Moartea pândește la fereastră

De o săptămână, în fiecare clipă, Moartea se ridică pe vârfuri pââână la etajul doi și o privește pe mama pe fereastră…Nu intră încă la ea. Doar stă și se […]

De o săptămână, în fiecare clipă, Moartea se ridică pe vârfuri pââână la etajul doi și o privește pe mama pe fereastră…Nu intră încă la ea. Doar stă și se uită. Ar intra, dar nu poate. Deocamdată. Vine, bate din pleoape, și pleacă. Mama se chircește de durere și, acolo unde se zbate sufletul ca o puică, o arde cancerul. Cu fierul roșu, o arde.

Apare tata, cam amețit, știe el de ce, știu și eu, dar tac, cu o fiolă de algocalmin în mână și niște paracetamol. Și mai avem niște fier-fiole, niște Ultracod și Tramadol. Atât. Toate necompensate. Păi, da, că doar e cancer în ultimă fază…

Moartea se uită iar la noi, prin perdea…Eu stau cu mutra mea de păpușă belalie, neștiind unde s-o mai înțep pe mama…e toata numai găuri, catetere, hematoame. Tata plânge invers, ca lăutarii prea beți, prea lași și prea triști. Andrei, fiul meu, desenează în sufragerie inimioare și pisici pentru mămăița…

Mama
Mama

Și iar mușcă boala cu dinții ei de fier! Mama țipă. Durerea atârnă ca un bolovan în pieptul ei. Oare cât mai rezistă așa? De duminică n-a mâncat nimic (adică n-a lins ceva iaurt sau compot, ca până acum). Ieri am vorbit cu dr. Oncolog (deci ONCOLOG!) Anca Gheorghiu de la Policlinica 34 din Drumul Taberei la care era înscrisă de când am aflat groaznicul diagnostic: neoplasm, cancer pulmonar cu metastaze la creier. Era grăbită. Și iritată. Și foarte nervoasă. Pleacă în concediu. Răzvan, soțul meu i-a spus la telefon că mama are dureri mari, spasme, că vomita orice Ultracod sau Tramadol prescris de ea și că ar cam trebui să intre pe morfină… „Ce? Îi dau morfina când consider eu de cuviință, nu când vreți dumneavoastră! Clar? Doamna Fodor se simțea bine, am întrebat-o când a venit la policlinică…”

Da. Joia trecută, tata a dus-o pe mama cu TAXI-ul la policlinică. Doamna dr. dorea să-și vadă pacienta, iar pacienta dorea să o vadă pe doamna doctor în care avea încredere. Pe hol i s-a făcut rău. A căzut. „Am văzut numai alb peste tot, mi-a spus mama după…când am ajuns și eu. O asistentă a venit și i-a pus niște perfuzii…A coborât și doamna dr. oncolog Gheorghiu, care a întrebat-o, ce-i drept, după ce au început medicamentele din perfuzor să-și facă efectul: „Ei? Cum vă simțiți?” Iar mama mea, care nu face pe victima și știe ce e bunul simț, i-a răspuns: „Da. Mă simt mai bine…” (Știu, seamănă cu un banc prost, dar e adevărat!)

Păi, dacă te simți bine, madam Fodor, la ce-ți trebuie Morfină? Ia colea, un algocalmin, e bun la măsele, la dureri de cap, face tenul frumos! Și pac, încă-o rețetă miștoacă. Și pac! Încă o noapte de chin.

Am adus-o noi acasă de la policlinică pe mama. De atunci (joi) pleacă în fiecare secundă câte un pic…Și se vaită. De atâta geamăt și icnet, nu mai are voce. Glasul ei frumos s-a speriat și-a fugit departe, departe, prin câmpiile pe unde alerga când era mică și-și punea floarea soarelui în păr…

Mă uit la mama cum tresare în spasme, cum se chircește, cum horcăie. Vreau s-o ajut! Cu ce? Tibia și peroneul râcâie cearceaful suferinței. Pielea îi atârnă.

Doamna doctor zicea că se simte bine…Să-ți fie vacanța ca și sufletul, doamnă doctor!

Moartea, ca râia! Nu se lasă. Cioc-cioc, la fereastră.

Vrea să-mi spună ceva, mama, dar NU MAI POATE VORBI. Nici plânge. E atât de deshidratată că nici lacrimi nu mai are. Și ele s-au speriat…Mă aplec asupra rădăcinii din care am crescut și o mângâi pe frunte. E uscată ca Bărăganul în iulie secetos. O ud. Mă privește cu niște ochi pe care n-am să mi-i pot scoate din minte vreodată… Îngrijorați, disperați, revoltați că mă lasă singură, că n-o să-și mai vadă băiatul, care e prin Anglia, că n-a apucat să meargă cu Andrei cu trenul, așa cum i-a promis…că e mult prea repede și prea devreme.

„Mă duc să caut morfină, mămăițo! N-o să te mai doară, ai să vezi!” Și plec. Afară arde totul, dar nu prea mai simt. Nu mă plâng. Ce n-ar da mama să meargă și ea prin București, acum, pe patruj de grade la umbră! Din Militari tre să ajung pe Calea Călărașilor. Acolo mă întâlnesc cu un om care o va ajuta pe mama. Nu mă cunoaște, nici nu știe cine sunt. O aștept. Apare. E luminoasă. Fusese la alt bolnav de cancer. În 5 minute îmi scrie rețeta. Mă privește normal. Nu de sus, nu-mi vorbește urât, nu țipă. Îmi vine s-o iau în brațe și s-o strâng tare, tare de tot, ca pe-o prietenă. Să-i mulțumesc. Rețeta nu e compensată, dar e în mâinile mele. Fug. Am bășici pe toată talpa. Se sparg și-mi clefăie-n pantofi. Ce tâmpite bășici! Ustură. Dar pe mama o doare și mai rău! La farmacie nu e morfină. „Păi trebuie comandată, că…totuși e morfină nu Rinofug. Mâine veniți s-o luați!” Ah! Mâine, mâine…și mama???Până atunci? Fug înapoi în Militari. Plâng și transpir. Transpir și plâng. Ajung. Mama urlă. Tata a închis toate ferestrele. Na! Mai intră, Moarteo, dacă mai ai pe unde!

A` cu coasa ne privește tăcută. Îi e cald și sete, o văd cum plescăie și parcă mi se face milă…Să-i dau drumul? (Dana Fodor Mateescu)

Comments

comments

Despre Dana Fodor

este o ziaristă absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, cu o experiență de 16 ani în presă. Și-a început activitatea ca reporter la Radio Uniplus, apoi la Radio 21. Ulterior a fost angajata și colaboratoarea mai multor cotidiene și reviste centrale. A publicat poezii în Ziua Literară şi a participat la câteva întâlniri pe această temă, în cadrul cenaclului Euridice. În anul 2006 jurnalista a primit, împreună cu soţul și colegul ei, Răzvan Mateescu, premiul „Învingători pentru România” la Gala Premiilor „Ursus” pentru Jurnalism. A publicat până acum patru cărți: două pentru copii, una cu reportaje și alta cu poezii.