Nunta pe uliță

De Gabriela Vlăsceanu  Suntem în sezonul nunților. Și dintr-o dată mi se face un dor nebun să merg și eu la o astfel de ceremonie. Mi-ar plăcea să fie ca […]

De Gabriela Vlăsceanu 

Suntem în sezonul nunților. Și dintr-o dată mi se face un dor nebun să merg și eu la o astfel de ceremonie. Mi-ar plăcea să fie ca pe vremuri…Îmi amintesc de cununia lu’ Moni, fata lu’ tanti Aglaia din Ferentari! Ce de lăutari, câţi vecini curioşi să vadă mireasa şi zestrea, ce de copii alergau prin curte sau jucau pe ritmul muzicii lăutăreşti de petrecere! Era frumos! Şi fratele miresei, cu găleata plină cu apă la poartă! Cine voia să intre să vadă mirii, era „taxat” cu o monedă. Nu conta valoarea. Bănuţul îl aruncai în căldare.

Ţuică, vin și salam mai bun

Of, şi lăutarii nu mai oboseau! Curgeau transpiraţiile pe ei, dar nu se opreau. Voiau să li se ducă vorba în tot Ferantariul că sunt cei mai buni. Şi mireasa cu o rochiţă simplă! Tatăl ei şi doi vecini aveau grijă să-i cinstească, tot timpul, cu ţuică pe noii sosiţi. Babele, parcă şi acum le văd, admirau zestrea miresei. E prima nuntă, văzută în copilărie, în ţigănie…Mama, când am mai crescut, mi-a povestit despre cununia unui ţigan înstărit. Au pus părinţii mirilor zece mese pe un loc viran din apropierea curţilor. Lăutari şi în curtea mirelui şi pe stradă. Au invitat vecinii de pe trei…uliţe. Au dat o…mică „atenţie”. Ţuică şi vin, salam mai bun, fripturi la grătar, sarmale. Şi-au jucat ţiganii şi invitaţii la mesele din stradă, până s-a ridicat praful, de nu te mai vedeai om cu om. Că atunci nu se puneau covoare roşii pe jos. Câteva fotografii cu un aparat, fără camere de filmat care „lipseau” atunci. Lăutarii au asudat cântând, căci amplificatoarele nu „urlau” ca acum. Totul a durat până au plecat mirii, nuntaşii şi toate neamurile la casa miresei. Şi, ce a fost şi acolo! Şi mai şi!

Miresele ţiganilor nu pot juca de atâta „sârmă”

Acum, ţiganii „şmecheri”, înainte să plece mirii la restaurantele de lux, cu maşini „bengoase”, pun mese în intersecţii, de blochează şi circulaţia autobuzelor. Vin vecinii de pe nu ştiu câte străzi că, de, se însoară sau se mărită copilului unui „ţigan din clan”. Miresele au rochii de mătase, împodobite cu fel de fel de cristale scumpe şi poartă nişte lanţuri de aur… Nu lipsesc marii manelişti care fac dedicaţii, în schimbul unor sume consistente, pentru toate „rubedeniile” mirilor, socrilor, fraţilor, naşilor, „fără număr, pe sistem turbo”. Şi cântă maneliştii din toţi rărunchii şi „urlă” amplificatoarele de răsună în tot cartierul! Că doar e nuntă…mare şi trebuie să „moară toată lumea de necaz” și în special dușmanii, după cum le zice un cântăreţ de manele. Bieţii gineri, câteodată, nici nu-şi pot juca miresele din cauza rochiilor care au o crinolină cu diamterul de 2 metri! Sunt „puse pe sârmă, maică”, după cum zic babele de prin Ferentari. Noroc că la restaurant schimbă țoalele cu altele mai…comode, dar la fel de costisitoare. Nuntaşii „se umflă în pene” că participă la asemenea nunţi. Vecinii şi gură-cască sunt „hipnotizaţi” de ce li se arată în faţa ochilor. Şi câte camere de filmat şi aparate de fotografiat! Mesele pentru „invitaţii din stradă” sunt acoperite cu bucăţi de mătase şi împodobite cu balonaşe, vaze cu flori, ornamente din hârtie creponată. Pe jos: covoare roşii. Şi meniul: salam de salam adevărat, (nu Florin Salam, el doar cână!) şuncă feliată, icre de Manciuria, pate de gâscă, de se topeşte în gură, fripturi, băuturi fine, cafele, prăjituri cu fel de fel de creme şi fructe…Mmmm, mănâncă săracii cartierului și-și sug măselele o săptămână, după…zicând Bogdaproste!

„Învârtita” în curte la sarmale

Şi ce mult mi-aş fi dorit să petrec la o nuntă, de la ţară! Dar, cum m-am născut…prea târziu ca să-mi văd visul cu ochii, am vizitat-o pe „coana mare”, care mi-a povestit cu lux de amănunte cum a fost la cununia ei… Se numește Elena Ionescu, dar toată lumea o strigă „coana mare”. Femeia a făcut nunta într-o comună din judeţul Giurgiu, în urmă cu 60 de ani. Toată petrecerea a fost la părinţii ei. „Lăutarii au venit sâmbătă dimineaţă. Şi s-au pus pe cântat. Nu erau manele atunci. În spatele casei, încolo în grădină, am pus nişte mese din scândură. Şapte-opt femei din sat şi o bucătăreasă au început să facă mâncarea pentru nuntaşi. Să le vezi, maică, cum învârteau la sarmalele lungi cât degetul mare şi groase…În două ore, o țață făcea şi 1.000 de sarmale. Unele împleteau sarmalele, altele tăiau varza. Mergea treaba ca pe bandă rulantă. Când erau gata, în ceaun erau peste 3000 de sarmale! Îl puneau în curte, deasupra lemnelor aprinse. Se apucau de fripturi. Tăiau carnea în felii, le aşezau în tăvi de aramă şi le băgau în cuptoare de cărămidă. Atunci tăiam câte doi porci şi cumpăram o jumătate de vacă!”, își amintește tanti Elena. În timp ce femeile îşi vedeau de treburile lor în bucătăria improvizată, bărbaţii întindeau cortul militar. „Eee, făceam şi noi rost de cort militar. Îl închiriam. Cu vesela făceam la fel. Păi de unde să avem noi atâtea străchini? Erau farfurii albe, cu dungi albastre pe margine. La modă! La fel închiriam mesele şi scaunele din scânduri”, zice „coana mare”. La colţuri, cortul se împodobea cu stuf şi cu bucăţi tăiate de hârtie creponată. Pentru a avea spor la treabă, lăutarii cântau „la urechile” celor ce pregăteau nunta.

Nuntă, băăăăăăăăăăăăăăă! 

Mesele erau acoperite cu muşamale sau hârtie şi pe ele se aşezau ca „decoraţiuni” bomboane şi felii de măr. Un prieten al ginerelui împodobea bradul miresei, iar bucătăreasa făcea la cuptorul de cărămidă şi turta miresei. Şi toţi cei care munceau mai gustau dintr-o sărmăluţă, mai trăgeau o duşcă, mai luau o pauză şi jucau. Duminică dimineaţă veneau nuntaşii în „şir indian”. Vreo 150 de petrecăreţi. Îi întâmpina lăutarul cu vioara. Ochii nuntaşilor se opreau întâi la zestrea miresei expusă pe prispă: covoare, plăpumi, perne, mobilă, macate, maşină de gătit. De două camioane era nevoie pentru a căra comorile fetei la casa ginerelui. Când mirii se întorceau de la biserică, sătenii aflaţi pe la porţi, fugeau şi ieşeau în calea miresei şi ginerelui cu găleţi pline cu apă „pentru a le merge bine tinerilor căsătoriţi”. Nuntaşii puneau în căldările oamenilor, în mod simbolic, câte o monedă şi le dădeau câte o gură de ţuică din ploscă. Odată ajunşi la cortul din curte, petrecăreţii jucau şi mâncau până înspre ziuă. Femeile de la bucătărie serveau la mese salam, brânză, măsline, câte 10 sarmale, fripturi, ţuică şi vin. Nu era „moda cu icrele”. Spre dimineaţă se tăia tortul cumpărat de la oraş. „Pe vremea aia se striga darul, nu se puneau banii în plic, fără să se ştie cât dai exact. Cu cât te aşezai la masă mai aproape de naş, cu atât trebuia să dai mai mulţi bani. Şi cu greu reuşeai să furi mireasa! Nu puteai s-o păcălești, ca acum, că o caută cineva la mobil, ea să iasă din local să vorbească şi prietenii ginerelui să o fure…” Rochiile erau simple, fără brizbrizuri. Le făceau croitoresele. Noi luam o bucată de mătase. Acasă, coafezele veneau să le aranjeze părul domnișoarelor de onoare, miresei, nașei. Care își permitea! Oamenii rupeau în stradă turta miresei, jucau bradul. Nunta se termina luni după-amiază, după ce totul era strâns. Atunci plecau şi lăutarii… Şi acum, la ţară, se mai păstrează unele obiceiuri, se mai fac nunţi la corturi, dar pentru mâncare, servire, decoraţiuni şi nelipsitele artificii se preferă firmele specializate. Nu mai este nunta la ţară cum a fost odată!

Comments

comments

Despre Razvan Mateescu

este autorul a peste 1000 de reportaje publicate pe parcursul a două decenii în presa scrisă, în cele mai importante cotidiene centrale. A colaborat la mai multe publicații bucureștene cu articole pe teme de credință, societate, turism, oameni deosebiți. În anul 2006 jurnalistul a primit, împreună cu soţia lui, Dana Fodor, premiul pentru Faptul Divers Pozitiv.