4.421

Iubire, bibelou de pandișpan

de Dana Fodor Mateescu  Cine zice că amorul vine în adolescență? Florel avea vreo 5 ani când s-a îndrăgostit lulea de o vecină. Așa simțea el, eu doar scriu ce […]

de Dana Fodor Mateescu 

Cine zice că amorul vine în adolescență? Florel avea vreo 5 ani când s-a îndrăgostit lulea de o vecină. Așa simțea el, eu doar scriu ce mi-a povestit într-o seară albastră ca o mărgică și o lună cu mutră de veveriță blondă…

I se oprea respirația, tremura din toate încheieturile, își abandona mașinuța, trompețica și ursulețul, zbura printre cireșele coapte, era fluture și pasăre în acelși timp, când o vedea pe Mădălina trecând de mână cu mă-sa prin sat. Era ter-mi-nat, ce mai!

-Hai, jucați-vă și voi frumos!, o auzea ca prin vis pe bunică-sa. Ia-o pe Mădălina de mânuță și adu-o în curte la noi!

Lui Florel i se făcea rău fizic. Mădălina era ca un înger, așa o vedea el! Blondăăă, cu ochii azurii, piela albă ca zahărul pudră de pe prăjiturile mamei și chiar ca o prăjitură și mirosea! Oare unde îi sunt aripioarele? Aaa, și le-a ascuns sub rochiță, precis! Puștiului îi ploua-n gură de fiecare dată când fetița se apropia de el.

„Mmmm, o fi bună de mâncat? Dacă o ling nițel, măcar pe la gât, are gust de ciocolată sau de pandișpan?”, se tot întreba micuțul și-și tot făcea planuri de canibalism…

Dar niciodată nu îndrăznea s-o atingă, măcar cu o unghiuță…

Singura dată când Mădălina l-a pupat pe obraz (se jucau de-a mama și de-a tata, iar ea era, evident, mama!), Florel a făcut febră 40!!! O visa, avea vedenii, ea era peste tot prin casă, în cănița cu lapte cald, în fiolele de calciu, în medicamentul amar, în icoanelele cu Mama Domnului, în ghivecele cu mușcate, la televizor, îi vorbea numai lui…. Aaaaa! Mădălina…

-Ce-ai, copile, ce te doare? îl întreba maică-sa disperată că nicio doctorie nu-și făcea efectul.

Piticul gemea și tăcea. Iubire, bibelou de pandișpan!

La grădiniță erau în aceeași grupă. Educatoarea, una de ziceai că are o albină în gât, așa vorbea, îi punea să se țină de mânuțe și să facă o horă: unu, doi, trei, patru, cinci, la, la la la, la…Florel se înghesuia să fie lângă ea. Dădea din coate. Trebuia să-l dea la o parte pe Bogdan, grasomegul ăla nesuferit care tot se gudura pe lângă Mădălina lui!!! Era greu să se lupte cu ditamai băiețoiul, care la 5 ani arăta ca unul de 7. Bogdan era fiul medicului din oraș, unul care avea mereu la pachețel salam de Sibiu adevărat și ciocolată cu lapte. Înfuleca totul, trufaș, plescăind biruitor, făcându-le în ciudă celor care mâncau pâine cu unt sau margarină…Avea un obicei care-l făcea special. Tot timpul se scormonea în nas cu degetul, de ziceai că arătătorul îi crește direct din nară și are legătură cu creierul.

Ah, îl ura irevocabil!!! Când reușea s-o prindă de mânuța fragilă pe Mădălina era atât de fericit! Dar de fiecare dată, Bogdan o ținea și el, de cealaltă parte și îi capta toată atenția:

-Io am o mașină uite-atât de mare! Roșie, merge singură, mi-a adus-o tata din Suedia!

Florel crăpa de gelozie. Dar nu se lăsa mai prejos!

-Mie mi-a adus tata de la șantier, uite-așa, o roată mare de camion, cât casa! E mai mare decât mașina lui Bogdan și poți să te bagi în ea. Mădălina nu zicea niciodată nimic. Zâmbea.

Bogdan îi aducea ciocolată „străină” ca să fie prietena lui și bomboane cu lapte, care nu se găseau pe vremea comuniștilor decât dacă aveai pile la alimentară. Iar fetița îl pupa cu recunoștință pe obrazul umflat cu pompa. Florel spumega. El nu avea pile la alimentară, iar tăticul lui nu ajunsese nici până la Mehadia…Simțea că se năruie lumea lor colorată, că se face pulbere. Mădălina își retrăgea ușurel mânuța dintr-a lui și se culcușea lângă obezul cu bani și „relații”.

În clasa a-I-a au nimerit doar pe același rând de la fereastră. Ea în față, el în spatele ei…Doamne și cât s-a mai rugat să fie împreună în bancă! A întrebat-o și pe bunică-sa:

-Buni, spune-mi, ca să mi se îndeplinească o dorință fierbinte ce trebuie să fac?

Bătrâna l-a privit pe sub ochelari, a zâmbit și i-a zis:

-Mă, tu vrei o bicicletă nouă?

-Nu!, a spus hotărât copilul.

-Păi, atunci?

-E secret!

Bunica i-a zis că trebuie să fie cuminte, să spună „Îngerașul” înainte de culcare și să îl roage pe Doamne-Doamne să-i împlinească dorința. Așa a și făcut, dar, ruga nu i-a fost ascultată, pesemne că a greșit el pe undeva…Poate atunci când a spart cana aia?

Și uite. Acum, prințesa lui stătea alături de grăsunul nesuferit pe care-l pasiona scobitul în nas și potolul. O cucerise definitiv, erau nedespărțiți. Îi dădea din pachețel cașcaval și salam de Sibiu, îi aducea banane, portocale, ciocolată și reviste cu Pif și Rahan. Ehee, cine avea, pe vremea aia, reviste cu personajul celebru care se lupta cu fiarele sălbatice și urla pe 3 pagini: Raahaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaan! era cineva! El, sărăcuțul, ținea în ghiozdan o revistă „Arici-Pogonici”, Mădălina nu se uita nici cu fundițele la ea!

A suferit ca un câine abandonat. Ai lui credeau că e nebun, l-au dus la medic, i-au făcut zeci de analize. Toate ieșeau normale. Atunci? Florel ținea taina ascunsă bine. În carne o ține! Nimeni nu trebuia să afle nimic. Și nici n-a aflat, până nu m-a găsit pe mine…Dragostea față de Mădălina a durat ani de zile. Stătea mereu în umbra celor doi, care nu se mai despărțeau, pentru că Mădălinei îi cam plăcea salamul! În timpul orelor, băiatul îi respira aerul, o atingea pe părul galben, ușor, să nu simtă ceva zâna…mângâia banca pe care stătea ea. Ar fi vrut să se transforme în cravata roșie de pionier, ca să-i îmbrățișeze gâtul imaculat, ar fi vrut să fie una din agrafele ei…Era obsedat, fără speranță.

În clasa a opta s-au despărțit. El a plecat în alt oraș, ea a răms. Florel a crescut, a avut alte prietene, a terminat liceul…Dar gândul lui fugea tot la Mădălina, fetița-înger care se juca în curte cu el de-a mama și de-a tata…S-au întâlnit după vreo 15 ani. El încă îi știa numărul de telefon, cel mai frumos număr de telefon din lume, era o poezie! Într-o zi, i-a venit un curaj, așa…Trebuia să-i mărturisească iubirea lui. Altfel nu se mai putea! Linsese cam la jumătate de sticlă de coniac. A răspuns chiar Mădălina. Era ea! Vocea ei, puțin schimbată, suavă, delicată, ah! o petunie!

S-au întâlnit pe la 4 după-masa. A fost un șoc emoțional-vizual. Din zâna trandafirie care-i gâdilase atâta vreme visele, hormonii și idealurile (se și vedea căsătorit cu ea, o droaie de kinderi arieni, frumoși și sănătoși în bătătură) nu mai rămăseseră decât ochii. Atât. Se îngrășase teribil, arăta de 40 de ani, gușată, cu pielea roșie, plesnea rochia oribilă pe ea, avea riduri și cearcăne, părul ei superb era tăiat scurt, se urățise total! Picioarele? Butuci! O fi de la atâta salam de Sibiu? Câte tone o fi băgat în ea, în toți anii ăștia?

Florel era să leșine. El arăta bine: înalt, blond, suplu, Elvis în persoană! N-a reușit să scoată o vorbă. Parcă înghițise un șobolan viu, care îl zgândărea ca să iasă afară…

Mădălina nu se mai oprea. Avea o melițăăăă de țață! Astfel, Florel a aflat că ea o duce bine, are de toate, mașină, vilă, 3 copii, s-a căsătorit, -cu cine altul?- cu Bogdan, care și el e medic ca tac-su…câștigă excelent, ea nu lucrează, e casnică.

-Nu vrei să vii pe la noi?, l-a întrebat femeia, acum o străină. Bogdan o să se bucure!

-Nnnnnu. Nu ppppot!, a reușit Florel să bălbăie ceva. Vine trenul. Trebuie să plec. E urgent. Pa!

A lăsat-o acolo, pe trotuar, nedumerită, urâtă și inconștientă…

„Doamne, și cât am iubit-o!”, și-a spus, el, stingând țigara sub pantof, de parcă ar fi vrut să ucidă definitiv un gând bolnav.

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.