Călător în „limuzina” cu înjurături şi seminţe

de Gabriela Vlăsceanu „Mi-a sosit limuzina!”, aud în spatele meu vocea unei femei. Întorc curioasă capul, să văd şi eu despre ce e vorba. Că doar sunt în Ferentari şi…cine […]

de Gabriela Vlăsceanu

„Mi-a sosit limuzina!”, aud în spatele meu vocea unei femei. Întorc curioasă capul, să văd şi eu despre ce e vorba. Că doar sunt în Ferentari şi…cine ştie ce maşină „bengoasă” îmi mai trece prin faţa ochilor!

 De unde!!! Era autobuzul „de lux” 139. Urc şi observ un scaun liber. Hai să mă aşez, îmi zic. Când mă uit, scaunul era „ocupat” de un morman de coji de seminţe. Stau în picioare, „îmbrăţişând” cu putere geanta. Nu că aş fi avut valori în ea, dar chiar nu-mi surâde ideea să mă aleg cu „papornița” tăiată. Din spate aud o discuţie interesantă dintre un ţigan şi o ţigancă pe tema poşetei mele: „Uite-o, fă, şi p’asta cum îşi ţini geanta! Aşa faţă de hoţ am?”. Muierea îi răspunde bărbatului, cu o voce groasă de fumătoare înrăită: „Oi avia, bă! Că doară ai fost la pârnaie…” Nu cred că vreun locuitor al Capitalei nu ştie pentru ce este vestit autobuzul 139! „Limuzina” asta este un adevărat dicţionar de…înjurături de mamă, tată, frate, soră şi toate neamurile vii sau moarte.

Murături şi înjurături

Lângă mine, după ce autobuzul pleacă din staţie, se aşează două ţigănci cu fuste lungi şi doi ţigani cu mustăţi negre şi răsucite. Aşează pe podeaua maşinii mai multe covoare „rulate” Privesc în jos. Nici nu apuc să mă dezmeticesc că, la ureche, îmi şopteşte o femeie: „Avem covori ieftini. Nu vrei? Sunt pufoasi şi nu să strică!”. Îi răspund „vânzătoarei” de covoare că nu mă interesează. La următoarea staţie, „ofertanţii ambulanţi” de preşuri coboară. După ce închide şoferul uşa din faţă a autobuzului…bubuituri în geam şi urlete: „Luate-ar moartia să te ia! Du-te-n mă-ta! N-ai ochi că n-am coborât cu preşurilii? Închizi uşilii, băăăă…!!!”. Şoferul n-a ripostat, obişnuit fiind, probabil, cu limbajul de cartier. În sfârşit, o discuţie mai interesantă între două vârstnice: „Am pus toate murăturile pentru iarnă. Mai trebe varză! A fost bărbate-miu în târg, la Pucheni, şi a cărat cu căruţul de toate. Şi varza o luăm de la ăia de trec cu Daciile pline cu varză pe stradă. Că…când trec ăia, ţipă de trezesc toată strada: <<Varza! Varza!>>”. Cealaltă femeie îşi întreabă „partenera” de discuţie: „Nu ţi-e frică să nu te păcălească la cântar?”. Primeşte un răspuns prompt: „Nu, că sunt șmecheră! Înainte să le dau banii, cântăresc şi eu varza cu cântarul meu de mână!”

Dialog într-o limbă….străină

Sună un mobil şi aud vocea unui bărbat: „Ce să te sfătuiesc eu? De ce să mă duc eu să văd casa? Du-te tu! Mă duc să văd maldăre de gunoaie şi drogaţi? Vezi că Livezilor este un loc rău famat! Dar, faci cum vrei!” Doi puştani, unul la uşa din faţă a autobuzului, celălalt la uşa din mijloc. „Dialog de la distanţă” despre o puştoaică din maşină: „Nu te mai uita, bă! Eşti însurat şi ai doi copii. Îţi mor puradeii de foame şi tu te uiţi după femei…! Lasă-mă pe mine să privesc, că sunt liber ca câinii ăia, de nu-i prind hingherii de pe stradă…”. Celălalt, supărat, că „i-a stricat firma”, strigându-i-se că este însurat, ripostează: „Bă, berbecule, cu tine n-are ce face, că o ai mică, mică! Dar nu te mai gândi la prostii. Vorbeam de mingea de fotbal pe care o ţii în mână! Ha! Ha! Ha!” Coboară băieţii şi urcă o tipă, cam grasă, cu toate hainele mulate pe trup şi fardată ca „fetiţele” de pe linia de centură. Şi cu ţigara în gură.Vorbea la telefon de parcă urla în megafon: „Fă, hai, că am urcat şi cu ţigara aprinsă în autobuz, ce dracu`!” Şi aruncă ţigara pe geamul maşinii. Reia discuţia: „Da, ce aia a mea mai vrea şi ăla, că nu pot să mă esprim ezact, că sunt în 139!!!? I-am zis să mă lase în durerea mea, în pace!”. Convorbirea telefonică este continuată într-un limbaj necunoscut mie şi, probabil, majorităţii călătorilor. Oricum, limba folosită de tipă nu era de circulaţie internaţională.

Manea pentru profa

Uraaa! Îmi aud urechile o nouă conversaţie, de această dată interesantă, între două învăţătoare: „Nici nu ştiu cum să-i anunţ pe părinţi, diseară, la şedinţă, că trebuie să mai dea bani pentru cartea aia de colorat şi aia de poveşti. Îi înţelegi şi pe unii că nu-şi mai trimit copiii la şcoală. De unde bani să cumpere atâtea? Şi elevii nu vor se facă de râs faţă de colegi…” Opreşte autobuzul într-o staţie. Văd şoferul coborând. Îmi zic: „Intră, omul, în magazinul din staţie să-şi ia o cafea sau un pachet de ţigări”. M-am înşelat. Coboară, la uşa din mijloc, rampa specială pentru persoanele cu handicap şi ajută doi copilaşi, de câţiva anişori, să urce în autobuz o femeie în scaun cu rotile. Aşează rampa la loc şi îşi reia locul la volan. Din spate aud o voce de bărbat: „Haide, doamna, așezați-vă aci!” Într-adevăr, pe scaunele din spate stăteau doi oameni ai străzii, cu sacoşe pline cu gunoaie. Unul se ruga, insistent, de o vârstnică să stea pe scaunul oferit de el. Femeia, cum să-l refuze politicos? „Nu, maică, stai tu, că eu nu merg decât trei staţii şi până mă aşez cu sacoşele astea trebuie să mă dau jos!” Iar o discuţie de această dată „super” despre şcoală. Un tip cu un rucsac destul de voluminos în spate îi „cânta” o manea originală unei colege: „Azi am fost la şcoală/Cu burtica goală/Şi-am avut o zi/De mari senzaţii/Pe profa am vrăjit/Şi foamea mi-a trecut”. E sărăcie peste tot. Fiecare se descurcă așa cum poate. Înainte să cobor, mai prind din zbor un dialog. O femeie o întreabă pe alta: „Ţi-ai luat lemne?” Cealaltă răspunde îngândurată că nu. „Vai dă viața mea!, zice. O să pun pă foc clopoțeii lu` Nelu, că mi-a cumpărat dă la târg niște d-ăia care clincăne când bate vântu`. Mai mare dragu`!” Replica de „poetă” a curioasei nu a întârziat să apară: „Aşa, fată! Toată vara mititei/Şi la iarnă…clopoței…”

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.