Căței de Ferentari…

de Gabriela Vlăsceanu „Eu am numai trei picioare,/ Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,/ Râd când mă-ntâlnesc copiii,/Şi mă cheamă <<cuciu şchiop>>”. De câte ori ies din bloc îmi vine […]

de Gabriela Vlăsceanu

Eu am numai trei picioare,/ Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,/ Râd când mă-ntâlnesc copiii,/Şi mă cheamă <<cuciu şchiop>>”. De câte ori ies din bloc îmi vine în minte această strofă din poezia „Căţeluşul şchiop” de Elena Farago. Privirea mi se opreşte asupra celor şase căţeluşi care fie sunt tolăniţi pe trotuar, la soare, fie stau, la umbră, sub maşinile parcate. 

Aproape orbi...

Au cam aceeași soartă ca a boschetarilor sau a drogaților din cartierul Ferentari. Nu ştiu cum au ajuns în zonă. Probabil i-a aruncat cineva…Pentru prima oară i-am văzut în primăvară. Arătau precum ceilalţi câini, chiar dacă „locuiau” pe maidan. Aveau blăniţa cât de cât curată, nu erau slabi, nu erau agresivi. Acum, parcă sunt nişte…mutanţi. Trecătorii strigă să vină hingherii pentru a-i lua la adăposturi unde să fie hrăniţi şi trataţi de bolile pe care le au. Suferinţele i-au făcut şi agresivi, iar oamenii, pentru a se apăra, aruncă după ei cu pietre sau bucăţi de lemn. Doi mai văd doar cu câte un ochi. Nu se ştie dacă alţi câini, în lupta pentru hrană, le-au scos ochii sau trecătorii când dădeau în ei cu fel de fel de obiecte. Cert este că sunt aproape orbi. Dacă şoferii nu ar opri şi nu ar claxona, în orice moment ar putea ajunge sub roţile maşinilor. Dacă nu s-ar uita sub autoturisme, înainte să plece de pe loc, există riscul să treacă peste ei cu maşinile. Unul este şchiop. Când e atacat de ceilalţi „maidanezi” abia fuge din calea lor pentru a nu fi sfâşiat. Toţi au, pe zi ce trece, din ce în ce mai puţină blană pe ei. Pe trotuar lasă smocuri. Li se vede pielea. Deja unul nu mai are păr aproape deloc. Pielea îi este roşie şi a început să i se încreţească.

Marș, potaie!

Sunt atât de slabi, că nu mai au nici puterea să stea pe lăbuţe când mănâncă. Vreo doi-trei oameni, din milă, le mai dau câte un os gol sau o bucăţică de pâine. Mulţi îi ocolesc căci se sperie de ei, mai ales că pe „nepusă masă” încep să latre îndelung. Dar, ei latră din cauza bolilor, a lipsei hranei şi apei. Vara, când nu plouă, beau apă cu detergent când femeile mai spală, în faţa curţilor, covoarele. Când nu stau lungiţi pe asfalt se scarpină, mai-mai să-şi rupă şi pielea de pe ei. Au râie, căpuşe, purici. N-a venit nimeni să se ocupe de castrarea sau vaccinarea lor. Un veterinar îmi spunea că nu mai au zile multe, dacă nu sunt trataţi. Trecătorii nu se tem de cei şase câini că le pot rupe…pantalonii sau fustele, cât se tem să nu ia căpuşe de la ei. Nimeni nu se apleacă să-i mângâie. Toată lumea strigă: „Marş, potaie, d-aci! Marş d-aci! Pleacaţi, fir-ar voi să fiţi!” Unde sunt, oare, organizaţiile non-guvernamentale care militează pentru salvarea câinilor de pe străzi să-i vadă şi pe aceştia?

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.