Povestea lui Daniel Ciripescu 3

Prin 1969, în familia Ciripescu a mai apărut un membru. Un băiețel. Aglăița avea vreo 40 de ani când a rămas însărcinată. Lumea o vorbea pe la spate: „A găsit-o […]

Prin 1969, în familia Ciripescu a mai apărut un membru. Un băiețel. Aglăița avea vreo 40 de ani când a rămas însărcinată. Lumea o vorbea pe la spate: „A găsit-o și p-asta taman acu`, la patruj dă ani! Ăsta e decrețelu`”, cârâiau urâtele pe la porți.

Copilașul venise pe lume datorită decretului lui Ceaușescu care interzicea avorturile. De necaz și din gelozie, pentru că mama lui a mai dat naștere unui alt prunc după el, Daniel s-a julit la genunchi, a plâns, s-a înțepat într-un spin și a aruncat cu o oală plină de lături în tanti Țuța, o nebună nevinovată de pe stradă, care tocmai trecea prin fața curții lor.

Părinții i-au pus copilașului numele Ciprian. Ciprian Ciripescu! Suna bine!

Daniel a picat cumva la mijloc. Ai lui îl iubeau mult pe cel mai mare, pentru că era primul lor copil, dar și pe ultimul născut, pentru că abia venise pe lume și era prințul moștenitor, conform tradiției. Adevărul ăsta durea cel mai tare! Era băiețașul de o frumusețe stranie, nu se știe prin ce minune ieșise cu ochii albaștri, alb la obraz și cuminte ca o fată. Cu toții îl iubeau și îi făceau poftele, în afară de Daniel, care începea să semne pe zi ce trece cu bocciul ăla de Uriah Heep, personajul lui Dickens.

Daniel, care crescuse cam debil în umbra fratelui mai mare și mai deștept decât el, avea de acum un motiv să-i umbrească viața pruncului. Orice se întâmpla rău prin casă, de vină era „ăla mic”. Ca să-i mai împace cumva, într-o bună zi, mama lor le-a cumpărat o masă de ping-pong. Rupeau băieții din cartier paletele pe ea! Prâslea abia mergea în picioare și-ar fi vrut și el să stea cu ei, măcar acolo unde se leagă fileul. Aiurea! Clăpăugul și cu frate-su mai mare îi trăgeau câte un șut în cur, de-l suiau pe cișmeaua din curte. Bietul de el! Nici nu putea să spună ce îl doare mai rău când veneau ai lui de la serviciu: capul, urechiușele (Daniel îl trăgea non-stop de ele, ca să fie clăpăuge ca ale lui!) sau fundulețul?! Norocul lui a fost că, la un moment dat, i-a văzut mama de la etaj cum îl torturau. Supărată și-ntr-o criză de nervi, Aglăița a început să arunce cu cizme și cu pantofi după ei, de-a umplut toată bătătura cu ciubote desperecheate.

După ani de zile i-a venit rândul lui Daniel să plece la oaste (armata era obligatorie pe-atunci). Tatăl i-a făcut rost de o valiză din lemn și… urâtul pământului dus-a fost. Ai lui au răsuflat urșurați: „Doamne, că tare bun mai ești!! Am scăpat de Clăpăug!”

Daniel făcea armata undeva la tunuri, rachete, artificii sau tancuri, ceva de genul ăsta, prin Constanța. Nimeni nu știa exact, dar nici nu se omorau să afle. La un moment dat, maică-sa l-a visat rău: se facea că Daniel avea picioare de țap, buze de țânțar și ochi de libelulă. Atârna de tavan, cu fruntea până jos, plin de sânge…Făcea ca oaia: „Behehheee, beheheee!”

Sfântă Agripina! Ce să fie asta?!! S-a trezit, buimacă femeia, cu inima zob! Era totuși, fiul ei, carne din carnea ei, nu? Tocmai venea Crăciunul și ea, ca orice mamă, și după coșmarul ăsta, l-ar fi vrut acasă, în permisie.

A umblat de năucă, simțindu-se și vinovată un pic, să caute o pilă pe la Ministerul Forțelor Armate. Până la urmă a găsit pe cineva, la a paișpea mână, care s-a oferit s-o ajute, să i-l aducă pe dobitoc acasă.

Chiar și cu permisie legală, de venit tot nu putea să vină singur, fiindcă știa drumul doar la dus, nu și la întors. N-am aflat niciodată de ce, iar el n-a vrut să-mi spună! Așa că s-a cărăbănit Marinel, frate-su mai mare, după el. Când l-a văzut mă-sa, în carne și oase, nu-i venea să creadă! Era slaaaab mort, jurai c-a stat 3 luni la Dachau și o zi și jumătate la Auschwitz. I se vedeau inima bătând și intestinele cum lucrează în gol, triste ca niște furtunele inutile. Aoleu, moare clăpăugul de foame! Repede, mama i-a pus să mănânce felul I, felul II, felul III…Apoi a luat-o de la capăt. Balota Daniel fără să mai mestece, de parcă băga în cămașă, nu în gură. Ai lui au aflat că făcea „berilă” undeva lângă un cimitir, noaptea, iar ziua spăla pe dinți porcii de la o fermă a unității și că nu prea le dădea mâncare în armată. Parcă li s-a făcut milă de el, să-l știe așa chinuit. Și a trecut Crăciunul, dar nu fără incidente. Ostașul a mâncat ca de frica morții și a ajuns la spitalul din oraș. („Aoleu, visu` meu! Ați văzut?” – se tânguia Aglaia.) Era să crape fierea-n el, și-așa era ea a dracului și plină de venin din cauza lui Ciprian ăl mic.

Cu chiu cu vai, Daniel a reușit să termine armata, iar la liberare, pe drumul spre casă, și-a vândut valiza și tot ce avea în ea: firimituri de pâine uscată, cojițe de salam, scrisorile cu șuvițe de păr de la Cecilica, fata lu` madam Șperlea de peste drum. Până și periuța de dinți a dat-o pe un leu. Afacerist!

De atunci, s-au scurs vreo 10 ani încleștați în care Daniel fusese campionul național al proceselor intentate…tuturor celor care l-au deranjat vreodată cu ceva. Un vecin a parcat pe locul LUI? Scandal! Proces! O vecină l-a privit câș și nu i-a dat bună ziua? Păi de ce? Calomnie! La tribunal! Omul era în stare să dea în judecată și panoul din fier unde se afișa întreținerea, dacă acela nu corespundea ca mărime, culoare și stil. L-a auzit pe nea Tănase, administratorul blocului, că a spus un banc despre Ceaușescu? L-a reclamat rapid la partid! A venit, într-o zi, o Dacia neagră, l-a luat pe moș și dus a fost. L-au mai văzut vecinii după vreo 3 luni. Era de nerecunoscut. Slăbise și nu mai scotea o vorbă. A murit de cancer la gât. Plângea nevastă-sa, tanti Lucica, de-și uda șorțul. „Ai văzut, al dracu?!, dacă a vorbit ce nu trebuie…, zicea Daniel sugându-și colțul stâng al mustății.”

La alimentara din colț n-a fost servit primul? Urlete! Chema responsabilul și, până n-o vedea pe nenorocita de vânzătoare în stradă, concediată, „cu litera I”, nu se potolea. Viața lui nu era completă, nu era fericit dacă nu „rezolva” astfel de cazuri. Când a împlinit 32 de ani s-a gândit că ar trebui să se însoare. Profesional, ce să zic? Era în frunte. Luase frișca, cireașa de pe tort, crema, banana. Ajunsese profesor universitar (îl urau cu patimă toți studenții! I-au pus căcat pe clanța de la mașină, îl sunau noaptea de la telefoane publice și râgâiau în receptor, prostii d-astea!) iar colegii lui vorbeau în șoaptă când auzeau că vine el în cancelarie. Luase premii numeroase, avusese suficiente ieșiri peste hotare la diverse conferințe internaționale de matematică, participase la reuniuni pe teme, fusese la toate specializările posibile. Era apreciat ca…teoretician, ca om însă…Firește, făcea parte cu mândrie din Partidul Comunist Român, era activ, mergea la ședințe….lua cuvântul, înfiera în sus, reclama în jos, critica tot! Tovarășii puseseră pleoapa pe el: „Ăsta e omu` nostru!”.

Din când în când, Daniel părăsea creta și dosarele de la tribunal și se ocupa de notele informative. Da` ce credeați? Că i-ar fi putut scăpa ceva?! Cel mai harnic dintre „ciripitori” era! Și mai avea și un nume predestinat, pramatia! A pârât tot. Până și pe mă-sa, care i-a dat să sugă laptele ei, l-a șters la popou când era mic și l-a învățat cântecul „Ursu` doarme”… De ce a pârât-o la securitate? Pentru că nu i-a dat lui un tablou de Bulgăraș când s-a căsătorit cu Nuțica, fata spălătoresei din oraș, care, între timp, se transformase în „cucoană” deoarece s-a măritat cu un colonel de securitate, unul Eremia Mogoșescu, un nene cumsecade, pâinea lui Dumnezeu. Avea un ochi de sticlă. Îl pierduse la un antrenament, l-a împușcat un coleg din neatenție. Pe la spate i se zicea Ciacâru, din cauză că unul era albastru și unul căprui, îi greșiseră ăia culoarea și omul nu a zis nimic, v-am spus că era băiat bun! Când se matolea, făcea glume tâmpite, cum nu s-au mai pomenit! Își scotea proteza oculară, și-o băga în paharul cu vin sau în halba cu bere…apoi chema ospătărița și îi zicea: „Tovărășico, ia vezi, mata, ce am în băutură!” Aia se holba, scăpa tava cu potol, sticlele, i se punea un clește-n gât, să moară femeia!!! Râdeau colegii lui Eremia, toți numai colonei, căpitani și maiori de securitate, leșinau în spasme de fericire. De fiecare dată când se întâlneau la vreo crâșmă se știa ce va urma…„O facem p-aia cu ochiu`?”, îl întărâtau șprițarii. Nea Eremia zâmbea! „O facem, da` nu acum..stați să-mi iau avânt!” (Va urma!)

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.