Un copil cuminte

de Dana Fodor Mateescu Ieri am fost până la Giurgiu, cu treburi jurnalistice și nu numai. Pentru că n-am avut cu cine să-l lăsăm pe domnul Goe, Ionel, Nică a...

de Dana Fodor Mateescu

Ieri am fost până la Giurgiu, cu treburi jurnalistice și nu numai. Pentru că n-am avut cu cine să-l lăsăm pe domnul Goe, Ionel, Nică a Petrei, Andrei Mateescu, am fost nevoiți să mergem cu toții. Ne-a promis că va fi cuminte. Și-a luat poziția de promisiune (căpșorul ușooor într-o parte, ochișorii cu gene lungi zbătându-se și gurița-boboc) și a zis:

-Am să fiu cuminte, o să vedeți! Veți fi foarte mândri de mine! 

L-am crezut, a cinșpea mia oară, cu nesiguranță, totuși…E vorba de Andrei și știm deja că minunea durează câteva clipe. Scandalul a început de la plecare. Omul voia să stea singur-cuc în spatele mașinii, dar fără centură (noi avem 7 locuri). Până l-am convins, relatându-i cu lux de amănunt cam ce pățesc copiii care nu poartă centură de siguranță, ținându-i și un discurs despre normele de protecție, a urlat cât a putut, s-a zbătut, m-a zgâriat și… eram deja pe drum, aproape de Giurgiu. Acolo trebuia să ne întâlnim cu un fost coleg de facultate, Ionel Muscalu, un tip extraordinar, om politic, beton, tată de băiat, soț și poet fain pe de-asupra. Toate într-unul singur. Biroul lui e în clădirea Consiliului Județean din Giurgiu.

-Măi, Andrei, vezi că aici e multă poliție, sunt tot felul de cetățeni, să nu ne faci de râs, da? îl instruiesc eu.

Cum intrăm în burta marii instituții, piticul începe:

-Moaamă, ce ecou e aici!: Cuu-cuuu-uuu! Iuhuuu-uhuuu. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Chiaaaau-au-au! Cucuriguuu!

Treptat, au început să se deschidă uși. Lumea era curioasă ca să vadă cine face gălăgie.

-Taci, mă, din gură!, zic rușinată.

În fine, ajungem, intrăm, vorbim. Vine invariabila întrebare pusă tuturor copiilor: ce vrei să te faci când vei fi mare?

-Mafiot sau primar! răspunde sincer Andrei, râcâind cu Citroenul lui biroul de director.

Până de curând se făcea reparator de mașini de epocă, croșetar (de haine), realizator de șampoane care să usture și să distrugă părul. Acum a schimbat macazul.

Punem țara la cale, facem planuri, discutăm, toate pe fondul sonor cârâitor marca Andrei Mateescu: „Aia ce-i? În frigiderul ăla ce-o fi? Te-ai pupat cu Ionel când erai mică? Îl iubești mai mult decât pe mine? Suntem în altă țară? Mafioții unde sunt? Poze de epocă există în acest birou? Pot să fac baie în fântâna asta? Dar pipi? (camera era dotată cu o fântâniță pentru înlăturarea stresului)” Etc…

Rezolvăm treburile, apoi mergem să vedem orașul, portul, facem poze și cumpărăm o înghețată „de-un metru, cu pepene”, pentru Andrei. În cinci minute și-o dă pe piept. Dup-aia fuge pe buza Dunării, noroc că era și-un gard de protecție, sare pe-o bancă, se suie-ntr-un copăcel, mă roagă să-l fotografiez cu un Trabant „excepțional”, mai trage o bășinică: pârț, ne dăm în leagăn, cade, se ridică, strigă, gesticulează, vrea, refuză, cere, se oftică…Frate!!! Zici că are baterii Duracell nou-nouțe înfipte-n popou, e într-o continuă mișcare de azi-dimineață, de la 7! Și-ncă n-a terminat…

-Hai să mâncăm ceva!, spune zglobiu colegul meu cu care abia de-am schimbat 15 vorbe…

-Hai!

Afară e caniculă, îmi sfârâie creierașii, n-am șapcă, evident, nici pălărie, pentru că le uit de fiecare dată! Bine că n-am uitat-o pe-a prințului! Mi-e cald, m-aș sufoca dacă n-aș avea atâta treabă. Sunt stresată pentru că-mi cunosc odrasla și mă aștept să facă o trăsnaie. Până acum văd că s-a abținut eroic.

Mergem la o terasă frumoasă cu o mică piscină verzuie unde se prăjește la soare o broască țestoasă. Aaaaaaaaaaa! Când o vede, Andrei țâșnește rapid spre ea, ca leul la antilopă. Animalul fuge, bâldâbâc, în apă.

-Vreau s-o mângâi, bâzâie domnul Goe!

-Doarme și ea, s-a dus, a plecat, nu mai e! Las-o!, îi zic.

-NU! Vreau să vorbesc cu ea!

-Vorbește! susur încleștată de nervi.

Îl las acolo, la balta plină de lintarniță. Trăiesc 15 secunde de liniște. Totul e pitoresc în jur, miroase a proaspăt, a mâncare bună, a terapie complementară, îmi vine să mă pun în poziția Lotus și să mârâi teatral un soi de mantră inventată de mine: Ooooo, naturrrrrăăăăă! Câââât eeești de miștooooo! Naturrrrra sunt eeeeu! Mmmm! Dar aș risca să rămân înnodată și să mă ia soțul meu pe sus. Însă Răzvan are treabă, numără struții, ouăle lor și candidații la primăria din Giurgiu. Nu-l pot deranja pentru un fleac!

Așa că îmi imaginez doar.

Mâncarea întârzie. Mă uit spre odorul obraznic. E „cuminte”! Are o cărămidă în mână și se pregătește s-o arunce în…în ce? ANDREEEI! Ajung la timp. Tocmai se gândea s-o dea în broască. De ce?

-Păi, vreau s-o scot din carapace. S-o eliberez! Nu vezi că e ca la închisoare? Vreau să fie LI-BE-RĂ…

-Și independentă! Mă, deșteptule! Câți ani ai? Ești bebeluș? Aia e casa ei. Las-o-n pace!

Ne certăm. (Mă, te bat! Ce-ai promis? Nu mai pupi nimic de la mine! Gata! Nu mai ai voie la calculator! Și nici la DVD-uri). Lumea ne privește ciudat. Ospătărițele zâmbesc, dar în gândul lor numai ele știu ce zic!

Piticania afurisită începe să se cocoațe pe băncile din restaurant. Aruncă în sus cu Citroenul, pe care tat-su a dat cât pe 10 kile de mere de lux! Era să zboare-ntr-o farfurie cu ciorbă giurgiuveană!

-Treci, mă, încoace, n-auzi?

Aude, dar nu trece!

La masă cu noi e și un prieten de-al lui Ionel, un specialist vestit care crește struți. Răzvan scoate pixul și notează. Așa: deci 1000 de struți, 900 de ouă, 14 gheare, tone de pene…Nu-l privesc cu invidie! El e ziarist, eu mamă. Scot din paporniță chiloței uscați și niște nădragi, pentru că „veverița canadiană Andrei” a căzut cu totul în baltă. Plânge, s-a lovit rău, și e ud fleașcă. Asta spre deliciul sau indignarea tuturor celor prezenți:

-Tii! Da` ce copil neastâmpărat!!! De ce nu-l dați la un sport? La Judo, la Karate, la…Sumo?

-Nu! Io mă fac mafiot și gata!, o ține pe-a lui pișpirică fără frică alergând cu mâna la puțică…

Mâncăm, în sfârșit. Cleaf-cleaf-cleaf. Eu, cu noduri cât pumnul. Stomacul meu nu-mai vorbește de vreo 10 ani. Suntem la cuțite! Nici nu vrea să mai știe de mine…Nici eu de el! Un tâmpit. Mereu mă doare. Ne despărțim de Ionel. Plecăm. Un sens giratoriu, apoi șosea, șosea, cer nesfârșit, plopi și câmp. Oprim pentru poze. Pustiu. Zeci de secunde e tăcere ca-n creier! Doamne, ce bine e!!! Trag lacomă pe nas mirosuri care dormeau în mine de mult timp. Le trezesc. Rapiță încinsă de soare, buburuze, fluturi dulci, maci, spice de grâu, floarea-soarelui…Apoi, dintr-odată se-aud câinii din Giurgiu și Andrei, care încă vrea o broască țestoasă liberă, fără carapace…Ah!

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.