Mic tratat de alungat mitocanii….

de Dana Fodor Mateescu Nu cred că e om pe lumea asta care să nu fi primit măcar o singură dată în viață vizita traumatizantă a unui…prieten nesimțit sau a […]

de Dana Fodor Mateescu

Nu cred că e om pe lumea asta care să nu fi primit măcar o singură dată în viață vizita traumatizantă a unui…prieten nesimțit sau a unei rude îndepărtate, tanti Tia din Zurbaua, care crede că Bucureștiul e un fel de Las Vegas dâmbovițean, iar tu o gazdă eternă și cumsecade…! Haideți, recunoașteți!

 Să vă povestesc eu, atunci! Primesc într-o zi un telefon de la un amic pe care nu-l mai văzusem de câțiva ani, Slavă cerului! Tipul era un mitocan patologic. Râgâia din trei în patru cuvinte, – sanchi! are probeme la stomac-, se scobea în urechi în timp ce discuta aprins, își trăgea mucii de parcă schimba vitezele, se bășea când te așteptai mai puțin…D-astea! Să-l tot ai ca musafir și să nu te plictisești! O să ziceți: „cine se aseamănă se adună!”, știu eu. N-aveți decât! Dar nu e chiar așa…Cum ne-am pricopsit cu amiciția lui minunată? Pur și simplu n-am fost în stare să-i întoarcem spatele. Ne-a fost și milă și jenă. Așa că, am rămas „prieteni”. 

-Olaaa, Dănuțaaa, vin în România. Ești acasă? Vaaai! Ce dor îmi e dă voi, da, da, venim și cu băieții (copiii lui, adică, 3 la număr și toți ca el!!!) Miercuri. Alo, da` ne luați și pă noi dă la aeroport? Grrr! (un râgâit discret!) Hai, ca stați aproape! Bine. Avionu`? Grrr! Ajunge la 4 dimineața. Paaaa. Ne vedem acolo, da?! Abia aștept!

N-am mai apucat să zic și eu ceva…Pun pariu până la ultimul bănuț pe care-l am acum în portofel că, în timp ce vorbea cu mine, s-a și bășit de vreo 12 ori! Îl cunoooosc!

 După cum mă albăstrisem la obrăjori, soțul meu a realizat cu adâncă tristețe că era vorba de…amicul nostru comun.

-Aoleuuu! Trebuia să nu răspunzi!, zice Răzvan.

-N-am știut ce număr e…Am crezut că e frate-miu din Anglia, scâncesc pierită.

-Ce dracu` facem acum? Oare cât stau pe capu` nostru? Mâine e miercuri… Rămânem fără nimic, dacă vin termitele…(așa erau porecliți cei 3 băiețoi, toți supraponderali, ca și părinții lor, răi, boccii, ciorditori și mega enervanți, să-i calci cu tancu` pe mutre!)

Cu inimile tremurând, chiori de somn și triști ca la un proces de divorț, ne-am dus să-i luăm pe ipochimeni de la Otopeni, din aeroport. Am parcat și ne-am pus pe așteptat. Era și copilul cu noi, și el adormit, îl căram cu schimbul în spinare. Avionul a întârziat 2 ore. Credeam că mor acolo, cu dureri sfâșâietoare de mijloc, spate, brațe. Cine știe ce am de plătit, de trebuie să suport toate asta?! Răzvan, ca să mă mai scoată din jale, făcea glume tâmpite de tipul:

-Mmmmm, tu miroși ceva? Cred că s-a pârțâit Nicu… (The name of the fucking friend.)

Sau:

-Unde ai ascuns strugurii din grădină?

În sfârșit apar monștrii. Cinci bucăți. Urlete și fluierături ca la meci, în Ghencea: „Hăăăăă, băăăăă, fiuuuuu, Danooooo! Răzvaneeee! Tantiiiii Danaaaaa! Iuhuuuu!”

-Să-mi bag picioarele!, șoptește Răzvan. Suntem terminați!

Mie mi-a fugit pământul de sub tălpi. Nu-i mai văzusem de vreo 2 ani pe amici, dar schimbările erau șocante. Cei trei băiețoi, care aveau vârste apropiate, 7, 9 și 10 ani, crescuseră de parcă trăseseră E-uri pe nas în fiecare zi. Erau ca butoaiele, gușați, urâței, cu spumele mării, să mă ierte Dumnezeu, iar din ochi se mai vedeau doar două liniuțe. Mă rog, șase! Ăla de 10 ani era cu un cap mai mare decât mine. Cred că m-ar fi snopit lejer în bătaie, dacă l-aș fi enervat. Dar eu nu aveam de gând să o fac.

Ne-au băloșit de pupături. Eram udă și pe piept! Nicu lăcrima de bucurie, ca de obicei, dând frâu liber unui recital de râgâieturi mărunțele, nazale și evident iberice, care povesteau cam ce balotase stăpânul lor în avion și înainte. Nu vreți să știți ce!

Nevastă-sa, Getuța, la fel de obeză și cretină, ne-a mozolit cu ruj spaniol și-n urechi și-n nas. Umflații de băiețoi, lipicioși de la acadele, mi-au zguduit Andreiul din spinare, până l-au trezit din somn:

-Păi, ce faci, băăă, mafiotule? Noi venim la tine și tu dormi? Hai, scoală!

Îngroziți, le-am privit bagajele. Depășiseră gabaritul acceptat. La fel ca și ei.

I-am urcat în Chevroletul nostru, bine că avem 7 locuri! și am plătit parcarea…

-Lasă, bă, că voi aveți bani, sunteți ziariști, Dănuța scrie cărți! Păi, ce? Munciți ca mine în Spania, la șantier?- ne aruncă drăguțul de Nicu scuturând gingaș scrumul pe canapeaua din piele.

Pe drum, până în Pipera, ne-au asfixiat total. Îmi curgeau lacrimile! Puțea înfiorător. Flatulațiile lor, venite de pe alte meleaguri și înghesuite ore în șir în burdihanele mari, erau combinate, ne puteau curenta, făceau un arc electric…Cred că le și vedeam, erau materiale!!! Răzvan a dat muzica mai tare, doar-doar…Aș! De unde?! Noroc că vezicile noastre biliare funcționează la cote corespunzătoare. Altfel…

-Muchițo, dar ce pute așa de urât? întreabă micul glas al rațiunii, adică Andreiul din brațele mele.

-E de la sulf!, îi răspunde Răzvan, diplomat, semnalizând la stânga.

Copilul n-a înțeles, dar i-am dat să miroasă eșarfa mea parfumată cu liliac.

-Băă, intelectuali mai sunteți! râgâie emoționat Nicu. Da niște Guță n-aveți? Un Salam sau vreo prințesă, ce dreacu?

 Ajungem. Jeepul geme fericit după ce coboară anormalii și bagajele lor.

-Mămicăăă, nu mâncăm și noi ceva? Mor dă foameeee! – scârțâie gros Pedro ăl mare. Frații lui, și ei:

-Siii, madree, siiii!!!

Nicu se freacă pe burdihanul flămând:

-Un grătar ar merge, grrrr (râgâie!), nește cârnați, bere, să cânte muzica, să ne veselim. Bă, Răzvane, ia să vedem ce-ai prin frigider…Și începe să cotrobăie prin congelator și să scoată pe masă, un pui, niște pulpe, o juma de morcov…

E dezamăgit.

-Ăăăă, păi cu astea ne așteptați voi, mă? Fugi, Răzvane, repede în colț la non-stop și bagă nește mici, nește fleici, berea unde e? Io mă mulțumesc și cu Stela. Tu ce bei, chica?

-Io vreau gin, Nicule, că Stela-mi produce gaze!, cască obosită Getuța în timp ce se tolănește (Trosc!) pe canapeaua din living.

Aaaaaaaaaa! Nu mai vreau gaze! NU VREAU SĂ MAI FIU GAZATĂ! Grătar… La 7 dimineața? Îmi vine să-mi iau câmpii. Să le zic ceva de mume și de nație de nesimțiți împuțiți! Dar n-am curaj. Mă duc la Răzvan:

-Du-te repede și cumpără țuică, gin, orice…ia și mici, cât mai vechi dacă se poate, poate se cară…

Umflații deja au descoperit mașinuțele de epocă ale lui Andrei și le ciocnesc ca pe ouăle de Paști: buf, bum, trosc! Copilului nu-i convine, începe să plângă. Apoi, grasomegii găsesc o micuță menorah pe pian și încep să fluiere în ea.

-Auzi, Dano? Da` voi sunteți evrei sau creștini, ce dracu`?, mă întreabă revoltată Getuța, cu țigara în bot.

-Suntem apași, da` să nu mai zici la nimeni!, îi răspund rânjind.

Răzvan se întoarce ca Moș Crăciun: mici (mai vechi de trei zile n-a găsit!), bere, Gin tonic, prăjituri… Nicu n-a schițat niciun gest, n-a dat niciun ban. Efectiv, „spaniolii” n-au adus NIMIC pentru noi, nu că aș fi vrut, nu cred că CEVA ar fi compensat șederea lor aici sau ar fi fost mai ușor de suportat…Nooo! Dar..ia stai!

-Nicule, era să uit! Vezi că mai am în poșetă niște ciocolată, cheamă-l pe Andrei!

Îi dă un pachețel mototolit și încleiat…

-Am mușcat io dân ia nițel. Mi să făcuse rău în avion la decolare, așa pățesc mereu dă la fiere, da` în rest ie întreagă…

Doamne! Drăguțule, frumosule și bunule! Am stomacul ghem! Bine că Andrei refuză „cadoul”!

-Ăăă, ești fraier, mafiotule, nu știi ce pierzi!, râgâie Nicu pofticios și înghite toată ciocolata.

Facem grătarul. Toată familia lui Nicu bagă la jgheab ca de frica morții, el se îmbată mangă, Getuța la fel, vor manele, dau cu lingurile în masă, cântă, țipă, vorbesc în spaniolă…Victor, câinele nostru urlă a pagubă (e traumatizat, săracul!), Berlioz, motanul, a fugit, nu s-a mai întors, papagalii nimfe au amuțit. Cam așa a fost viața noastră timp de 5 zile…Nasol, nu? Asta și merităm!

Dacă suntem apași! „Prietenii” spanioli au ras tot ce-am avut prin casă, inclusiv biscuiții copilului. Ne-au înfundat definitiv două din cele trei WC-uri, (două dintre capace trebuie aruncate) s-au bășit încontinuu, în cor mixt: soprane, bași-baritoni și tenori demenți, mi-au găurit o perdea cu țigara, au rupt o clanță, au murdărit covoarele de noroi, au făcut baie în fiecare seară toți 5, ca balenele, mi-au stricat pompa de apă, au rupt un scaun de pe terasă (Sunt greu, bă, Răzvane, grrr! (râgâitură!) Am 156 de kile! Hă! Hă! Hă!), au spart 2 farfurii, o cană, 4 pahare, cel mic, de 7 ani, s-a scăpat în pat și mi-a udat salteaua (enurezis nocturn!), l-au făcut pe Andrei să plângă de 12 ori, iar Getuța m-a rugat să-i pensez mustață când mi-era lumea mai dragă…

Am stat și am discutat cu mai mulți tovarăși pățiți, ca și noi. Ne-am sfătuit. Cică există tot felul de „metode” care să ne scoată din impas. Prima ar fi să le ziceam că avem o boală contagioasă. A doua, ca atunci când sună la ușă respectivii, termitele, de! noi să fim deja îmbrăcați, (nu contează că e miezul nopții!) și pregătiți de plecare. Dar dacă ne zic: „Nu-i nimic, lăsați-ne cheile, că rămânem noi! Avem grijă de casă.”

Ce facem atunci? Ei, aici e buba! O altă șmecherie e să scriem „Pericol” atunci când salvăm numărul lor de telefon. Dacă sună, știm că sunt ei și nu răspundem. Dar și aici sunt riscuri. Dacă încearcă de pe alt număr? Așa că mai bine aștept cu înfrigurare să se deplaseze Spania. Poate se „rupe” de Europa și fâlfâie încolo, în larg, ca o barcă…la mii de kilometri distanță. Ar mai veni și atunci?

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.