nici vândute la un preţ bun, dar nici locuite în linişte, sunt multe. Pe bd. Mircea-Vodă există un bloc-hause interbelic unde trăiesc mai multe familii. Prin anii ’50, când comuniştii au repartizat acolo chiriaşi, la etajul 1 s-a mutat o femeie, despre care se spunea că făcea avorturi empirice. „Au prins-o şi au băgat-o la puşcărie, povesteşte înspăimântată Vali, o tânără care a locuit un timp la aceeaşi adresă. Am aflat de la Niculina, bătrâna de la care am preluat eu garsoniera. Ea a cunoscut-o. Cică omora copilul în burta mamei. Cu mâinile goale, fără andrea, fără nimic. Ţi-e şi frică să te gândeşti! Erau clipe, mai ales noaptea când auzeam plânsete de bebeluș. De unde veneau?? Mă uitam prin baie, pe la țevi. Domnule, se auzeau din pereți! Or fi pui de mâță, cine știe cum rătăciți prin găurile din ziduri? Așa credeam. Dar era imposibil. Lângă mine stătea domnul Brebenel, jos un bătrân, la parter o familie de orbi, dar fără bebeluși…Și nu eram nebună! Am chemat un preot şi mi-a citit o rugăciune în casă, a stropit cu apă sfinţită. Până la urmă m-am mutat…”

Comments

comments

Despre Dana Fodor

este o ziaristă absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, cu o experiență de 16 ani în presă. Și-a început activitatea ca reporter la Radio Uniplus, apoi la Radio 21. Ulterior a fost angajata și colaboratoarea mai multor cotidiene și reviste centrale. A publicat poezii în Ziua Literară şi a participat la câteva întâlniri pe această temă, în cadrul cenaclului Euridice. În anul 2006 jurnalista a primit, împreună cu soţul și colegul ei, Răzvan Mateescu, premiul „Învingători pentru România” la Gala Premiilor „Ursus” pentru Jurnalism. A publicat până acum patru cărți: două pentru copii, una cu reportaje și alta cu poezii.